P. P. Carp, „cavalerul dreptăţii mâncate de lupi“

Continuând voiajul nostru printre vechi locuri şi zidiri ieşene cu implicaţii în istoria naţională, astăzi ne vom opri la „casa cavalerului dreptăţii mâncate de lupi”, cum se numea odinioară străvechea şi bogata gospodărie a familiei Carp. Ocupa o postată de deal întinsă între colţul ce-l făcea Bulevardul Copoului cu uliţa ce purta din vechime numele Carp (înlocuit acum cu Garabet Ibrăileanu), pogora către valea Bahluiului şi se oprea la colţul străzii Păcurarilor, din care deţinea, de asemenea, o bună bucată. Imensa aşezare cu un conac străvechi, în uliţa Carp, şi altul mai nou, în Păcurari (la numărul 10, acum), cuprindea mai multe case risipite prin grădina cu o pădure de nuci, meri, perji, scoruşi şi semeţi stejari. Locul lor îl ocupă acum aşezământul Spitalului CFR.

În aşezarea aceasta bătrânească a trăit faimosul junimist Petrache P. Carp sau P. P. Carp, cum îi ziceau amicii. Viaţa sa de tribun activ în anii cuceririi independenţei şi figura sa importantă pentru cultura şi politica românească i-au îndemnat pe mulţi dintre străbunici să-l pomenească în discuţiile lor, iar când urcau dealul Copoului, să privească lung acareturile de pe vremea vieţuirii sale. Luându-ne după dânşii, aşa vom proceda şi noi, ascultându-le istorisirile.

P. P. Carp s-a născut la Iaşi „în casa din strada Carp”, la 29 iunie 1837 (sau 1835?), având tată pe luminatul biv vel comis Petre Carp, om cu studii la Viena, făcute la îndemnul părintelui Ion Carp (C. Gane - „P. P. Carp şi locul său în istoria politică a ţării”).

Petrache, cum i se spunea, şi-a petrecut copilăria la Iaşi şi în conacul din Ţibăneşti până la 13 ani, când a fost dus la Berlin să urmeze liceul francez (Französische Gymnasium), terminat cu brio (primus omnium).

După Bacalaureat, în anul 1858, tânărul Petro de Carp sau Peter von Karp - numele din catalogul şcolii - s-a înscris la Facultatea de Drept şi Ştiinţe Politice din Bonn, absolvită, de asemenea, excelent. Acolo a primit o educaţie aspră, pe lângă studii, studenţii fiind antrenaţi la activităţi militaro-sportive dure, cum erau luptele cu sabia lungă din care cei slabi ieşeau cu obrajii scrijeliţi sau cu vârful nasului însemnat.

Astfel, Petrache s-a format un om drept, ordonat, incoruptibil şi inflexibil, lipsit de sentimentalism, adept al reuşitelor „excelsior” (excelente), cum îi plăcea să spună.

În toamna anului 1862, când avea 25 de ani, s-a întors la Iaşi, cu priviri critice asupra societăţii din jur. Aici i-a cunoscut pe viitorii amici Titu Maiorescu, Vasile Pogor, Theodor Rosetti şi Iacob Negruzzi, toţi tineri, cu studii în străinătate şi prezenţi în salonul cultural al cucoanei Esmeralda Mavrocordat, din uliţa Tălpălari (azi Săulescu), unde se ţineau ceaiuri literar-muzicale şi se juca teatru de societate.

Unul dintre întemeietorii societăţii literare „Junimea”

Adunaţi într-o seară în locuinţa lui Titu Maiorescu de la „Trei Ierarhi”, (10/22 februarie1864), Peter von Karp a citit prietenilor traducerea piesei „Macbeth” de William Shakespeare, prilejuind astfel faimoasa întâlnire literară considerată „cea dintâi a societăţii «Junimea»” (Dicţionarul literaturii române de la origini). De faţă se aflau şi Iacob Negruzzi, Teodor Rosetti, lipsind Vasile Pogor.

P. P. Carp a devenit astfel unul dintre întemeietorii şi stâlpul societăţii literare Junimea, deşi el avea tragere de inimă mai mult către activităţi politice, fiind autorul junimismului politic. A tradus apoi şi „Othello”, publicată în 1868. Împreună cu junimiştii a scos şi revista „Convorbiri literare” (1 martie 1867).

Dar, preocupat mai mult de viaţa politică pentru care făcuse şi studiile şi doritor să se pună în slujba ţării, a intrat în activitatea Consiliului de Stat al lui Cuza Vodă, fără salariu.

Atras în conjuraţia din 11 februarie 1866, care a forţat domnitorul să abdice, a intrat în conducere, fiind numit secretar intim al Locotenenţei Domneşti (voluntar, tot fără leafă). Bugetul Principatelor fiind gol, prin relaţiile sale financiare de la Iaşi, a înlesnit Locotenenţei un împrumut de 120.000 de lei de la bancherul Michel Daniel.

A luat apoi drumul Parisului pentru a sonda părerea lui Napoleon al III-lea în cazul aducerii principelui Carol la tronul Principatelor şi a-i obţine acordul, mergând apoi în Basarabia, pentru a căpăta şi înţelegerea Rusiei.

Intrat apoi activ în viaţa de conducere a ţării, Petre Carp a îndeplinit cele mai felurite funcţii; trimis oficial la Agenţiile din Paris, Berlin, deputat, senator, ministru, fapt pentru care rar sosea acasă.

