Moartea martirică a voievodului Mihai Viteazul avea să-i împrăştie trupul sfârtecat prin locuri neaflate încă. Doar capul i-a fost aşezat în taină, cu respect şi evlavie, într-o criptă la Mănăstirea Dealu, din Arhiepiscopia Târgoviştei. Odiseea acestei relicve este însă puţin cunoscută de publicul larg. De aceea, vă prezentăm uluitoarea istorie a capului marelui domn care, la 6 iulie 1600, strângând Ardealul, Moldova şi Ţara Românească într-un singur hotar, a realizat primul model românesc de unitate naţională.
În tabăra de noapte de la Câmpia Turzii, la 9/19 august 1601, în momentul când gărzile nu se aflau în apropierea lui, viteazul voievod valah a fost asasinat. „Mihai a fost ucis conform poruncii primite de la împăratul Rudolf al II-lea, iar eu am executat-o“, scria în 1601 Basta György, autorul crimei, într-o scrisoare trimisă arhiducelui Mathias, viitorul împărat habsburg.
Despre tăierea capului
Despre ceea ce s-a întâmplat în noaptea crimei, istoricii şi cronicarii vremii oferă informaţii diverse. „I-au tăiat capul în cort şi a zăcut trei zile gol, la marginea drumului. Capul cu barbă cu tot l-au pus pe hoitul unui cal, care murise acolo tot atunci şi astfel a stat capul acolo mult timp“, scria istoricul maghiar István Szamosközi (1565-1612) în „Istoria Transilvaniei“; „capul acestuia l-au pus pe coapsa propriului cal alb mort“, preciza Wolfgang Betlen, cancelarul Transilvaniei (1639-1679); istoricul flamand Heronymus Ortelius (1543-1614) scria într-o Cronologie a sa că „un căpitan neamţ i-a tăiat capul“; în aceiaşi termeni s-a exprimat şi istoricul englez Richard Knolles (1550?-1610) în „Istoria generală a Turciei“; istoricul francez Jacques Augustin de Thou (1553-1617) îl indică drept făptaş direct pe valonul Beaury, în timp ce Ciro Spontani, secretarul generalului Basta, declară în „Istoria Transilvaniei“ că, după uciderea lui Mihai, s-a ţinut un consiliu care a hotărât „trimiterea corpului lui Mihai în Ţara Românească… Capul a fost îmbălsămat şi încredinţat comisului lui Mihai, care l-a cerut în cea mai mare stăruinţă spre a-l duce în Valahia“; comisarul imperial al lui Rudolf al II-lea, Nicolaus Istvánffy, susţine în „Istoria Ungariei“ că atât capul, cât şi trupul voievodului valah ar fi fost înmormântate „cu încuviinţarea lui Basta“, în timp ce Ieremia Movilă, într-o scrisoare adresată cancelarului Lituaniei, Leon Saphiena, infirmă existenţa unui asemenea acord; Brancovics, în „Cronica sârbească“, susţine şi el că Basta ar fi îngăduit ca „atât capul, cât şi trupul să fie îngropate împreună la mitropolia din Bălgrad“ etc.
Misteriosul paharnic Turtulea
În timp ce unii istorici îl indică pe comisul Radu Florescu (omul care îl ajutase pe Mihai Viteazul să-şi prezinte candidatura când fusese numit domn al Ţării Româneşti) drept persoana care ar fi adus capul domnitorului la Mănăstirea Dealu, problema este lămurită de istoricul Constantin Rezachevici, care, împreună cu istoricul Viorel Speteanu, semnează lucrarea „Moartea unui erou“. În acest volum este prezentată o versiune a „Letopiseţului Cantacuzinesc“, din secolul al XVIII-lea, în care, la sfârşitul „Istoriei lui Mihai Vodă“, un anonim a adăugat o poveste ce îl indică pe paharnicul Turtulea drept personajul misterios care a adus capul voievodului la Mănăstirea Dealu. Iată textul: „Atunci au fost legat Mihai Vodă cu Turturea Paharnicul jurământ tare şi mare cum să se caute unul pe altul până la moartea lor. Şi dă se va prinde lui Mihai Vodă să pieie într-altă ţară să nu-i lase Mihai Vodă oasele, ci să le aducă la Ţara Românească şi să le îngroape. De aceea dacă văzu Turturea Paharnicul că tăiară pe Mihai Vodă mult s-au nevoit pentru jurământul ca să ducă oasele lui Mihai Vodă. Ci n-au putut, ci au luat numai capul şi l-au dus în Ţara Românească şi l-au îngropat la mănăstirea Den deal de la Târgovişte“.
Această ipoteză este susţinută şi de prof. dr. Gheorghe Anghel.
Ceea ce părea la început o legendă avea să fie confirmat de un document emis de Radu Mihnea, voievodul Ţării Româneşti, la 7 decembrie 1612, prin care îi întăreşte lui Turtulea satul Găuriciu, cumpărat de Mihai Viteazul şi dăruit paharnicului, „pentru multă şi bună credincioasă slujbă cu care a slujit lui multă vreme neîncetat, cu multă trudă şi încă în alte ţări străine până în Ţara nemţească. Şi apoi răposatu Mihai Voievod s-a întâmplat acolo moarte de au pierit. Într-u acela sluga domniei lui, mai sus zis, Turturea Paharnic, el a furat capul lui şi l-au adus în ţară, de l-au slujit şi l-au îngropat cu multă cinste ca pe un domn“.
