Mare iubitor de artă, avocat, publicist, editor, poet și memorialist, Octavian Moșescu s-a născut la 23 mai 1894, în satul vrâncean Tâmboești, pe atunci județul Râmnicu Sărat. El este cel care a transformat Balcicul interbelic într-un spațiu cultural prielnic tinerilor artiști români, de aceea nu a rămas doar un nume pe o cruce, ci și pe frontispiciul unui muzeu de artă, Muzeul Municipal din orașul Râmnicu Sărat, o clădire nobilă care se învecinează cu Biserica ,,Adormirea Maicii Domnului” din cadrul Complexului Brâncovenesc.
Tânărul Octavian Moșescu a studiat Dreptul la Iași, apoi Istoria artei la Viena, orașul în care avea să fie ales, în 1921, președintele Societății Academice „România Jună”, celebra asociație studențească fondată de Eminescu și Slavici. Editarea şi publicarea primei antologii literare apărute după război demonstrează pasiunea lui Moșescu pentru publicistică. Intitulată „România Jună 1871-1921. Cartea semicentenarului”, are o prefață semnată de Regina Maria, fiind publicate nume mari ale literaturii române: Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu, Ion Agârbiceanu, Lucian Blaga, Panait Istrati, Octavian Goga ș.a.
Întors de la Viena, Moșescu este numit profesor de latină și germană la Gimnaziul din Balcic, în 1927, al cărui director devine la scurt timp. Se stabilește în orașul care încă aparținea Regatului României, iar legăturile strânse cu lumea culturală românească îl determină să înființeze, în 1928, Universitatea Liberă Coasta de Argint, unde vor conferenția personalități remarcabile, de la Nicolae Iorga și criticul Tudor Vianu la scriitori precum Gala Galaction, Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, Ion Pillat sau scriitorul bulgar Dobri Nemirov. Conferințele se încheiau cu serate de muzică și literatură de la care nu lipseau, de pildă, compozitorul Mihail Jora, baritonul Petre Ștefănescu-Goangă sau marele actor George Vraca.
Pentru prestigiul ei, universitatea avea nevoie de o publicație proprie, astfel că Moşescu transformă ziarul „Farul Caliacrei” în revista săptămânală „Coasta de Argint”. Ziarul cultural al Universității libere din Balcic conținea articole în limbile română și bulgară, la care s-a adăugat ulterior o pagină în limba turcă. Deși efemeră, revista a adus în paginile ei printre colaboratori pe criticul de artă Emanoil Bucuța, care semna în general editorialul, pictorii Tonitza, Theodorescu-Sion sau Jean Steriadi. Lucrările artiștilor cu tematica orașului de la mare apăreau deseori pe prima pagină. Răsfoind publicația, am aflat că universitatea organiza și expoziții de pictură. Mai mult, în august 1929, deschisese prima librărie din Balcic și o bibliotecă denumită simbolic „Biblioteca Mării”. Din colecția digitală a revistei, care poate fi astăzi accesată pe internet, se observă că primul număr, apărut la 2 aprilie 1928, se deschide cu un soi de editorial semnat de Regina Maria, intitulat „Câteva gânduri pentru Balcic”. Rândurile prin care regina promitea sprijin comunității culturale sunt însoțite de o imagine a Balcicului creionată la 1854 de către francezul Durand Brager.
În 1931, Octavian Moșescu este numit primar al orașului Balcic, prin ordinul primului ministru Nicolae Iorga. Un mandat de un an, urmat de un al doilea în perioada 1938-1940, în care acesta a dat o șansă reală pictorilor sosiți aici. Le-a înlesnit afirmarea, s-a ocupat de organizarea unor expoziții, introducându-i la Saloanele Oficiale de Artă de la București și a inițiat o lege prin care aceștia să fie împroprietăriți cu locuri de case. Prin toate demersurile făcute și prin generozitatea sa, Octavian Moșescu rămâne, fără tăgadă, fondatorul Școlii de pictură românească de la Balcic.
Amintiri prinse în cărți
Cel care iubea arta, scrisul și întâlnirile cu oamenii și-a adunat amintirile într-o serie de patru volume de memorialistică: „Vitralii“ (1971), „Oaspeţi de altădată” (1972), „Alte vitralii” (1973) și „Din jurnalul unui colecţionar” (1974), redactate într-un stil narativ cuceritor, au fost reeditate în 2017, sub titlul „Restituiri boeme”, o ediție îngrijită de Oana Maria Cajal, nepoata autorului.
