Omorârea „balaurului“ prin retraducere

Limba română a avut, se pare, o adevărată slăbiciune pentru numirile diavolului din limbile sacre, făcându-şi un obicei în a le calchia: diabolos şi drakon din greaca veche (în latină: diavolus, respectiv draco) au devenit „diavolul“ şi „dracul“; la fel şi grecescul daimon (citit „demon“); ebraicele s-au păstrat intacte: „satana“, „Belzebut“; până şi Mefisto al lui Goethe s-a bucurat de aceeaşi ospitalitate, adjectivul său (mefistofelic, -ă) fiind bine asimilat în vorbirea curentă, laică. Însă, atunci când a încercat să le traducă printr-un corespondent lexical propriu, limba noastră s-a dovedit mult mai stângace, iar efortul - de-a dreptul... infernal. Aşa a apărut şi „balaurul“ în textele sfinte.

O viaţă de poveste

Când auzim astăzi de balauri, gândul ne zboară „iute ca vântul“ la poveştile pe care ni le spuneau părinţii sau pe care le zicem la rându-ne copiilor şi nepoţilor. Personaje enigmatice, uneori cu mai multe capete, alteori scuipând foc, înrudite imaginar mai ales cu şerpii sau alte reptile (un fel de dragoni chinezeşti), balaurii se trezesc la viaţă seara, pentru a sări în ajutorul părinţilor care nu mai ţin pasul cu ghiduşiile micuţilor. „Fiţi cuminţi, dacă nu vine bau-bau“! Psihologic vorbind, metoda nu este deloc sănătoasă, cultivând naivitatea şi angoasa celor mici. Mult mai benefică în timp pentru relaţia copil-părinte ar fi răbdarea (uneori trebuie şi dibăcie) de a le transmite gândurile şi simţămintele noastre reale, ajustate, desigur, la o scară micro. Înainte de a lăsa deoparte aceste sfaturi pentru a reveni la subiectul nostru, vom reţine, totuşi, că poveştile cu balauri funcţionează până la o anumită vârstă (nu-i vom mai spune unui copil de treisprezece ani asemenea gogonate, decât dacă vrem să-l plictisim). Înseamnă că balaurii trăiesc atâta timp cât puterea noastră de cunoaştere nu poate să-i răpună.

O poveste „reală“

Ceea ce ţine astăzi de vârstă, ţinea odinioară - în cazul mentalului colectiv - de epocă. Înaintaşii noştri, fără să fie fragezi la minte, ci doar limitaţi în cunoaştere, credeau in corpore în balauri, monştri, făpturi science-fiction etc. Ba, mai mult, chiar semenii lor de alte rase ori din alte părţi, fiindu-le necunoscuţi sau nefamiliari, erau imaginaţi fără remuşcări drept stranii şi monstruoşi. Pe la începutul erei noastre, Pliniu cel Bătrân alcătuia un amplu bestiariu cu pretenţii „ştiinţifice“ (Istoria naturală) al tipurilor de „monştri“, care înconjurau din toate părţile lumea umană: androginii din Africa, scoipozii şi cinocefalii din India, oameni cu capul în piept, trăitori prin Libia etc. Bineînţeles că nu erau altceva decât produse ale imaginaţiei, asemenea balaurilor din poveştile noastre, care se bucurau, însă, de o credibilitate totală. Exemple la fel de suculente găsim cu duiumul şi mai recent, bunăoară în perioada marilor descoperiri geografice (prin cronicile conchistadorilor), când imaginarul şi aprioricul începuseră deja să fie contestate de cunoaşterea obiectivă. Ne oprim însă la unul actual: marţienii şi ozeneurile sunt tot nişte balauri ai ne-cunoaşterii moderne.

