Omenirea îşi întâmpină Mântuitorul prin Dreptul Simeon

Mântuitorul Iisus Hristos, fiind evreu, S-a supus în timpul vieţii de pe pământ ritualurilor religiei mozaice. Astfel, la 40 de zile de la naştere a fost dus de către părinţii Săi la Templul din Ierusalim pentru a fi închinat lui Dumnezeu. Aici, dumnezeiescul Prunc a fost întâmpinat şi ţinut în braţe de bătrânul Simeon şi de proorociţa Ana. Acum rosteşte Dreptul Simeon celebrele cuvinte: „Acum, slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne...“ (Luca 2, 29-32). Acestea au devenit rugăciune, fiind printre puţinele texte scripturistice care au trecut în cultul creştin.

Cuvintele Dreptului Simeon „Acum, slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţii tuturor popoarelor; lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău, Israel“ (Luca 2, 29-32), pe care le cântăm la fiecare slujbă a Vecerniei, alături de rugăciunea Tatăl nostru şi de alte câteva texte, precum cântarea Maicii Domnului „Măreşte suflete al meu pe Domnul“, sunt printre puţinele texte scripturistice care au trecut în cultul creştin ca texte liturgice de factură biblică. „Textul acesta este foarte clar, lămurind faptul că bătrânul Simeon îşi cere slobozirea, adică eliberarea din trupul stricăcios al păcatului, socotind că misiunea sa s-a încheiat, aşteptarea sa fiind împlinită, câtă vreme l-a văzut pe Cel Căruia Îi slujise şi pe Care Îl aşteptase, adică pe Hristos, Mântuitorul neamului omenesc“, spune lectorul în Teologie liturgică pr. dr. Lucian Farcaşiu de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Arad.

Pedepsit de Dumnezeu

„Slobozirea“ sau „eliberarea“ pe care o cere Dreptul Simeon a fost explicată de Tradiţia bisericească prin întâmplarea mi-nunată petrecută cu aproape trei secole înainte de naşterea Domnului. „Pe Dreptul Simeon, Tradiţia bisericească îl pune în legătură cu cei 70 de traducători care, potrivit Scrisorii lui Aristeias, au fost trimişi de autorităţile religioase din Ierusalim pentru a traduce Pentateuhul din limba ebraică în greacă pentru renumita bibliotecă a regelui Ptolemeu al II-lea al Egiptului. După legendă, Dreptul Simeon a corectat traducerea «fecioară» a Septuagintei de la Isaia 7, 14, înlocuind-o cu «femeie»“, explică lect. dr. Alexandru Mihăilă de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti.

De ce? Când a ajuns la textul profetului Isaia, „Iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu“, s-a poticnit şi ştergea mereu cuvântul „Fecioara“, neînţelegând cum poate o fecioară să nască. Mereu îngerul venea noaptea şi punea din nou în text ceea ce ştersese seara. Pentru necredinţa sa, Dumnezeu i-a făgăduit că nu o să moară până nu va vedea pe Cel care Se va naşte cu adevărat din pântecele Fecioarei lăsând-o nestricată. „Şi deci, în momentul în care Simeon se întâlneşte, ca preot al legii vechi (din textele liturgice ale praznicului deducem că era preot), cu Pruncul Iisus, adus de Maica Domnului la templu pentru a fi închinat şi a i se face ritualul închinării Sale lui Dumnezeu, în momentul acela el rosteşte cuvintele «Acum, slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne...», adică îşi vede împlinirea a ceea ce nu înţelesese“, arată pr. Lucian Farcaşiu.

„Ana era o proorociţă cultică“

Probabil, această legătură între bătrânul Simeon şi cei 70 de traducători a apărut şi „în contextul disputelor dintre Biserica Primară şi Sinagogă; categoric apologeţii creştini încercau să arate că traducerea Septuagintei este una venerabilă, şi mai mult, inspirată de Dumnezeu“, detaliază Alexandru Mihăilă, doctor în Vechiul Testament. Oricum, cert este că prin glasul bătrânului Simeon, pentru prima dată, transpar bucuria şi tensiunea neamului iudaic, preînchipuind întreaga omenire în faţa aşteptării venirii Izbăvitorului, a lui Mesia, anunţat de către toţi proorocii.

