Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar O zidire din veacul al XIX-lea, Fundația Iubirea de oameni-Filantropia

O zidire din veacul al XIX-lea, Fundația Iubirea de oameni-Filantropia

Un articol de: Prof. Dr. Dorin Stănescu - 30 Iun, 2020

Secolul al XIX-lea a fost unul al prefacerilor și modernizării societății românești, al marilor zidiri, dar și al continuității tradițiilor populare autentice, al valorilor spirituale moștenite și preluate de la generațiile anterioare în centrul cărora s-au aflat limba română și credința ortodoxă. Așa se face că mesajul fundamental al iubirii aproapelui, al milei și carității a fost dus mai departe, iar oameni cu suflet mare, animați de aceste trăiri, au înfăptuit opere filantropice cu un lung ecou peste timp, între care medicul Constantin Caracaș. 

Constantin sau Constandinache Caracaș s-a născut în 1773 (1828) în localitatea Satiște din sangiacul (unitate administrativă în cadrul Imperiului Otoman) Monastir, în familia aromână a doctorului Dumitru Caracaș. Numele familiei era Luca, însă turcii din Macedonia l-au botezat pe Dumitru cu cognomenul de Caracaș, care însemna sprâncene negre și stufoase, aluzie la fizionomia acestuia. La 1785, Dumitru Caracaș, deja un profesionist cunoscut în Balcani, a fost chemat la București de către domnitorul Mihail Suțu și numit medic al orașului. Așa s-a stabilit familia Caracaș în Țara Românească. Dumitru a avut doi fii, pe Nicolae și Constantin, care au urmat profesia tatălui, așa cum era obiceiul în epocă. Nicolae avea să se stingă timpuriu din viață, la 1808, cu doi ani înaintea lui Dumitru Caracaș. Constantin, eroul istorisirii noastre, a urmat studii de medicină și filosofie la Viena, iar la 1800 a revenit la București. Doi ani mai târziu, tânărul medic și-a întemeiat o familie cu Irina Filitis, nepoata Mitropolitului Dosoftei Filitis (1793-1810), și a fost binecuvântat cu trei fete și un băiat. Una dintre fete, Ecaterina, avea să devină mama istoricului, scriitorului și politicianului Alexandru Odobescu. 

În Bucureștiul începutului de veac, medicii erau oameni impor­tanți și aici trebuie făcută mențiu­nea că, alături de Constantin Cara­caș, mai erau doar doi medici cu studii de specialitate: socrul său, Silvestru Filitis, și Constantin Darvari. Nici spitale nu erau multe: Colțea și Pantelimon, ambele ridicate pe lângă o mănăstire și o biserică, prin voința și spiritul filantropic al ctitorilor Cantacuzini și Ghiculești. 

Pentru că variola făcea ravagii în rândul populației, medicii bucureșteni au introdus „altoirea” (cum era numită în epocă vaccinarea) împotriva acestei boli, iar Constantin Caracaș s-a remarcat făcând acest act medical gratuit pentru oamenii de rând, în timp ce confrații săi și-au oferit serviciile plătite elitei orașului. În vremea războiului ruso-turc din 1806-1812, doctorul Caracaș s-a implicat în combaterea epidemiilor aduse de armate și a fost decorat de ruși cu Ordinul Sfântului Vladimir și numit „consilier de curte” ca o recu­noaștere a meritelor sale.

Animat de iubirea față de oameni, doctorul Constantin Caracaș începea o luptă lungă pe două fronturi: pe de o parte asigurarea accesului oamenilor de rând la actul medical, pe de altă parte modernizarea și creșterea numărului de spitale care să ofere servicii populației, spitale care totalizau cel mult 50 de paturi, iar interiorul lăsa mult de dorit. Constantin Caracaș avea în minte modelul de organizare, curățenia și buna rânduială existente la Viena, în capitala imperiului habsburgic. În 1811 avea să înceapă lupta de a aduce spiritul și organizarea vieneză într-un Bucu­rești fanariot orbit de metehnele și indolența orientală. O sursă contemporană ne descrie perspectiva doctorului Caracaș: „Era o adevărată durere pentru doctorul filantrop când vedea spitalele de la Colțea, Pantelimon și Dudești în starea miserabilă în care se aflau. Văzuse spitalele de la Viena și când se uita la cele bucureștene îi trebuiau toată blândețea, toată filosofia și tot amorul lui pentru medicină ca să nu se descurajeze… Inima doc­torului se strângea de durere când vedea că și la Colțea, și la Pantelimon se refusă bolnavii”. Sunt imagini, care seamănă uneori cu zidiri contemporane, din același București descris atât de veridic de Nicolae Filimon într-unul din primele romane ale literaturii române, „Ciocoii vechi și noi”. 

