Oamenii Bisericii şi idealul Unirii

În programul politic intitulat Dorinţele Partidei Naţionale din august 1848, Mihail Kogălniceanu se referea la chestiunea unirii în termenii următori: „Pe lângă toate aceste radicale instituţii, singurele care ne pot regenera patria, Partida Naţională mai propune una, cunună tuturor, cheia bolţii fără de care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional; aceasta este unirea Moldovei cu Ţara Românească“. Prin urmare, actul unirii nu era un scop în sine, ci un instrument al regenerării fiinţei naţionale româneşti. Oamenii Bisericii din cele două principate, fie fii de boieri ajunşi în scaune vlădiceşti, fie umilii preoţi de ţară, care nu se deosebeau prea mult de „vecinii“ sau „rumânii“ pe care-i păstoreau, s-au simţit parte a suferinţelor şi frământărilor unui popor obidit şi dispreţuit de vecinii mai puternici. Dacă unirea celor două ţări româneşti urma să aducă pentru acest neam un trai mai bun şi mai demn, atunci Biserica trebuia să sprijine înfăptuirea acestui deziderat.

Unirea Moldovei şi a Ţării Româneşti, realizată iniţial sub forma unei uniuni personale, prin dubla alegere ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza în ianuarie 1959, şi proclamată ca înfăptuită în mod deplin pe 11 decembrie 1861, este unul din paşii pe care românii i-au făcut pentru a se afirma ca naţiune şi a se putea integra cu drepturi depline în Europa modernă.

Prin crearea unui stat naţional, un popor ar fi urmat să fie condus de reprezentanţi din rândurile sale, iar resursele economice, financiare, culturale, spirituale nu ar mai fi slujit intereselor străine, ci doar nevoilor naţiunii.

Mai mult, o naţiune cu un stat devenea un subiect al relaţiilor internaţionale, iar nu o mulţime oarecare. Încă din vremea tratatelor de la Westfalia (1648), s-a stabilit principiul după care singurul actor internaţional din punctul de vedere legal este statul, un stat care, ca parte a sistemului internaţional, deţinea un atribut primordial: suveranitatea. De aceea, visul oricărui popor împilat a fost să-şi creeze un stat suveran, prin care să intre, cu drepturi depline, în sistemul internaţional.

Însă obţinerea unui asemenea statut era deosebit de dificil în primele decenii ale secolului al XIX-lea, deoarece principalii actori de pe scena politică europeană aveau ca reper al organizării sistemului internaţional principiul balanţei de putere. Din această perspectivă, orice modificare a acestei balanţe era privită cu reticenţă. Cum mişcările revoluţionare, considerate subversive, erau condamnate, singura şansă reală pentru popoarele „mici“ ale Europei era o reconfigurare a balanţei de putere pe continent, care să facă dezirabilă pentru marile puteri, grupate în Concertul European, apariţia unui nou stat pe harta lumii. Românii au ştiut să profite de momente precum războiul Crimeei sau noul conflict ruso-otoman din 1877 pentru pleda în faţa marilor puteri mai întâi unirea Principatelor şi mai apoi independenţa noului stat. Prin proclamarea regatului în 1883, după ce şi ultima mare putere a recunoscut independenţa României, deveneam în sfârşit un stat suveran, cu drepturi depline pe plan internaţional, o naţiune recunoscută. 1918 a însemnat, din această perspectivă, doar desăvârşirea unităţii naţionale.

Biserica şi „idealul naţional“

În tot acest scenariu, care au fost rolul şi misiunea Bisericii? Studiile şi articolele despre felul cum Biserica Ortodoxă Română, prin reprezentanţii săi, a înţeles să sprijine Unirea de la 1859, actul Independenţei sau Marea Unire de la 1918 sunt foarte multe. Dar, deşi multe, ele păcătuiesc prin înfăţişarea Bisericii şi a oamenilor săi ca nişte soldaţi cuminţi, care urmează fără abatere „idealul naţional“. Sunt inventariaţi cu mândrie acei clerici care au sprijinit, de exemplu, Unirea de la 1859 şi, uneori, sunt amintiţi, fără plăcere, şi acei oameni din cler care s-au opus acestui deziderat. Acest tip de abordare se trage din discursurile de la sfârşitul veacului alXIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea, când conducătorii Bisericii, pentru a câştiga bunăvoinţa oamenilor politici destul de indiferenţi la nevoile acesteia, se prezintă ca slujitori fideli ai „idealului naţional“, Biserica urmând să se identifice cu „aspiraţiile neamului“.

Care este însă acest ideal? Cine defineşte aceste aspiraţii? Toate aceste discursuri uită să aibă în vedere faptul că Biserica îşi are totuşi energia şi voinţa proprie, care se însumează, însă nu se supune, celorlalte voci din societate. Or, de pe aceste poziţii s-au implicat în acţiunile premergătoare Unirii oamenii de atunci ai Bisericii.