Supravieţuirea

Odată maturizaţi individual şi elevaţi cultural pentru a mai suporta poveşti cu balauri sau relatări iraţionale cu monştri, avem toate şansele să ne reîntâlnim cu un altfel de „balaur“ atunci când mergem la biserică. Seara, la începutul Vecerniei, aflăm din Psalmul 103 că: „Marea aceasta este întinsă şi largă; acolo se găsesc târâtoare cărora nu este număr, vietăţi mici şi mari. Acolo corăbiile umblă; balaurul acesta pe care l-ai zidit, ca să se joace în ea“. De asemenea, în timpul Postului Mare, frumoasa Rugăciune a amvonului care încheie Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite conţine şi următorul pasaj: „ş...ţ dă-ne şi nouă, Bunule, lupta cea bună să luptăm, calea postului să o săvârşim, credinţa nedespărţită să o păzim, capetele nevăzuţilor balauri să le sfărâmăm“. Cu totul altul este impactul asupra creştinilor de ocazie care, aduşi la biserică de vreun Botez în familie, aud într-una din rugăciunile ce împodobesc această Sfântă Taină: „Tu, trimiţând din cer Duhul Tău cel Sfânt, ai sfinţit curgerile Iordanului şi capetele balaurilor care se încuibaseră acolo le-ai zdrobit“. Astfel de creştini scumpi la vedere, neavând nişte repere clare şi solide în materie de credinţă, vor asocia „balaurii“ din textele liturgice direct cu lumea basmelor/ne-cunoaşterea/iraţionalul etc. Şi pe-aici li-i calea... până la următorul Botez.

Prin urmare, ce este cu acest „balaur“ rătăcit prin slujbele noastre şi cum putem scăpa de el? Semantic vorbind, avem de-a face cu un apelativ simbolic al diavolului, o metaforă cu semnificaţii teologice. În acelaşi registru stilistic intră şi alte denumiri ale celui rău, întâlnite atât în Sfânta Scriptură, cât şi în limbajul cultic, precum „şarpe“ sau „legheon“ ori chiar „leu răcnind“. Fericitul Augustin lămureşte aceste analogii: „leu şi „şarpe/balaur“ (draco) este (diavolul, n.n.): leu din cauza forţei, „şarpe/balaur“ datorită vicleniei“; „acel „şarpe/balaur“ (draco) mare, şarpe (serpens) străvechi, căruia i se spune diavolul şi satana, care ispiteşte întreaga lume“ (Omilia 37, cu referire la Apocalipsă, cap. 12). Asocierea diavolului cu un şarpe ne duce imediat cu gândul la episodul biblic al ispitirii protopărinţilor noştri Adam şi Eva. Totuşi, imnografia creştină este cea care valorifică din plin asemenea figuri de stil. Iată un singur exemplu de aceeaşi factură cu metaforele de mai sus: printr-o frumoasă antiteză, Sfântul Apostol Petru este numit într-una din cântările Mineiului „vânător al adâncului“. Ceea ce deranjează nu sunt nicidecum astfel de metafore legate de lumea animalieră, care nuanţează minunat exprimarea cultică, ci persistenţa în limbajul slujbelor noastre a unor cuvinte perimate semantic, precum acest „balaur“.