Într-o manieră de bon viveur, acesta ne face părtași la timpurile traversate de el. Aflăm despre susținerea Bacalaureatului la Liceul „Matei Basarab” din Capitală în prag de război și despre anii de pe front, în care l-a cunoscut inclusiv pe poetul Ion Barbu; despre prietenia strânsă cu poetul Adrian Maniu și vizitele scriitorului Vasile Voiculescu în casa acestuia de la Balcic; despre serile petrecute pe litoral alături de Ionel Teodoreanu sau taifasurile pe terasa poetului Ion Pillat; despre legătura absolută cu pictorul Lucian Grigorescu sau despre „concitadinul” său, Jean Bart, care-și cumpărase casă cu cerdac la Balcic; despre întâlnirea cu Hortensia Papadat-Bengescu la Focșani în 1916, când primise ordinul de concentrare.
Ceea ce poate părea ciudat este faptul că denumirea Balcicului nu apare în scrierile sale. Dar se subînțelege că într-o țară în care cenzura funcționa, cum să-ți fie permis să vorbești despre Balcicul regal sau despre faptul că, în 1928, Principesa Ileana deschidea cursurile Universității de vară?! Cititorul descoperă însă Balcicul printre rânduri, în spatele duioaselor expresii „orășelul de pe litoral” sau „orășel de artiști și pescari” ori, pur și simplu, sub titulatura „Coasta de Argint”, inspirat născocită de geologul Gheorghe Munteanu-Murgoci.
Râmnicu Sărat și eterna Casă albastră
În 1940, când România pierde Cadrilaterul, Octavian Moșescu este nevoit să părăsească Balcicul. Se apropie de București, în speranța că va putea profesa în avocatură, dar vederile sale democratice se dovedesc a fi un impediment în găsirea unui loc de muncă stabil. După câțiva ani, în care a vândut bilete la cursele de cai pe Hipodrom, iar soția sa a lucrat într-o fabrică de tricotaje, Octavian Moșescu se stabilește la Râmnicu Sărat, în casa moștenită de tatăl său de la înaintași. Mai târziu, cu experiența căpătată la Balcic, are inițiativa fondării, în orașul tinereții sale, a unui muzeu cu o secție de artă plastică. Donează importante opere de artă colecționate în timp, îndemnându-i pe artiști să facă același lucru. Pe tablourile care au îmbogățit inițial patrimoniul muzeului stau semnăturile pictorilor: Petre Iorgulescu-Yor, Ion Theodorescu-Sion, Ștefan Popescu, Ion Popescu-Negreni ș.a.
Atât de mult a iubit Râmnicul, încât în memorialistica sa descoperim adevărata lume a poeților și epigramiștilor care au trecut pragul urbei, la începutul anilor ’20. Bacovia, poetul întâlnit toamna pe o bancă în grădina publică; sau Păstorel Teodoreanu, fin cunoscător de vinuri și de artă, pe care îl invitase să scrie la Vestala; Perpessicius care citea versuri la șezătorile literare, dramaturgul Victor Eftimiu când venea în vizită la Teatrul comunal pe când era director al Naționalului bucureștean. Chiar și în ultimul deceniu de existență, Moșescu s-a implicat în viața culturală de la Curbura Carpaților. A înființat cenacluri literare, a inițiat conferințe cu personalități ale vremii și a publicat intens în presa locală. Cel care păstrase undeva în adâncul sufletului dragostea pentru Balcicul regal trecea la cele veșnice, la Râmnicu Sărat, în 1982, chiar de ziua Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Căsuța cu fațadă albastră a familiei Moșescu, a cărei piatră de temelie fusese pusă la 1794, a rămas în picioare, fiind astăzi cea mai veche casă din Râmnic, prin grija domnului Alexandru Măciucă, actual director al muzeului fondat de bunicul său în 1960. Chiar dacă timpul i-a mai șters din autenticitate, spiritul celor care odinioară au trăit și au creat aici sălășluiește încă în pridvor.
Pentru cititorii dornici să arunce încă o privire spre Balcicul românesc, o pot face parcurgând povestea orașului semnată de istoricul de artă Balcica Moșescu-Măciucă, fiica lui Octavian Moșescu. Născută din condeiul unei poete, cartea rămâne o radiografie sentimentală a acestui paradis pierdut, în care ea însăși a trăit până la 10 ani, printre culori, muzici și arome diferite, captivată de întâlnirile marilor pictori la măsuța de piatră din grădina casei, alergând printre clădiri cu o arhitectură aparte, pe străduțe cu o vitalitate nemaiîntâlnită, însoțită de prietena Aișe și de credinciosul măgăruș Isa, părtașă fiind an de an la minunea Învierii în bisericuța de pe culmea dealului ce cobora spre „golful cu migdali”.