„Ctitori și epitropi pe viață”

În Bucureștiul primului sfert de veac, medicii făceau parte din elita societății, iar cuvântul lor era respectat. Doctorul Caracaș se bucura de prețuirea tuturor, cu atât mai mult cu cât se dovedise a fi și un bun creștin, un om preocupat de soarta și sănătatea omului de rând. În lucrarea „Portrete istorice” a lui G. Ionnescu-Gion, apărută în 1894, printre cele 10 personalități evocate se numără și dr. Constantin Caracaș, descris ca fiind un om devotat meseriei și mai ales animat de valorile creștine ale iubirii aproapelui și carității. Autorul a surprins și momentul declanșării celei mai frumoase inițiative filantropice ale timpului, ale cărei ecouri răzbat și astăzi: „Într-un rând, era în 1811, văzu un om că moare la un colț de uliță… Caracaș nu mai putu suferi și se duse drept la prietenul său, agă de poliție pe atunci, vornicul Grigorie Băleanu, nepotul dinspre soră al Marelui Ban Grigorie Brâncoveanu. Îl rugă cu lacrimi fierbinți să deschidă o subscripțiune pentru clădirea unui nou spital, se obligă să contribuiască și el cu bani și se legă să slujească fără leafă ca doctor al noului spital cât va trăi”. Așa a luat ființă a treia mare instituție medicală caritabilă a capitalei Țării Românești, Fundațiunea Iubirea de oameni-Filantropia.

Propunerea doctorului Caracaș a fost îmbrățișată de Grigore Băleanu și acesta a lansat subscripția, iar „boierii, clerul, neguțătorimea, rugați și îndemnați de doctorul Constandinache, cum i se zicea, contribuiră pe-ntrecute. Contribui atunci și generalul rus Kutusoff cu șapte galbeni”.

În 1811, spitalul Filantropia își începea activitatea într-o clădire fostă fabrică de postav. Ulterior s-a trecut la ridicarea unei construcții noi în care totul să fie ca în spitalele vieneze ale studenției doctorului. Un hrisov al domnitorului Gheorghe Caragea, din 1813, îi numește pe doctorul Caracaș și pe Grigore Băleanu ctitori și epitropi pe viață: „Prin osârdia şi cheltuiala dumnealui Vel Logofătului de ţara de sus Grigore Băleanu, şi a dumnealui dohtorului al politiei Constantin Caracaş […] cugetat-am a face şi a zidi într-adins o zidire de spital nou pentru aceşti bolnavi, un loc larg şi cu aer curat al dumnealui mai sus numitului boier Vel Logofătului Grigore Băleanu aproape de politii, lângă cişmeaua răposatului Mavrogheni”. Printre eforii și binefăcătorii Filantropiei se mai aflau Episcopul Buzăului și marele ban Grigore Brâncoveanu. 

Ridicarea noii clădiri a început în 1813, însă izbucnirea ciumei a făcut ca zidirea să fie fără etaj. Noul spital avea opt saloane pentru bolnavi, spații administrative și locuințe pentru medici. Lângă spital a fost ridicat și un paraclis. Vreme de opt ani, din 1812 până în 1820, aici au fost îngrijiți, fără nici un fel de plată, 7.000 de bolnavi, o cifră impresionantă pentru acele vremuri de pionierat ale sistemului sanitar. În plus, generozitatea donatorilor a permis ca acest spital să funcționeze neîntrerupt. La 1832 avea să devină parte a celei mai mari instituții filantropice din Țara Românească, Eforia Spitalelor Civile. La sfâr­șitul secolului al XIX-lea, în curtea vechiului spital s-a zidit o nouă clădire, care a devenit maternitate. Spitalul Filantropia există și astăzi și duce mai departe spiritul fondatorului său.

Doctorul Caracaș și-a ținut cuvântul și întreaga sa viață i-a slujit fără plată pe semenii săi nevoiași care călcau pragul spitalului. Printre alte fapte ale sale demne de consemnat se numără și scrierea primului regulament al unui spital din spațiul românesc și, de asemenea, înființarea unei tipografii, în 1817, care avea să devină mai târziu proprietatea lui Ion Heliade Rădulescu. Constantin Caracaș a mai lăsat moștenire o valoroasă lucrare, un document istoric de primă mână apărut postum, „Topografia Țării Românești”, o descriere a locurilor și stării de sănătate a locuitorilor Munteniei.

Constantin Caracaș își găsește sfârșitul prematur în 1828, când s-a îmbolnăvit de tifos, contractat de la unul dintre numeroșii săi pacienți. Amintirea sa este frumos zugrăvită de Ionnescu-Gion: „Cu costumul evropienesc, cu peruca albă, întotdeauna bine îngrijită și bine peptănată, autorul Topografiei semăna mai mult cu un marchis de la curtea lui Lodovic XVI emigrat în Bucuresci, decât cu un elev al universităților germane. Doctorul Constantin Caracași lăsă la moartea-i în societatea bucureș­teană amintirea unui om de bine în toată puterea cuvântului și a unui medic filantrop, învățat și neobosit”­.

Citeşte mai multe despre:   Constantin Caracas