Onor veteranilor de război

Poporul român, un stejar multisecular, cu rădăcina sa geto-dacică, după Herodot „cei mai drepți și mai viteji dintre traci”, adânc înfiptă în vatra strămoșească și cu coroana-i cuprinzând protector Muntenia și Oltenia, Dobrogea, Moldova și Bucovina, Ardealul și Banatul, le-a înnobilat cu trudă și le-a sfințit cu sânge. Figuri emblematice ale istoriei naționale, veteranii de război își poartă cu demnitate și respect anii senec­tuții, amintirile și năzuințele pentru urmași, fiind pildă și model pentru generațiile tinere și imbold pentru viitorime.

Vatra de formare și dăinuire a neamului românesc, spațiul carpato-danubiano-pontic, armonios prin poziționare și diversitate geografică, bogat prin resursele solului și subsolului, înnobilat prin hărnicia și geniul locuitorilor săi, și-a binemeritat apelativul de „Grădina Maicii Domnului”, iar pentru cei care nu-i cunosc zbuciumata istorie, a rămas, în veacuri, o adevărată minune, „o insulă de latini între atâtea popoare slave” și chiar singura latinitate ortodoxă, dar își află temelia și trăinicia pe oasele multor generații de apărători și își trage seva din sângele vărsat de-a lungul secolelor de fiii săi care s-au jertfit pentru neam și ţară în crâncenele încleștări cu hoardele năvălitoare.

Mlădița romană altoită pe temeinicia geto-dacă și întărită încă din începuturi de creștinarea de către însuși Apostolul Andrei reliefează lumii un popor pașnic, sedentar, primitor, dar dârz împotriva năvălitorilor.

Așezați la răscruce de vânturi, interesele vecinilor și nu numai, prin poziția geografo-strategică, dar și prin bogăția plaiurilor, etalată prin hărnicia și geniul locuitorilor săi, au suferit năvăliri de popoare: sciți, elini, huni, slavi, mongoli, unguri, leși, muscali și germani, sau imperii: persan, macedonean, roman, otoman, habsburgic sau țarist, dar s-au lovit ca valurile mării de țărmuri stâncoase, rezistența îndârjită a românilor, au lăsat urme adânci sau efemere, dar mereu cenușă și sânge și s-au retras sau au dispărut în genunea istoriei, iar noi am dăinuit și vom dăinui mereu în jurul Carpa­ților, coloana vertebrală a românismului.

Toate acestea l-au îndreptățit pe „Luceafărul poeziei românești”, Mihai Eminescu, să consemneze că „pământul românesc este un dar de la Dumnezeu și de aceea l-au iubit, apărat și cinstit, agățându-se de glia strămoșească cu unghiile, apărând-o cu prețul vieții și înnobilând-o cu sân­gele lor”, pentru a-l lăsa urma­și­lor întreg, rodnic și liber.

De la strămoşii noștri romani am moștenit, printre altele, și cuvântul „veteran”. Veteran era un ostaș roman, care după 25 de ani de serviciu militar era declarat cetățean roman (în cazul în care nu era mai dinainte) și era împroprietărit. Pe teritoriul Daciei Romane, acești veterani au avut o contribuție însemnată la procesul romanizării provinciei accelerate și profunde a moștenirii dacice.

De-a lungul întregii noastre istorii, voievozii și domnitorii Țărilor Române au cinstit vitejia ostașilor prin împroprietăriri și chiar prin ridicarea la ranguri boierești. Generațiile de după unirea lui Mihai Viteazul au visat și luptat pentru a-i aduce pe toți românii într-o singură țară. Crăișorul Horea și slugerul Tudor din Vladimiri și generația de intelectuali patrioți în frunte cu Bălcescu, Kogălniceanu și Avram Iancu au cimentat în profunzime ideea de unitate națională.

