Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar „Ocuparea întregii Românii este iminentă”

„Ocuparea întregii Românii este iminentă”

Galerie foto (1) Documentar
Un articol de: Ana Corina Săcrieru - 09 Aug, 2020

Acesta era mesajul ­transmis de generalul ­Ludendorff către cancelarul german înainte de ­hotărâta contraofensivă germană de la Mărășești. Cu toate acestea, pe ­data de 6 august 1917, riguros fixată de imperiu pentru această contraofensivă, pregătirile nu erau gata, un întreg corp de armată fiind neorganizat. Mai mult, celălalt corp abia sosise la Focșani, în condițiile în care importante unități, cum ar fi corpul alpin, ­încă erau departe, pe drum de pe alte fronturi. 

În afară de Moldova, ­singura regiune rămasă neocupată de inamic, restul țării era împânzit de lagăre pentru români, existând mărturii devastatoare despre „brutalitatea germană manifestată în cele mai ordinare insulte și amenințări continue de suprimare” (Mirela Florian, „Scrisori de pe front”, 2017, p. 348). „Nu găsesc cuvinte îndeajuns spre a descrie neagra mizerie ce am îndurat”, scria un ofițer român rănit. El a traversat Golgota prizonieratului german început astfel: „Am fost luați cu tărgile, care erau purtate de fete și femei românce transilvănence, obligate la această corvoadă și, în sughițurile de plâns ale femeilor, am fost plimbați printre soldații ger­mani... expuși celor mai triviale insulte ale acelor bestii” (Ibidem, pp. 349, 354). Așadar, printre fronturi și lagăre pentru români, unitățile militare germane ajungeau greu la Focșani.

Țesăturile dintre clipele istoriei

În ciuda întârzierilor, contraofensiva de la Mărășești a început totuși la data stabilită, 6 august. Primul specific al acestei lupte, mai mult decât în cele anterioare, a fost numărul mare al dezertorilor din armata rusă aliată. Chiar și așa, istoria consemnează „tirul puternic al artileriei românești” (Glenn Torrey, „România în ­Primul Război Mondial”, 2014, ­p. 230). A fost atât de puternică apărarea română în singurătatea în care rămăsese, încât scopul contraofensivei germane, acela de a cuceri podurile de pe Siret și de a rupe frontul în vederea iminentei ocupări a întregii Românii, nu a fost atins. Cei 1.300 de soldați ruși luați prizonieri de armata germană nu erau miza contraofensivei ce se visa devastatoare până la triumfătoarea intrare a lui Mackensen în Iași.

În istorie, adevărul se trăiește în frânturi, ca într-o ghicitură, în cel mai fericit caz - al sensurilor cât de cât lămurite - ca într-o baladă. Întreg, nu în frânturi, se vede numai din două perspective: fie privit deasupra, prin rațiuni duhovnicești cu care Dumnezeu își luminează sfinții, fie de la o foarte mare depărtare. Noi suntem în cea de a doua paradigmă, pentru că veacul scurs de la hotarul „Mărășești”, al frontului ce se voia rupt pentru ocuparea întregii Românii, reprezintă o depărtare suficientă pentru vădirea adevărului deplin în sensuri și în detalii. Însă depărtarea nu estompează culorile, intensitățile. ­Goblenul clipelor de la hotarul dintre viață și moarte, dintre fărâ­mițarea unei țări și deplina ei durabilitate în istorie, după sfâșie­toare veacuri de nedrepte des­părțiri, poate fi în culori mai vii ori mai sumbre după ochii, mâna ori sufletul țesătoarelor lui. Pentru că în spatele frontului ce se voia cu ardoare rupt nu erau doar mila lui Dumnezeu, lucrarea îngerilor ori dorurile însângerate ale istoriei, ci și ele, țesătoarele goblenului acelor clipe. Abia noi, acum, știm că Ludendorff, în planurile sale de ocupare a întregii Românii, nu luase în calcul și nici nu avea de unde cunoaște energiile din spatele frontului pe care îl visa rupt. Într-o gândire poetică am putea spune că, la fel ca Darius, nu avea cum intui paradigma eminesciană a râului și ramului și cu atât mai puțin a celorlalți factori enumerați mai sus.

