„Omul lui Dumnezeu” și legătura dintre nevoință și filantropie

Biserica îl prăznuiește în data de 17 martie pe Sfân­tul Cuvios Alexie, omul lui Dumnezeu. La Schitul Darvari, Paraclis Patriarhal, din Capitală, se păstrează o părticică din sfintele sale moaște, cuviosul nevoitor fiind unul dintre sfinții căutați și grabnic aju­tător al credincioșilor care pășesc în această chinovie bucureșteană.

Învățătura Bisericii ne spune că Sfânt e Dumnezeul nostru și întru sfinți Se odihnește, căci este minunat întru sfinții Săi. Apostolul neamu­rilor ne îndeamnă: Îmbrăţişaţi în Hristos Iisus pe toţi sfinţii (Filipeni 4, 21), întrucât ei sunt prietenii noștri, modele și repere, povățuitori, mijlocitori și ajutători.

Cele dintâi veacuri ale creștinis­mului sunt exemplare din toate punctele de vedere. Aderenții noii religii au trăit din plin credința, pe care au îmbrățișat-o, identificân­du-se cu valorile ei. Erau deplin convinși de adevărul propovăduit, de aceea nu făceau nici o abatere de la el, atât în viața cotidiană, cât și în modul lor de trăire.

Așa se face că sfinții ne-au lăsat paradigma viețuirii autentice creș­tine, asemenea unui tezaur nepre­țuit, de la care învățăm ani și ani de-a rândul.

Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este (Matei 5, 48). Suntem chemați necontenit la sfințenie și viața întreagă trebuie să fie guvernată de cuvintele: Fiţi sfinţi pentru că Eu sunt Sfânt (I Petru 1, 16). Aidoma a împlinit Sfântul Alexie, omul lui Dumnezeu, în viața sa.

Puțini sunt sfinții care se bucură de o denumire specială asemenea Sfân­tului Alexie. Importanța apela­ti­vului de om al lui Dumnezeu este cunoscută doar de personalita­tea acestui mare sfânt, a cărui bio­grafie a străbătut istoria creștinis­mului, faptele mirabile săvârșite în viața sa, adăugând strălucire la strălucirea nevoinței sale.

Antecesorii săi au fost oameni bogați, cu multe palate și avuții, evlavioși și cu frică de Dumnezeu, viețuind în Roma, în vremea drept­credinciosului împărat Honoriu (395-423). Erau filantropi, cunos­când că iubind pe Dumnezeu trebuie să-i ajute pe cei suferinzi și săraci. În fiecare zi puneau trei mese în casa lor pentru sărmani, văduve, străini şi bolnavi.

Stăruind în rugăciune ani înde­lun­gați, asemenea odinioară lui Za­haria și Elisabetei, Dumnezeu le-a dăruit rod pântecelui şi au născut un fiu, botezându-l cu nu­mele Alexie.

Când s-a făcut mare, l-au dat la învăţătura cărţii şi tânărul a ajuns foarte înțelept. Sinaxarul ne spune că, învățând bine Scriptura dumne­zeiască, s-a făcut înţelept tânărul. Deci, socotind deşertăciunea lumii, şi-a pus în gând să se lepede de bună­tăţile cele vremelnice ale acestei vieţi, ca să moştenească pe cele veşnice. Şi a început a-şi osteni trupul, purtând în taină o haină aspră pe trupul său.

Postea mult, priveghea, făcea fapte de milostenie și ducea o viață austeră. Se nevoia prin purtarea unei haine aspre pe trupul său, având în suflet dorinţa de a sluji lui Dumnezeu, întru feciorie, toată viaţa.

Părinții săi au hotărât să-l căsă­to­rească cu o fecioară de neam împă­rătesc, însă inima Cuviosului era ancorată în asceză, isihie și viețuire sfântă. Nedorind să-și supere pă­rinții, a acceptat, însă, după momen­tul ceremoniei, Cuviosul Alexie, scoțându-și inelul de aur şi brâul cel scump, le-a învelit cu o basma de porfiră şi le-a dat miresei, zicându-i: Păzeşte-le acestea şi Dumnezeu să fie cu noi, până ce darul Lui va face ceva nou. Apoi a plecat. Ieşind noap­tea în taină din palat şi din cetate, a mers la mare şi, aflând o corabie ce mergea spre Laodiceea, a părăsit tărâmul natal.

Se ruga lui Dumnezeu zicând: Dumnezeule, Cel ce m-ai adus din pân­tecele maicii mele, izbăveşte-mă şi acum de această deşartă viaţă lumească şi mă învredniceşte la judecată să stau de-a dreapta Ta, împreună cu toţi cei ce Ţi-au plă­cut!

A mers către cetatea Edesa, în Mesopotamia, s-a îmbrăcat în haina veche a unui sărac şi s-a făcut ca unul din cei care cer milostenie în pridvorul bisericii Preacuratei Stă­pânei noastre Născătoare de Dum­ne­zeu, postind aspru și nevoindu-se mereu. Când primea milostenie de la iubitorii de Hristos, o împărțea la săracii mai bătrâni. Atât de mult i se uscase trupul de înfrânare, încât i se vestejise frumusețea feţei, vede­rea i se întunecase, ochii i se adân­ciseră şi numai pielea şi oasele i se vedeau.

