Supranumit "omul lui Dumnezeu", Sfântul Alexie nu impresionează ca alţi sfinţi ai Bisericii prin scrierile sale ori prin minuni sau tămăduiri miraculoase. Nu a scris nimic, nu a făcut nicio minune în timpul vieţii lui pământeşti.
Acest sfânt din veacul al V-lea se distinge prin vieţuirea sa minunată care a ars în taină ca o jertfă iubitoare oferită în dar lui Dumnezeu. Sfântul Alexie în trei cuvinte: dragoste, jertfelnicie, răbdare.
La acest sfânt pe care Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte pe 17 martie, iar cea Romano-Catolică pe 17 iulie intrigă mai ales apelativul. Nu mai avem niciun sfânt care să fie numit "omul lui Dumnezeu". Care este explicaţia acestui supranume? O aflăm din istorisirea vieţii sale: Alexie trăia de 17 ani în preajma Bisericii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din cetatea Edesei Siriei, într-o stare de sărăcie materială desăvârşită, dar având prisosinţă de comori duhovniceşti. Zilele din timpul săptămânii şi le petrecea în faţa uşilor bisericii, iar duminica intra la slujbă şi se împărtăşea cu Sfintele Taine. Noaptea şi-o petrecea în cimitirul din apropiere rugându-se. Îmbrăcat sărăcăcios, oamenii îi dădeau pomană, dar el împărţea altor săraci tot ceea ce primea. De aceea, Maica Domnului, către care el avea mare evlavie, a vrut să-l descopere oamenilor şi i s-a arătat celui care se îngrijea de biserică spunându-i să-l lase pe "omul lui Dumnezeu" să stea înăuntru.
"Omul lui Dumnezeu" este foarte iubit în Europa creştină, dovadă fiind răspândirea manuscriselor timpurii care cuprind istorisirea vieţii sale. În Franţa, de pildă, "Viaţa Sfântului Alexie" reprezintă unul dintre cele mai vechi manuscrise şi monumente de limbă franceză, datând din secolul al XI-lea. Dar este şi unul dintre primele texte cunoscute din literatura noastră în redactare slavonă (sec. al XV-lea), versiunea românească fiind realizată în a doua jumătate a secolului al XVII-lea.
Aşa petrec cei plăcuţi Domnului
Tatăl Sfântului Alexie, Eufimian, era un patrician foarte bogat, având cam trei mii de slugi, dar era şi foarte credincios: postea în toate zilele până la ceasul al nouălea (ora 15.00), dădea în fiecare zi câte trei mese la oamenii săraci. Şi mama sa, Aglaida, era o femeie foarte credincioasă şi evlavioasă. Pe Alexie l-au dobândit în urma rugăciunilor fierbinţi către Dumnezeu şi a milosteniilor pe care le-au făcut cu prisosinţă în toate zilele vieţii lor. La şase ani l-au dat la învăţătură şi a studiat gramatica, retorica şi cărţile bisericeşti, apoi Scriptura, devenind foarte înţelept. Tânărul Alexie şi-a pus în gând să se călugărească, dar părinţii au hotărât să-l căsătorească şi el a trebuit să se supună, pentru a nu le face supărare, însă intrând în cămara de nuntă, şi-a scos inelul de aur şi brâul scump cu care era încins şi a zis soţiei sale: "Păzeşte-le acestea şi Dumnezeu să fie cu noi până ce darul Său va face ceva nou." După aceea a plecat şi
s-a dus în Siria, în Edesa.
Alexie îşi lepădase averea, pentru o mai mare avere, cea din ceruri.
La Edesa a stat 17 ani, apoi a plecat pentru că oamenii începuseră să îl considere sfânt după ce Maica Domnului îi zisese într-o viziune eclesiarhului bisericii că Alexie este "omul lui Dumnezeu", că "este vrednic de Împărăţia cerurilor" şi că "precum stă coroana pe capul împărătesc, aşa stă Duhul Sfânt peste dânsul".
S-a îmbarcat într-o corabie care avea ca destinaţie Tarsul Ciliciei, cetatea Sfântului Apostol Pavel, dar din cauza unei puternice furtuni nu a mai putut ajunge acolo şi a mers la Roma. Alexie s-a gândit să nu fie povară nimănui şi s-a întors la casa tatălui său cerându-i adăpost. Trecuseră mai bine de 17 ani de când plecase de acasă şi tatăl nu şi-a mai recunoscut fiul, ci s-a milostivit de el ca de un sărac oarecare şi i-a oferit adăpost în casa lui, poruncind slugilor să-i construiască o colibă în curtea palatului său şi să-i aducă în fiecare zi câte ceva de mâncare.
Aici a petrecut Alexie încă 17 ani, în post şi rugăciune: mâncarea pe care o primea el o împărţea săracilor, oprindu-şi numai puţină pâine şi apă, iar nopţile lui erau albe, căci le dedica rugăciunii intense către Dumnezeu. Cum va fi fost să stea atât de aproape de dânşii şi totuşi să nu se descopere cine este, mai ales că auzea în fiecare zi plânsul mamei şi al soţiei lui, este greu de închipuit. Ne impresionează şi răbdarea, şi iubirea soţiei lui Alexie, care l-a aşteptat mai bine de 34 de ani, din aceasta văzând cu toţii cum trebuie respectată Taina Cununiei.
Necunoscut de familie
Simţindu-şi sfârşitul aproape, Sfântul Alexie a scris pe o hârtie toată povestea vieţii sale, pentru a putea fi cunoscut de părinţi, cerându-şi iertare pentru că i-a mâhnit, dar această durere, le spune el, le va fi spre mai mare bucurie în cereştile lăcaşuri. Dumnezeu a vrut să-l descopere în mod măreţ pe credinciosul său rob: pe când papa Inocenţiu (402-417) slujea Sfânta Liturghie, de faţă fiind şi împăratul Honorius (395-423), s-a auzit un glas minunat ieşind din altar: "Căutaţi pe omul lui Dumnezeu, care o să iasă din trup, să se roage pentru cetate şi toate cele ale voastre se vor rândui bine!" Nu mică le-a fost mirarea lui Eufimian şi soţiei sale că cel ce stătea înaintea casei lor era chiar fiul cel mult iubit, dar şi jalea că l-au cunoscut abia după moartea sa. Mulţime de bolnavi care s-au atins de trupul lui s-au vindecat, încât nici nu puteau să îl depună în biserică din pricina mulţimii de oameni - nici măcar aurul şi argintul care au fost aruncaţi înspre mulţime nu au putut-o convinge să se disperseze, arătând cât de mult crescuse evlavia poporului faţă de acest sfânt necunoscut nimănui până atunci.