Biserica - energie autonomă în cadrul naţiunii

Fără îndoială, Biserica şi oamenii ei au jucat un mare rol în ceea ce noi am numit „dospirea“ naţiunii române. Într-o perioadă în care acest spaţiu devine un loc de lupte necontenite între marile puteri, de jaf şi exploatare fără milă, singurele puncte de referinţă pentru popor sunt bisericile şi, mai ales, marile mănăstiri. Stareţi precum Paisie de la Neamţ sau Calinic de la Cernica devin, în vremuri de încercare, şi lideri politici care negociază cu ocupanţii salvarea locuitorilor în bejenie.

Mai mult, datorită răspândirii mai mari a cunoaşterii de carte în rândurile preoţimii, aceasta devine unul din cei mai importanţi vectori de pătrundere a ideilor moderne şi în societatea românească, încă dinainte de generaţia paşoptistă. Personalităţi bisericeşti precum mitropolitul Veniamin Costachi sau arhimandritul Eufrosin Poteca au criticat starea în care se afla neamul românesc şi au propus proiecte de regenerare a acestuia, proiecte în care Bisericii îi era rezervat un mare rol. Unul dintre idealurile mitropo-litului Veniamin era următorul: „În tot anul măcar o dată a se aduna arhiereii eparhiilor împreună cu Mitropolitul lor, a se sfătui şi a face chibzuirile putincioase pentru sporiul theoseviei şi creşterea bunelor năravuri sau a moralităţii evangheliceşti între credincioşii Bisericii, ca nici credinţa fără faptă, nici fapta fără credinţă să se vadă rămasă“.

Reformele bisericeşti propuse porneau de la acest ideal înalt, chiar şi în cazul mănăstirilor închinate. Conducătorilor acestor mănăstiri li se reproşa nu apartenenţa la alt neam, ci faptul că au uitat de prevederile actelor de donaţie şi nu au altă grijă decât de a exploata la sânge moşiile pentru ca veniturile să plece în afară, în timp ce aici lăcaşele de cult erau ruină, iar viaţa spirituală, în profundă decadenţă.

Crearea unei biserici naţionale urma să meargă în paralel cu crearea statului naţional şi afirmarea naţiunii române, ca o cale de a dezvolta o mai eficientă acţiune misionară sub aspect spiritual şi social. Cum în Divanurile ad-hoc din 1857 au avut şansa de a intra mai mulţi oameni ai Bisericii, a existat ocazia ca să se discute intens pe marginea reformei organizării vieţii bisericeşti din Principate. În cadrul acestor dezbateri se vorbea de autocefalie, de existenţa unei autorităţi bisericeşti centrale, de modul de alegere a episcopilor, de organizarea eficientă a averilor bisericeşti, de sprijinirea materială a preoţilor săraci, dar şi de organizarea educaţiei temeinice a clerului şi de rânduirea monahismului pe baze canonice. Statul urma să aibă un cuvânt greu de spus în anumite chestiuni bisericeşti de ordin administrativ, însă în esenţă Biserica era definită drept un partener al statului, cu propria personalitate.

Un ideal uitat

Aceste speranţe ale oamenilor Bisericii au fost cele care le-au motivat sprijinul covârşitor pentru Unire. Însă, în anii care au urmat, Biserica nu a devenit acel partener autonom în dezvoltarea societăţii, ci a fost transformată, timp de decenii, într-un simplu departament al statului, însărcinat cu administrarea chestiunilor religioase. Asta, în pofida sentimentelor bune pe care vodă Cuza şi alţi oameni politici le-au avut faţă de Biserică şi misiunea ei. Însă diverse „accidente“ ale istoriei au condus lucrurile tot mai departe de idealurile primare. Din acest motiv, unii clerici, dezamăgiţi, s-au opus politicii statului, ba chiar s-au pronunţat pentru desfacerea Unirii. Totuşi majoritatea oamenilor Bisericii a evitat să facă orice lucru care ar fi afectat tânărul stat naţional, în pofida diverselor forme de subversiune ale poziţiei Bisericii, iar acest lucru nu trebuie uitat. Statul român mo-dern s-a construit, în bună parte, pe jertfa Bisericii Ortodoxe, care a adoptat calea smereniei, a răbdării, şi nu a conflictului, ceea ce în alte ţări a avut consecinţe grave pe termen lung.

La 24 Ianuarie celebrăm nu doar actul Unirii, ci în primul rând idealuri legate de acest eveniment. Or, unul dintre idealurile uitate este cel al unei Biserici vii, puternice şi autonome, iar fiecare 24 Ianuarie este un prilej pentru a vedea dacă acest ideal, trasat de înaintaşii noştri, este sau nu înfăptuit.