După 17 ani de nevoință în prid­vorul bisericii, mare minune s-a întâmplat! Eclesiarhului i s-a des­co­perit Maica Domnului din icoană, spunându-i: Adă în biserica mea pe omul lui Dumnezeu, fiindcă este vrednic de cereasca Împărăţie; căci rugăciunea lui se suie ca nişte tămâie cu bun miros înaintea lui Dumnezeu şi precum stă coroana pe capul îm­pă­rătesc, aşa Duhul Sfânt Se odih­neşte peste dânsul. Însă, negăsindu-l, s-a întors la icoana Născătoarei de Dumnezeu și a rugat-o să-i arate pe omul lui Dumnezeu. Şi a auzit iarăşi în vedenie cuvânt de la Prea­sfânta Născătoare de Dumnezeu, că săracul ce şade în pridvor la uşa bi­sericii, acela este omul lui Dumnezeu.

După descoperirea minunată, mulți au început a-l cinsti și cerceta. Însă sfântul, nedorind slava lumească, ci pe cea cerească, a plecat din Edesa. Găsind o corabie la malul mă­rii, care mergea în Cilicia, s-a ur­cat, gândind să vieţuiască în cetatea Sfântului Pavel, în Tarsul Ciliciei, unde nu-l cunoştea nimeni. În drumul pe mare s-a stârnit furtună şi corabia, purtată de valuri, a ajuns la Roma.

Cu smerenie și umilință a hotărât să vieţuiască lângă casa părinţilor săi, fără să fie însă cunoscut de nimeni.

Cuviosul Alexie a ieşit în întâm­pi­narea tatălui său, celui iubitor de sărăci şi de străini. Şi, fără să fie recunoscut, sub înfăţişarea unui călător sărac, a căpătat aprobarea tatălui său să-și facă o colibă chiar la porţile palatului. În amintirea fiului său înstrăinat, tatăl a poruncit slugilor să aibă grijă a-i da hrană de la masa stăpânilor.

Astfel a viețuit Cuviosul Alexie 17 ani, batjocorit şi umilit de slugile tatălui său, dar iubit de sărmanii din cetate, care găseau la el povă­țuire și ajutor.

Prin descoperire dumnezeiască, Sfântului i s-a arătat mai di­nain­te ziua morţii sale. Atunci Cu­viosul şi-a scris toată viaţa, păstrând scrisoarea în haina pe care o purta.

Când slujea Sfântul Arhiepiscop Inocenţiu (401-417) în Biserica Sfin­ţilor Apostoli din Roma, s-a făcut glas din cer, de faţă fiind şi împăratul Honoriu, zicând să caute pe omul lui Dumnezeu, care a trecut la cele veșnice, pentru a-l cinsti cum se cuvine, să fie rugător pentru cetate. Și a doua oară s-a auzit glas din cer, arătând că în casa patricianului Eufimian, tatăl său, se află nevoi­to­rul cu viață aleasă.

Au mers acolo şi, văzând pe Sfân­tul Alexie, care tocmai murise, au aflat asupra sa scrisoarea, unde era descrisă întreaga lui viață.

Părinţii şi soţia lui s-au minunat, dar şi toată cetatea, aflând viaţa înaltă şi ascunsă a omului lui Dum­ne­zeu, văzând cât de multe căi de sfinţenie are Dumnezeu în lume, pentru cei care ascultă de El.

Omul lui Dumnezeu ne oferă mărturia vie a lucrării Duhului Sfânt în viața oamenilor. Pomenirea lui în Postul Păresimilor este un mo­ment de meditare, reflectare și ana­liză a comportamentului nostru, căci prin raportarea la sfinți ne vom con­duce sufletele către bucuria întâlnirii cu Hristos.

Una dintre virtuțile care i-au guvernat viața Sfântului Alexie a fost milostenia. Cu precădere, posti­rea fiecăruia trebuie să cuprindă aspectele duhovnicești, nu doar cele de ordin alimentar. Prin milostenia pe care o săvârșim, ne asemănăm sfinților și devenim bineplăcuți lui Dumnezeu. Viața noastră capătă orizonturi noi, căci, împlinind binele, sufletul nostru se află în stare de bu­curie.

Gândind la faptele Sfântului Ale­xie observăm că a fost detașat total de cele materiale, iar chintesența activităților lui era concentrată pe întâlnirea cu Dumnezeu, prin inter­mediul semenilor. Ajutându-i pe ceilalți din puținul lui, se simțea cel mai bogat om, căci își aduna comoara sa netrecătoare în Împărăția ce­reas­că (conform Matei 6, 19-20). Adevă­rat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut (Matei 25, 40). Gândul că prin milostenie săvârșim fapta îndreptată către Dumnezeu ne onorează viața. Ce este mai fru­mos decât să-I dăruiești lui Dumne­zeu din puținul tău?

Reperul duhovnicesc pe care îl regăsim în personalitatea Sfântului Alexie, omul lui Dumnezeu, este unul la care trebuie să ne raportăm gân­di­rea și apoi făptuirea în această perioadă de post și deosebită intensi­tate spirituală.