Trebuie consemnat faptul că nici una din marile realizări românești, excepție făcând Unirea Principatelor din anul 1859, sub domnia luminoasă a colonelului Alexandru Ioan Cuza, nu s-a făcut pe cale pașnică, fără jertfă, fără sânge și vieți românești. Lucru firesc dacă ținem cont că românilor le-a fost dat să înfăptuiască „un testament apăsător și sacru”, scris cu sânge și pecetluit cu capete încoronate: „libertatea” cu capul regelui Decebal, iar „unitatea” cu capul „vulturului unității naționale”, voievodul martir Mihai Viteazul.

Școala Ardeleană și Memoran­diștii au ales calea diplomatică, paș­nică, cu argumente istorice de netă­găduit, dar unirea românilor era încă la orizont. Dacă vicisitudinile vremurilor ne-au despărțit, limba, credința, idealurile și Carpații, „coloana vertebrală a romanității”, ne-au unit și îndemnat spre întreg.

La un sfert de veac de la mobilizarea pentru Războiul de indepen­den­ță, război care a cerut sacrificiul a zece mii de ostași din cei 58.700 care au constituit Armata de Ope­ra­ții, regele Carol I a promulgat Înal­tul Decret Regal prin care s-a statuat, în conformitate cu Convenția Statelor Europene de la Geneva, tit­lul de „veteran de război”. La articolul 2, Înaltul Decret din 29 aprilie 1902 prevedea: „Pentru ca fiecărui ostaș veteran să i se asigure liniștea și ocupațiunea pentru restul de viață, i se va pune la dispoziție cele necesare în acest scop, ca stimulent pentru generațiile viitoare”.

Pasul hotărâtor se va face tot pe calea armelor, prin hotărârea aleșilor neamului și a regelui de a intra în vâltoarea Primului Război Mondial, deși, atunci, având teritorii și români sub ocupație în ambele tabere, nu se prefigurau perspective optimiste. Într-un avânt greu imaginabil, soldatul român se acoperă de glorie în Ardeal, pe Valea Jiului, la Prunaru, pe văile Oltului și Argeșului, la Turtucaia și mai ales în „triunghiul de foc al Moldovei” - Mărăști, Mărășești și Oituz - în vara fierbinte a anului 1917, dar, prin conjuncturi politice ostile, anul 1918 găsește, după expresia lui Nicolae Iorga, o „Românie ciopârțită”.

Regele Ferdinand I a mobilizat în 1916, la intrarea României în război, 11% din populația țării, mai exact 833.601 militari. Biruința finală, care a dus la Marea Unire, a fost plătită cu jertfa a peste 335.000 de morți și dispăruți, a 75.491 invalizi și a 650.000 de morți din rândul populației civile.

În vâltoarea luptelor, Ferdinand I cel Leal, Unificatorul, a desenat personal cea mai înaltă distincție militară de război, pentru ofițeri, Ordinul „Mihai Viteazul”. Pe front, regele le-a promis ostașilor din tranșee, iar după război, prin reforma agrară din 1921, au fost împroprietărite aproape un milion și jumătate de familii cu câte 5 hectare fiecare.

La 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, ardelenii și bănățenii, după moldovenii deschizători de drum, hotărăsc „unirea acestor locuitori și teritoriile lor cu țara-mamă România” și astfel ceea ce avea să fie încrustat pe Arcul de Triumf din București: „Se înde­pli­nește dreptatea și pentru poporul român, prin sabia regelui Ferdinand, dar cu ajutorul întregii națiuni și gândul reginei Maria”. Devine realitate ceea ce a visat cea care a trăit alături de soldatul român întregul calvar al războiului şi ne îndemna să „nu vărsăm lacrimi pe mormintele eroilor”, ci mai curând: „Slăviți-i în cântece așa ca faima lor să rămână ca un ecou prin legenda veacurilor”.

