Oraşele subterane ale Capadociei (I)

Atât de uimitoare sunt oraşele subterane din Capadocia, încât sunt considerate a fi …a opta minune a lumii. De aceea, nu vom regreta dacă, după ce am vizitat locuinţele rupestre de la Goreme, Urgup, Otahisar, Nevşehir şi din celelalte situri istorice, ne vom opri, preţ de câteva ceasuri, în satul Kaymakli, situat la 19 kilometri sud de Nevşehir, pe drumul 765, ce duce la Nigde, pentru a intra în cel mai mare oraş subteran al Capadociei, azi Kaymakli, cândva Enegup.

Oraşele subterane erau locuri de refugiu pentru populaţiile care se aflau în zonă în timpul invaziilor arabe din secolul al VII-lea. Nefiind antrenaţi ca luptători, locuitorii au preferat să se retragă, având pregătit în subteran un adevărat oraş-labirint cu diferite încăperi, cu depozite de alimente, cu locuri de rugăciune, inclusiv cu sisteme de ventilaţie. Cei mai mulţi arheologi apreciază numărul acestora cam la 40. Însă, după unele surse, se crede că, în hotarele Capadociei, erau mult mai multe, chiar câteva sute. Mulţi localnici se folosesc şi azi de încăperile subterane, la care au acces chiar din curţile gospodăriilor lor.

Viaţa pe verticală

Cât priveşte priceperea „inginerească“ a celor ce le-au proiectat şi construit, e de menţionat că şi azi se păstrează misterul istoric în ceea ce priveşte modul de lucru, uneltele folosite, timpul necesar realizării acestora, cum s-au transportat la suprafaţă tonele de material, fără mijloace moderne de excavaţii şi de transport. Constructorii din zilele noastre sunt uimiţi şi de modul cum au fost concepute coridoarele şi treptele ce asigurau legătura dintre nivele, fiecare nivel fiind o unitate de sine stătătoare, unde se găseau de la bucătării comune, săli de mese, încăperi pentru păstrarea alimentelor, până la dormitoare şi chiar cimitire şi închisori. Printr-un puţ central se realiza ventilarea întregului spaţiu. Apa era captată prin puţuri interioare. Trebuie menţionat faptul că, de multe ori, aceste oraşe subterane permiteau, printr-un sistem de tuneluri, evacuarea într-o altă vale, paralelă cu cea în care se afla oraşul. Populaţia putea coborî în subteran şi putea ieşi într-un alt loc, astfel încât nu trebuia să rămână prea mult adăpostită în acelaşi loc.

Prin tuneluri, la cota minus 30

Actualmente, oraşele subterane sunt muzee şi pot fi vizitate pe trasee fixe, pentru că, tunelurile sunt pline cu pământ rezultat din eroziunile şi surpările produse de-a lungul veacurilor. Cele mai multe tuneluri pot fi vizitate până pe la 30 m adâncime. Ele sunt însă mult mai adânci, trecând de 80 m

Intrarea în tuneluri, după momentul pătrunderii în subteran, era blocată cu pietre cu diametre între unu şi doi metri, care nu puteau fi rostogolite decât din interior, astfel încât invadatorii arabi să nu poată pătrunde. Sistemul era aplicat inclusiv la încăperile interioare, de pe traseul coridoarelor, fiecare cameră având o destinaţie proprie. Întotdeauna însă, animalele domestice erau ţinute în primele încăperi. Aceasta pentru a evita deplasările lungi prin tunelurile foarte strâmte, dar şi pentru a împiedica pătrunderea mirosurilor neplăcute în camerele în care locuiau oameni. Supravieţuirea, în aceste condiţii, în oraşele subterane, era posibilă pe perioade de minim 15 zile şi de maxim 30.

Sunt numeroase asemenea oraşe subterane în zona Capadociei, la Kaymakli, la Derinkuyu, la Urgup, la Avanos şi sub alte sate. Dintre acestea, aşezarea de la Kaymakli se pare că era cea mai mare şi mai bine organizată pentru adăpostire şi trai în condiţii de supravieţuire chiar mai mult de o lună. Despre aceasta, în viitoarea noastră călătorie în inima Asiei Mici.