Printe ei, şi proorociţa Ana, care era în acea zi la templu. „Am putea să spunem că Ana se înscrie în tradiţia profetismului feminin. E greu de explicat în ce consta exact funcţia ei profetică, dar un lucru ar putea fi sugerat de prezenţa ei continuă la templu: era o proorociţă cultică. Probabil că ea adresa mesajul din partea lui Dumnezeu celor care veneau la templu, îndeplinind într-un fel funcţia oraculară a vechilor sanctuare. Cineva venea cu o problemă în faţa lui Dumnezeu, era nedreptăţit la un proces, sau dorea să obţină ceva, un fiu la bătrâneţe ş.a.m.d. De obicei, se aducea o jertfă de pace şi probabil că atunci interveneau profeţii cultici care îi aduceau respectivului credincios mesajul din partea lui Dumnezeu“, spune lect. Alexandru Mihăilă, care continuă: „Viaţa ei, asociată templului, rugăciunii, are şi o valoare morală, după ce a trăit puţin cu soţul ei a rămas văduvă. Într-un fel am putea să o punem în legătură cu un grup de femei care şi-au păstrat văduvia în curăţie în preajma templului. Sau, într-un fel sau altul, am putea să o punem în legătură cu monahismul creştin“.

„Nu pricep, Curată...“

Un alt text reprezentativ al acestui praznic este Axionul de la Sfânta Liturghie, pe care îl găsim la cântarea a noua a Canonului de la Utrenie. În Mineiul lunii februarie, la ziua praznicului, indicaţia tipiconală arată că nu se cântă „Ceea ce eşti mai cinstită“, cântarea obişnuită, ci se pun mărimurile acestei cântări, alcătuite de către Cosma Monahul – după indicaţia din Minei – pe care noi îl identificăm a fi Cosma Melodul, adică fratele adoptiv al Sfântului Ioan Damaschinul, spune pr. Farcaşiu.

„Textul desfăşoară şi prezintă în sine tocmai uimirea, nu numai a lui Simeon, ci a întregii creaţii, a întregului cosmos, în faţa acestei minuni a zămislirii lui Hristos ca Dumnezeu, în trup omenesc: «Nu pricep, Curată, nici îngerii, nici oamenii, Maică Fecioară, ceea ce s-a săvârşit întru Tine. În mâini ţine Simeon bătrânul îmbrăţişat pe al legii Făcător, Stăpânul tuturor». Adică textul acesta descoperă de fapt taina coborârii Dumnezeirii în trup şi uimirea care cuprinde întreaga creaţie în faţa acestui eveniment al coborârii lui Dumnezeu în istorie pentru mântuirea neamului omenesc“, explică pr. Lucian Farcaşiu.

Praznicul Întâmpinării Domnului în viaţa creştină

Prima menţiune documentară despre praznicul Întâmpinării Domnului o avem în memorialul pelerinei Egeria sau Eteria – o pelerină apuseană care face un pelerinaj la Locurile sfinte întocmindu-şi un jurnal de călătorie (secolul al IV-lea). „Nu cu mult timp în urmă, a fost descoperită o Omilie a Sfântului Ioan Gură de Aur la acest praznic, ceea ce denotă faptul că, încă din secolul al IV-lea, praznicul acesta al Întâmpinării Mântuitorului la Templu era cunoscut în creştinătatea răsăriteană. Generalizarea sărbătorii în tot Răsăritul creştin s-a făcut însă în secolul al VI-lea, când împăratul bizantin Justinian decretează sărbătorirea Întâmpinării Domnului cu o mare solemnitate în ziua de 2 februarie, pentru a scăpa cetatea Constantinopolului şi împrejurimile sale de calamitatea unei epidemii şi a cutremurelor ce bântuiau de mulţi ani în acele locuri“, spune pr. Lucian Farcaşiu.

Există şi unele teorii liturgice apusene care susţin că această sărbătoare a Întâmpinării Domnului nu face altceva decât să înlocuiască, într-o variantă creştină, vechea sărbătoare păgână a Lupercaliilor, sau Sărbătoarea lupilor, care era prăznuită la începutul lunii februarie în fiecare an; tot atunci fiind prăznuită şi Sărbătoarea fecundităţii sau a lui Februus, un nume roman dat zeului Saturn, zeu al fecundităţii. „Şi pentru că aceste două sărbători, Lupercariile şi Praznicul fecundităţii, erau serbate la începutul lunii februarie, sărbătoarea Întâmpinării Mântuitorului vine ca o replică, ca o perspectivă creştină menită să înlocuiască vechile solemnităţi păgâne, dedicate acestor sărbători. În vechime, acest praznic păstra solemnitatea luminilor. Oficiul sărbătorii creştine conţinea în sărbătorirea propriu-zisă făcliile tradiţionale din ritualul păgân. Astfel, se aprindeau la acest praznic făclii sau lumini, care de fapt erau împrumutate din festivităţile ritului păgân de sărbătorire a Lupercaliilor şi a fecundităţii“, conchide pr. Lucian Farcaşiu.