Opt decenii de la tragica moarte a lui Nicolae Iorga

În istoria poporului nostru au existat oameni providențiali care prin faptele, truda și zbaterea lor au contribuit la progresul societății, la luminarea oamenilor, la deșteptarea ființei neamului românesc și împlinirea idealurilor naționale, lăsând o puternică amprentă asupra viitorimii. Un astfel de om a fost Nicolae Iorga (1871-1940), personalitate enciclopedică, savant recunoscut și prețuit în lumea academică internațională și, în egală măsură, un iubitor desăvârșit al poporului său.

Au trecut opt decenii de la tragica moarte a istoricului Nicolae Iorga, survenită în ziua de 27 noiembrie 1940, iar numele său este rostit și astăzi, prețuit sau contestat, semn că impactul ideilor și scrierilor sale, precum și relevanța acțiunilor lui încă au ecou în societatea noastră. De pe urma îndelungatei sale activități științifice au rămas nu mai puțin de 1.359 de cărți și peste 15.000 de articole, care dau mărturie despre uriașa sa capacitate intelectuală și despre faptul că a avut un adevărat cult al muncii și datoriei față de neamul său. Iată cum definea misiunea istoricului în societate: „(...) Istoricul e un bătrân prin experienţă al naţiei sale. Dacă nu-l întreabă alţii, el e dator să vorbească, ţinând la dispoziţia contimporanilor învăţături culese în vastul câmp al trecutului studiabil. Prin aceasta el nu iese din datoriile sale, ci le îndeplineşte până la capăt”.

Nicolae Iorga se afirmă în lumea științei istoriografice ca cel mai mare istoric român al timpului său, savant prețuit și recunoscut în marile universități din lume, supranumit „Voltaire al României’’. Lucrări precum „Istoria Românilor”, „Bizanț după Bizanț”, „Istoria Bise­ricii Românești”, „Istoria Imperiului Otoman” sunt piatra de temelie a operei sale. Este anec­dotică întâmplarea potrivit căreia, aflat într-o librărie pariziană, Iorga a cerut librarului să-i recomande cea mai bună carte de istorie a Imperiului Otoman, iar acesta i-a recomandat călduros „cartea lui Nicolae Iorga’’.

În timpul vieții, a publicat numeroase lucrări în limbile franceză, engleză, germană și italiană. A primit titlul de doctor honoris causa al unor prestigioase universități din Europa, iar în 1911 devenea membru titular al Academiei Române. Activitatea sa pe tărâmul cultural este impresionantă: creează o veritabilă școală în rândul istoricilor, conferențiază peste tot în țară, scrie articole, cărți, întemeiază Școlile Românești de la Paris și Roma, este profesorul de istorie și îndrumătorul tânărului prinț Carol, viitorul rege Carol al II-lea.

Un rol aparte în cercetările și în activitatea sa l-a avut Biserica Ortodoxă. N-a rămas locaș de cult, oricât de mic, necercetat de către neobositul Nicolae Iorga. Lucrările sale de istoria Bisericii românești, pozițiile luate în marile momente ale istoriei Bisericii Naționale, l-au propulsat ca apărător al acesteia, personalitate care a contribuit decisiv la cunoașterea și popu­larizarea rolului istoric al Bisericii Ortodoxe Române în menținerea ființei naționale și a identității noastre culturale.

Luptător pentru idealul național

Personalitatea lui Nicolae Iorga și rolul său major în epocă nu pot fi înțelese fără a ne referi și la lupta acestuia, din anii 1914-1940, pentru făurirea idealului național, România Mare. Este omul care, prin scrierile și cuvântările sale, duce ideea de unire în sufletele și pe buzele tuturor românilor din țară și din afara acesteia. Constantin Argetoianu, memorialistul care n-a menajat pe nimeni în scrierile sale, ne prezintă un Nicolae Iorga vanitos, arogant, egoist, antisemit, naționalist exagerat, așa cum l-au perceput unii dintre contemporanii săi, dar are totuși puterea să spună că, în existența sa, marele savant și-a câștigat admirația și rolul prin discursul magistral, rostit în ziua de 16 decembrie 1916 la Iași, când întreaga societate era cu moralul căzut: „(...) Să păstrăm cu scumpătate sămânța de credință și vom vedea și noi, la rândul nostru, dispărând negura stăpânirii străine, și vom putea zice ca Petru Rareș, fiul lui Ștefan, că «vom fi iarăși ce am fost, și mai mult decât atâta»’’. A avut un rol aparte în vremea Marelui Război și în deciziile de unire, pronunțate de poporul român în anul 1918.