Dacă ne este clar tuturor că avem de-a face cu un arhaism semantic, cu un cuvânt a cărui uzanţă actuală nu mai corespunde vechii accepţiuni cu care a intrat în cult, să vedem şi cum a pătruns „balaurul“ în textele bisericeşti. Pentru aceasta, ne întoarcem la Psalmul 103 de la Vecernie. În prima traducere integrală a Bibliei pe graiul românesc (Bucureşti, 1688), paragraful cu pricina cunoscuse următoarea versiune: „Marea aceasta - cea mare şi largă; acolo - jiganii cărora nu iaste număr, dobitoace mici şi mari. Acolo vase merg; bălaurul acesta carele ai zidit a să batjocori cu el. Toate cătră Tine aşteaptă să le dai hrană lor la bună vreme“. Nu întâmplător am subliniat, alături de „balaur“, alte două arhaisme care vor fi înlocuite treptat în ediţiile ulterioare ale Sfintei Scripturi. Primul eliminat este „dobitoacele“, în Biblia din 1914: „Marea aceasta este mare şi largă; acolo sunt jigănii cărora nu este număr. Vietăţi mici şi mari; acolo corăbiile umblă. Balaurul acesta pre care l-ai zidit a-l batjocori pre el“. Apoi, ediţia românească a Sfintei Scripturi din 1936 renunţă şi la „jigănii“, preferând traducerea grecescului herpeta cu mult mai potrivitul „târâtoare“: „Iată, marea aceasta e întinsă şi largă: într´însa-s târâtoare nenumărate, vietăţi mici cu mari. Pe dânsa plutesc corăbiile; acolo-i balaurul, ce l-ai făcut să se joace într´însa“. Observăm că singurul care a persistat până astăzi, încă de la prima versiune românească a Scripturii, este tocmai „balaurul“, care nu a fost concurat până acum de nici o replică actualizată.

Ultimele apariţii în public

Interesant este că „balaurul“ traduce un cuvânt grecesc - drakon - care s-a păstrat în limba română şi, încă, în două variante: „drac“, respectiv „dragon“. Însă, nici unul dintre aceşti termeni, care se întrec în transpunerea lexicală cât mai fidelă a originalului elin, nu ar fi adecvat unei întrebuinţări cultice. Primul este prea impios pentru a răsuna în biserică (mai apare totuşi prin vechile cărţi de cult); în schimb, „dragonul“ nu e cu nimic mai breaz decât „balaurul“, ba mai poartă şi izul unei alte culturi.

În căutarea unui sinonim fericit, trebuie să apelăm tot la termenul grecesc: drakon (lat. draco) nu desemna la origine vreo fiinţă mitologică, nici nu avea conotaţii teologice, ci era un termen strict zoologic. Denumea, la modul general, reptilele de dimensiuni mari, în timp ce târâtoarelor de talii reduse le fusese rezervat un alt cuvânt, sinonimul ofis (lat. serpens). În creştinism, drakon-şarpele apare întotdeauna asociat cu diavolul. Reţinem, deci, cele două importante conotaţii ale termenului grecesc cu care a funcţionat în textele creştine: cea animalieră şi cea teologică, cu trimitere exclusiv la forţele demonice.

La vremea lui şi românescul „balaur“ încercase să cuprindă ambele sensuri (trebuie să recunoaştem că destul de mulţumitor). Astăzi, însă, şi-a pierdut mobilitatea, fiind definitiv arendat universului basmelor. De aceea, e necesar un nou exerciţiu filologic de traducere, care să descătuşeze textele liturgice (în speţă cele trei amintite) bântuite de „balauri“. Nu este obligatoriu ca drakon să fie tradus numai printr-un singur cuvânt sau întotdeauna prin acelaşi cuvânt. Oricât s-ar osteni cineva nu va putea traduce în limba engleză sintagmele „a plecat în lume“ şi „a plecat cu multă lume“, folosind acelaşi corespondent englezesc pentru „lume“. Resursele limbii importatoare şi textul interacţionează continuu în traducere şi niciodată retroversiunea nu se va supune vreunei mecanicităţi, oricât de inexpresiv ar fi textul.

Fără a mai relua toate paragrafele în cauză, o posibilă variantă pentru drakon, deschisă ambelor conotaţii (care să facă trimitere la lumea animală, dar să cuprindă şi sensul teologic al diavolului pierzător de suflete), ar fi: răpitorul. „Marea aceasta este întinsă şi largă; acolo se găsesc târâtoare cărora nu este număr, vietăţi mici şi mari. Acolo corăbiile umblă; răpitorul acesta pe care l-ai zidit, ca să se joace în ea“.

Dezbaterea rămâne deschisă până la următoarele ediţii ale textelor respective.