Dar adevărul esențial este fără putință de tăgadă: oricât de intense ar fi țesăturile dintre clipele istoriei într-un moment crucial al ei, în lipsa memoriei, liturgic repetată ca o litanie veșnică a unei întemeieri de țară, nu ar exista nimic din acea încrâncenare a momentului crucial, pentru cei care s-au născut după el. Astfel, dincolo de fidela și detaliata oglindire în istorie a momentelor cumplite ori cruciale, cum a fost, de exemplu, momentul Mărășești, în planul veșniciei unei țări, al sufletului unui neam, ele rămân atât timp cât sunt plânse, transfigurate și deplin metamorfozate în ființa neamului. Atât timp cât există el, neamul, ca reflexie în istorie a conștiinței de sine, adică a conștiinței naționale. Mărășești există tocmai prin ­litania repetatelor pomeniri ­liturgice pentru sufletele care odihnesc în Împărăția lui Dumnezeu, în timp ce osemintele apărătorilor ființei naționale odihnesc în Mausoleul de la Mărășești.

Și astfel, firul nevăzut al dorului însângerat de țara întreagă ne-a adus din nou la țesătoare, adică la femeile ortodoxe care nu doar s-au jertfit fizic în clipele acelea pe front, în spatele frontului ori pe pământul înlăcrimat ocupat de inamic, ci au și ridicat podul dintre pământ și cer, dintre timp și eternitate, pentru ca prin zidirea mausoleului pentru vitejii de pe frontul rămas nerupt să poată da sufletelor lor veșnică privire de lumină către țara pe care au apărat-o. „Dumnezeu îndurându-se a răsplăti așteptarea senină și plină de credință a unui neam întreg pentru vitejia arhanghelilor de la Mărășești, Mărăști și Oituz”, spunea ­Alexandrina Cantacuzino, cea care a coordonat realizarea Mausoleului de la Mărășești, în calitatea sa de președintă a Societății Ortodoxe a Femeilor Române (Anemari Monica Negru, „Alexandrina Cantacuzino și miș­carea feministă din anii interbelici”, 2014, vol. I, p. 84).

Femeile ortodoxe și faptele lor 

În anul 1911, cu ocazia primei Adunări a Societății Ortodoxe a Femeilor Române, după înfiin­țarea ei în 1910, Simion Mehedinți a susținut, la Ateneul Român, conferința „Pentru biserica noastră”, în care amintea că „un călător rus, care trecea pe la 1840 prin țările românești, observa cu mirare că biserica noastră e «mută»! Cu durere trebuie să spunem că aproape tot așa a rămas și până astăzi”. Auditoriul căruia i se adresa era compus din femeile ortodoxe care urmau să trăiască, asemenea întregii Românii, anii cumpliți ai războiului. Adesea, la fel de mute ca biserica din care făceau parte, au vorbit mai mult prin faptele lor, prin pietrele cu care au clădit, cu uluitoare eforturi și jertfe personale, Mausoleul de la Mărășești, totul cu un singur scop: continuitatea pomenirilor liturgice ale celor care, prin viața lor, la Mărășești nu au salvat doar ființa națională și bucata de pământ care mai rămăsese pentru ea, ci au fost cu adevărat niște întemeietori de țară. Pentru că, prin jertfa lor, au oprit un tăvălug. Ele au înțeles cu mintea, cu inima și cu mâinile că binele se săvârșește nu doar prin clădirea lui, ci și prin înfruntarea și oprirea răului.

De aceea, Alexandrina Cantacuzino atrăgea atenția, mai târziu, în 1941, că „o țară nu poate să se dezvolte numai cu decrete-lege, cu sancțiuni, cu coerciție, ci îi trebuie mai ales, în cel mai înalt grad, însuflețire… întemeiată pe o înaltă concepție” (Ibidem, p. 90). Or, clădind un loc pentru odihna osemintelor celor care și-au dat viața la Mărășești, femeile ortodoxe nu doar au păstrat însufle­țirea înaltului ideal pentru care eroii au murit, ci au ridicat zid veșnic în fața tăvălugului ce visa iminenta ocupare a României întregi. Noi azi, după un secol mai răvășitor al ființei noastre na­ționale decât a fost atunci ruperea a mai mult de jumătate din țară, privim la Mărășești și la înveș­nicirea în piatră a însuflețirii eroilor lui ca la cel mai important zid de oprire a răului care ne distruge neamul și țara.

Așadar, oricâtă muțenie s-ar fi reproșat vreodată Bisericii, oricâtă discriminare s-ar fi reclamat pentru femeile din Biserica ­Ortodoxă Română, adevărul faptelor de piatră realizate de ele, precum cel de la Mărășești, al jertfelor de sânge ori al cuvintelor de lumină cu care și-au mângâiat nu doar eroii, ci cu care ne însuflețesc și pe noi în cuvânt și faptă, surmontează orice reproș, lăsându-l mărunt în urmă pentru aceia care se ocupă cu tăvălugurile în istorie și care se visează stăpâni de țară și neam din care nu fac parte.