Nicolae Iorga a căzut în capcana de a face politică: a fost președintele unui partid, a avut numeroase demnități publice, a fost parlamentar, prim-ministru al României (1931-1932) în cea mai grea criză economică a secolului XX. În anii ’30, Iorga s-a manifestat în viața publică ca un permanent adversar al nazismului și comunismului, despre care scria în jurnalul său: „Am luptat contra dictaturei şi n-am făcut cârdăşie cu ea. Voiu lupta şi de azi înainte contra ei. Sunt ferm convins că viitorul Statului român nu este nici dictatura, nici comunismul. Sunt alte forme specifice adequate Statului român. Le poate imprima cine cunoaşte profund istoria acestui neam nenorocit. De viitorul României nu desperez. A trecut ea şi prin altfel de zile decât acestea. Este un mister al dăinuirii noastre peste tot răul ce vreau să ni-l facă alţii, pentru acela pe care din orbirea noastră ni-l facem singuri’’.

Nicolae Iorga a avut o relație privilegiată cu regele Carol al II-lea, istoricul apreciind contribuția acestuia la dezvoltarea culturală a țării, trecând cu vederea derapajele antidemocratice ale regelui. În momentele-cheie ale anu­lui 1940, Iorga nu și-a uitat lupta de o viață pentru România Mare și s-a opus, în Consiliile de Coroană, cedărilor teritoriale către Rusia și Ungaria. În același timp, un conflict mai vechi și ura legionarilor, care îl socoteau vinovat moral de uciderea lui Corneliu Zelea Codreanu, l-au condamnat la moarte. A fost asasinat în
ziua de 27 noiembrie 1940, la Strejnic-Prahova, de către legionari, moartea sa îndurerând o țară întreagă și comunitatea științifică interna­țională. În inedita lucrare „Jurnalul ultimilor ani 1938-1940”, profesorul Andrei Pippidi remarca în prefață: „Ce a scris N. Iorga nu se mai citește. Nici în străinătate, unde trecerea timpului de când a tăcut savantul român a schimbat prea multe, (...) nici în țara lui (...). Expresia fizică a recunoștinței pe care i-o poartă patria este efigia multiplicată pe cea mai ieftină bancnotă...“

Repere biografice

Nicolae Iorga s-a născut în 5 iunie 1871 (alte surse dau ziua de 6 iunie sau 17 ianuarie), la Botoșani, părinții săi fiind avocatul Nicu Iorga și Zulnia Arghiropol, care, la botez, i-au dat numele de Nicu N. Iorga. Va fi crescut de mamă, atât el, cât și fratele său, George, deoarece tatăl se stinge din viață în 1876. Copilăria și adolescența și le petrece la Botoșani și mai apoi la Iași. Se înscrie la Facultatea de Litere a Universității din Iași, în 1888, pe care o absolvă cu „Magna cum laude“ în doar un an, datorită extraordinarei înzestrări intelectuale, a capacității uimitoare de a asimila informații. Mai târziu avea să rămână anecdotic episodul în care, călătorind cu trenul de la București la Constanța, ar fi învățat limba turcă în doar patru ore, adăugându-se celorlalte 11 limbi pe care le stăpânea deja. Își desăvârșește educația, grație unei burse de studiu, în Franța, Germania, Italia și Anglia. Își susține doctoratul la Universitatea din Leipzig și revine în țară în 1894. Un an mai târziu este numit, prin concurs, profesor la Catedra de Istorie universală a Universității din București. Vreme de 7 ani (1895-1902), Iorga scrie și cercetează arhivele din țară și străinătate. Este tot mai prezent în viața publică. În ceea ce privește viața privată, Iorga se recăsătorește, în 1901, cu Ecaterina Bogdan, sora istoricului Ioan Bogdan, care îi va dărui șapte copii. Numeroasa familie va locui la Vălenii de Munte, din 1907, locul unde marele istoric va ctitori o veritabilă citadelă culturală. Aici își tipărește ziarul „Neamul Românesc’’ și derulează cursurile Universității Populare, inițiativă care se continuă și astăzi.