Rememorând treptele escaladate spre unitatea națională, amintim cuvintele scriitorului Barbu Ștefă­nescu Delavrancea, că „libertatea de a gândi, de a scrie și a vorbi s-a zi­dit pe osemintele atâtor bravi și dezinteresați”, iar istoricul Gheorghe Brătianu era convins că „numai ce se înalță prin trudă, prin jertfă, cu nenumărate greutăți, are un înțeles și un rost de durată”, dar pentru nea­mul acesta, greu încercat, nu s-a adeverit întru totul.

Din cenușa vechiului război s-au plămădit germenii celui de-Al Doilea Război Mondial, în care a fost târâtă și România, greu amputată de jocul marilor puteri. În cei trei ani, zece luni și douăzeci de zile cât a durat participarea armatei române la cel de-Al Doilea Război Mondial, țara a pierdut 794.562 de militari, din care 92.620 de morți, 33.966 de răniți și 367.966 de dispăruți pe cele două fronturi. La aceștia se adaugă miile de prizonieri care au pierit în gulagul sovietic. Efortul României o situează pe locul doi după Germania în campania din Est și pe locul patru, după Uniunea Sovietică, Statele Unite ale Americii și Marea Britanie, în campania din Vest.

Jertfele au fost mari, sânge și vieți românești au îngrășat câmpiile estului și vestului, ale lagărelor de prizonieri, dar, prin jocuri politice, România postbelică nu a mai revenit în granițele „României dodoloațe” de la 1918, deşi arăta mai bine ca în anul 1940.

În campania din Vest au fost deco­rați cu ordine și medalii româ­nești, sovietice și cehoslovace peste 300.000 de soldați, subofițeri, ofițeri și generali români. Totuşi, prin nerecu­noaș­terea, după război, a statutului României de țară cobeligerantă, se vor plăti înrobitoare daune de război, odată cu pierderea Basarabiei, a nordului Bucovinei și Ținu­tului Herței.

Și după Al Doilea Război Mondial a fost legiferată o reformă agrară prin care participanții la război au fost împroprietăriți cu 1,1 hectare. În scurt timp, aceste proprietăți vor fi, în majoritatea lor, confiscate prin așa-numita „colectivizare a agriculturii”. În acea perioadă dispar din peisajul societății românești veteranii de război din campania din Est. Aceștia, în special corpul de comandă, suportă prigoana, lagărele și închisorile comuniste. Să-i amintim doar pe contraamiralul Horia Măcellariu și generalii Nicolae Ciupercă, Gheorghe Avramescu, Nicolae Șova, Leonard Mociulsci, Ion Dumitrache, Nicolae Dăscălescu.

După 30 decembrie 1947, Aso­cia­ția Națională a Veteranilor de Război este desființată și ființează o Asociație a Luptătorilor Antifasciști, care-i cuprindea doar pe cei care au luptat în campania din Vest, aveau o insignă și o legitimație, dar nici un drept onorific, pecuniar sau material, și-i excludea pe cei care luptaseră în campania din Est.

Răsturnarea regimului comunist în decembrie 1989 a declanșat ini­ția­tiva unui grup de combatanți în ambele campanii ale celui de-Al Doilea Război Mondial, din Est și din Vest, prin care la 27 decembrie 1989 au fost desființate structurile comuniste din domeniu și înființată Aso­ciația Națională a Veteranilor de Război. La Conferința Națională din septembrie 1990, Asociația este atestată oficial și legiferată de Judecătoria Sectorului 1 din București prin sentința nr. 392 care aprobă statutul Asociației.

Prin strădania conducerii Asocia­ției și cu sprijinul Ministerului Apărării Naționale sunt promovate și aprobate în Parlamentul țării legile 49/1990 și 44/1994, iar ulterior și 303/2007, ce statuează calitatea de ve­teran de război, drepturile și fa­ci­litățile acestora - reparație târzie, dar binevenită pentru toți supra­vie­țui­torii celor două războaie mondiale. Afiliată și la organismele mondiale, Asociația, care la constituire cuprindea 900.000 de membri, devine o prezență activă în viața socială, culturală și științifică a țării.