Relicvarul lui Tocilescu
Dar istoria capului lui Mihai Viteazul nu s-a încheiat în 1601, odată cu înhumarea prin grija lui Radu Buzescu şi a soţiei sale la Mănăstirea Dealu. Odihna lui a fost tulburată de hoţi princiari, imperiali sau otomani în 1610, 1690, 1738, de înstrăinarea locaşului în 1630, de cutremur în 1802, de nepăsarea oamenilor şi de ruinarea şi degradarea bisericii.
În februarie 1843, Gheorghe Bibescu se încoronează la biserica de la Curtea Veche din Bucureşti îmbrăcat într-un costum care îl imita pe cel al lui Mihai Viteazul. Aşa a mers la Mănăstirea Dealu să se închine la rămăşiţele marelui domn unificator. După începerea lucrărilor de restaurare a mănăstirii în 1845, doi ani mai târziu au fost deschise mormintele lui Radu cel Mare (1508) şi Mihai Viteazul, craniile lor fiind aşezate în două racle de sticlă. În 1864, Dimitrie Bolintineanu, ministrul cultelor şi instrucţiunii publice, propune ridicarea unui monument dedicat marelui voievod la Mănăstirea „Mihai Vodă“ din Bucureşti, în care să fie depus capul acestuia, într-o urnă de aur, întregul monument urmând a fi acoperit cu sticlă albă. Proiectul a fost aprobat de Alexandru Ioan Cuza, dar din motive necunoscute a fost abandonat. O altă iniţiativă oarecum similară a „Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor“ a eşuat şi ea.
În 1874, în faţa Universităţii din Bucureşti a fost ridicată însă, după îndelungi tergiversări, statuia lui Mihai Viteazul.
„Tinerimea Universitară“, îndrumată de arheologul Grigore Tocilescu, înlocuieşte în 1904 racla de sticlă în care se afla craniul voievodului cu un relicvariu din bronz, în formă de capelă, pe care Nicolae Iorga îl consideră însă un obiect nedemn pentru a sluji drept loc de veci voievodului martir. De aceea îi propune lui Nicolae Filipescu, ministrul războiului, sculptarea unui sarcofag de marmură. Carol Stork realizează două splendide lucrări, una pentru Mihai Viteazul şi alta pentru Radu cel Mare. Dar, nefiind terminat cel al voievodului unirii din 1600, capul lui Mihai a rămas în continuare în chivotul lui Tocilescu.
La Iaşi şi în Crimeea
În 1912, monumentul funerar este terminat, dar din cauza împrejurărilor potrivnice, nu este posibil a se aşeza în el pe veci craniul domnului Mihai.
În timpul Primului Război Mondial, la sfatul lui Iorga, preotul liceului militar de la Mănăstirea Dealu, Alexandru Dolinescu, duce în taină preţioasa relicvă la Mitropolia din Iaşi. Mitropolitul Pimen, preotul Dolinescu, marele eclesiarh Policarp Luca şi profesorul Teodor Naum semnează un act care confirmă predarea-primirea a „două piese, tigva şi maxilarul de jos, aşezate într-o cutie de lemn încuiată“, aparţinând lui Mihai Viteazul. Relicvarul este ascuns într-o ladă de fier, în tainiţa mitropoliei, „la peretele de răsărit al Sfântului Altar“. Ca să nu fie profanat sau distrus de inamicul german ajuns cu războiul în pragul Moldovei, la scurt timp, craniul voievodului este transportat la Cherson, în Crimeea, prin pedagogul Petrache Garboviceanu, un apropiat al lui Spiru Haret. Preţioasa relicvă a fost ascunsă în nişte cutii de pălării şi astfel transportată. La 8 noiembrie 1916, craniul a fost readus la Iaşi, fiind aşezat pentru comemorarea voievodului într-un sicriu de stejar, încununat cu lauri şi umplut cu bucăţi de brocart din „veşmântăria Mitropoliei“. „Regele, regina, prinţul moştenitor, reprezentanţii civili şi militari ai Aliaţilor erau de faţă, înconjuraţi de o mulţime imensă…“, consemnează documentele vremii evenimentul.
La 22 august 1920, un tren, cu un vagon special amenajat să primească mult încercata relicvă, a plecat dinspre Bucureşti spre Iaşi cu misiunea de a o aduce la Mănăstirea Dealu. La 26 august 1920, după ce a trecut prin Bacău, Focşani, Râmnicu-Sărat, Buzău, Ploieşti, capul voievodului a ajuns la Târgovişte, unde a fost primit cu onoruri militare. După ce a fost aşezat pe un afet de tun tras de şase cai, în muzici militare şi sunet de clopote, a fost purtat la Mănăstirea Dealu. În fruntea alaiului se afla regele Ferdinand I. După slujba religioasă, acesta a aşezat cu respect pe fruntea voievodului propria insignă albastră a Ordinului „Mihai Viteazul“, a ţinut un înflăcărat discurs, apoi a cimentat cu mâna lui capacul de marmură albă al sarcofagului, de unde domnul primei uniri veghează şi astăzi la unitatea neamului românesc.
„Pentru a trăi o viaţă care ţi-a fost dată, eşti dator să o meriţi atât ca om, cât şi ca neam în fiecare clipă“, spunea profetic marele voievod în discursul ţinut după intrarea triumfală în Alba Iulia, la 31 octombrie 1599, când „pohta“ ce-a pohtit, adică Ardealul, Moldova şi Ţara Românească, au fost „strânse“ într-un singur hotar de ţară. Istoria dovedeşte din plin că a meritat să-şi trăiască viaţa hăruită de Dumnezeu, aşa cum şi-a trăit-o. Doar noi, neamul, continuăm parcă să-i rămânem datori.