Asociația Națională a Veteranilor de Război din România, prin Comisia de memorialistică, a publicat 11 volume de memorii sub titlul „Veteranii pe drumul onoarei și jertfei”, lecții de istorie și patriotism, documentar amănunțit al celui de-Al Doilea Război Mondial.

Veteranii de război nu doar au trăit istoria, ei au făcut istoria, au scris-o cu sudoarea și sângele lor. Recunoașterea acestui fapt a consti­tuit-o și legiferarea, în 1995, a Zilei Eroilor, sărbătorită în fiecare an în Ziua Înălțării la Ceruri a Domnului nostru Iisus Hristos.

La 105 ani de la instituirea oficială a titlului de „veteran de război” de către regele Carol I, prin Hotărârea de Guvern 1.222 din 10 octombrie 2007, este instituită „Ziua Veteranilor de Război” care se sărbătorește în fiecare an la 29 aprilie.

La împlinirea a 70 de ani de la încheierea victorioasă a celui de-Al Doilea Război Mondial, Guvernul României a declarat 2015 „Anul veteranilor de război” și l-a pigmentat cu o serie de activități comemorative și festive.

Viața își urmează cursul și din cei 900.000 de veterani, inclusiv din Primul Război Mondial, existenți la data reînființării ANVR, astăzi mai sunt în viață doar vreo 2.000, numai din cel de-Al Doilea Război Mondial, și 30.000 de văduve de veterani de război.

Începând cu anul 1994, supra­vie­țuitorii celui de-Al Doilea Război Mondial, prin hotărârea reprezen­tan­ților țării, se bucură de recunoaș­tere și recompensare prin Legea 44. Deși este un bun câștigat, tardiv, dar câștigat, iar legea a mai fost îmbunătățită în ani, este minimală față de drepturile altor categorii sociale ocrotite prin legi speciale.

Începând cu luna iunie 2021, îm­bu­nătățind Legea nr. 49/1991, s-a in­trodus pentru invalizii, veteranii și văduvele de război „indemnizația de gratitudine”. Din 5 noiembrie 2020, prin Legea nr. 232, care modi­fică Decretul-Lege nr. 118/1990, ur­ma­șii veteranilor de război care au fost prizonieri în URSS după data de 23 august 1944 beneficiază de anumite drepturi.

Rememorăm cuvintele poetului Lucian Blaga, că, „într-o epocă întunecată, singurele lumini o dau tra­di­ția”, iar veteranii de război sunt par­te a acesteia și, așa cum consemna J. Prichter, „amintirile sunt singurul rai de unde nu putem fi izgo­niți”.

Toate acestea ne readuc în memorie cuvintele patriarhului istoriografiei naționale, Nicolae Iorga: „Este comod și plăcut să citești istoria sau să o scrii. Este însă o fericire s-o trăiești și mai ales s-o faci”. Iar ei, ostașii Primului și celui de-Al Doilea Război Mondial, generațiile care au făcut Marea Unire, s-au jertfit pentru eliberarea celor înrobiți de vecini hrăpăreți, nu numai că au trăit istorie, dar au și făcut istorie și merită în veci cinstirea neamului. Să nu uităm niciodată cuvintele lui Bayron: „Vai! Aceasta-i soarta cea mai de seamă a eroului! Când granitul se fărâmițează și cronicile tac, cântecul de jale al unui țăran îi prelungește durată nesigură!” Să nu alunecăm până acolo.

Țara, politicienii, toate organele de stat pot și trebuie să facă mai mult pentru bravii veterani și invalizi ai celui de-Al Doilea Război Mondial, puțini câți mai sunt în viață. Toți să-și amintească ce spunea istoricul nepereche Nicolae Iorga referindu-se la veteranii de război: „E bine să-i respectăm mai mult, cum se cuvine, să nu ne mustre mai pe urmă cugetul că am jignit un suflet nobil ce s-a oferit jertfă pentru noi”.