Un mare susţinător al învăţământului gratuit

Deşi milita, ca om politic cu educaţie elitistă, ca doar acei cu stare materială bună să facă politică, ca să nu fie coruptibili (socotind că un politician trebuie să deţină măcar un venit anual de vreo 40.000 de lei), Carp împărtăşea idei progresiste cu profund caracter patriotic. A pledat astfel pentru instruirea tineretului, spunând că „statul e dator să dea tinerilor învăţământul gratuit”. De aceea, glasul său intransigent propunea mereu, în Cameră, şcoli de tot felul: teoretice, agricole, silvicole şi de meserii.

Totodată, cerea sprijinirea ţăranilor, socotind că „bogăţia unei ţări atârnă de câtimea averilor celor mici”, sărăcirea, incultura şi proletarizarea „fiind un pericol pentru stat”, căci „aşteptarea celor mici şi slabi, în al căror nume s-a făcut revoluţia creştină, nu va fi eternă”.

Ridicându-se împotriva dictonului „laiser faire, laiser passer”, socotea că „datoria societăţii este de a asigura bunul trai al celor mici şi slabi şi de a-i apăra pe cei slabi contra celor tari”. Cu aceeaşi tărie a susţinut egalitatea în faţa legilor a tuturor locuitorilor ţării, pledând pentru eliminarea discriminărilor faţă de locuitorii necreştini. Considera că şi străinii au contribuit la dezvoltarea culturii tehnice, economice, artistice şi trebuie să li se asigure drepturi egale cu ale localnicilor.

Discursurile sale în Parlament, clare şi concise, pline de cugetări înalte şi de avertismente pentru viitor, erau urmărite cu interes şi citite pe nerăsuflate din gazete. ÎI concura la elocinţă doar Titu Maiorescu, care se exprima în fraze elegante, dar mai diluate.

Atunci când era la Iaşi, în casa lui „cuconuâ Petrachi din Copou” se întâlneau prietenii junimişti, purtându-se discuţii vii pe temele zilei, pledând pentru intrarea în rândul ţărilor europene cu o bogată zestre economică şi culturală.

Fiind un politician versat, cunoscător al moravurilor curţilor europene, dar şi intransigent, în martie 1872 a fost trimis la Berlin să discute cu Bismark problema drumului de fier Roman-Galaţi-Bucureşti, neterminat, dar pentru care societatea prusacă condusă de Strussberg încasase alocaţiile şi cerea statului român încă o plată, prin răscumpărare. Era vorba de vestita afacere Strussberg, ce a tulburat viaţa politică românească, firele ducând şi spre familia principelui Carol I.

Caragiale l-a poreclit ironic „Bismarck al României”

Consul la Viena prin 1871, a făcut o impresie „plăcută” studentului Mihai Eminescu, care l-a vizitat şi i-a scris apoi lui Iacob Negruzzi. Şi Eminescu plăcând politicianului Carp, acesta, cu Titu Maiorescu, l-a chemat de la Iaşi - unde i se desfiinţase postul de revizor şcolar, oferindu-i un loc la gazeta bucureşteană conservatoare „Timpul”, în toamna anului 1877. Carp aprecia în mod deosebit cultura şi patriotismul raţional, cât şi limbajul elevat în care scria poetul, urmărindu-i încântat articolele, fiind şi dânsul adeptul modernizării limbii române pline de arhaisme.

Politicianul înzestrat cu un spirit critic ascuţit şi ironie caustică lupta pentru perfecţiune categorisind creaţiile literare în grupa capodoperelor ori nulităţilor. Nu avea cale de mijloc, fiind susţinătorul convingerii paşnice sau învingerii totale, motiv pentru care Caragiale l-a poreclit ironic „Bismarck al României”.

Socotind că a venit şi vremea însurătorii, în ziua de 24 noiembrie 1873, Petre s-a căsătorit, aducând la Iaşi pe Sevastia, fiica lui Ion Cantacuzino din Bucureşti, ministru al Locotenenţei. Au locuit în casa strămoşească a Carpilor, unde, peste vreun an bătrânul său părinte, Petre Carp, a decedat (în 1874).

Cu toate activităţile sale multilaterale şi discursurile fulminante din Parlament, Petre Carp nu se bucura de mare dragoste printre aleşi, având adesea puţini aderenţi. Nu era agreat de politicieni, fiind prea cinstit şi prea categoric. De aceea, era „sistematic înlăturat” de companioni, iar guvernele în care intra aveau vieţuire scurtă, datorită spiritului său radical şi incoruptibil.

Pe această temă s-a născut un schimb de replici cu I. L. Caragiale, pe care Carp l-ar fi probozit că se ţine numai de „mofturi” şi nu mai scrie piese serioase din 3-4 acte. Şifonat, Caragiale i-ar fi răspuns: „Ştii una, coane Petrache? Stai şi dumneata trei-patru ani la guvern şi voi scrie şi eu trei-patru acte în tihnă!” (C. Săteanu, „Figuri din «Junimea»”)

Cârmuitor autoritar al junimiştilor, a condus în două rânduri guvernul (1900-1901, 1910-1912). A fost ministru de externe, de interne, s-a implicat în toate reformele pentru ridicarea economică a ţării, aşa cum în anii tinereţii s-a manifestat aprig în domeniul criticii literare.

Luptând pentru cunoaşterea României peste graniţe, ca ministru de externe Carp a înfiinţat, în martie 1889, instituţia de presă „Agenţia Telegrafică a României”, cu sarcina „să transmită în străinătate ştiri privind România” şi să difuzeze în ţară ştirile externe.

„Tăios ca un cuţit şi rece ca o zi de iarnă”

Pe măsură ce treceau anii, devenea „tăios ca un cuţit şi rece ca o zi de iarnă” (C. Gane). Era considerat „cosmopolit incoruptibil”, căci dorea cu ardoare intrarea României în marea familie central-europeană. Lupta singur pentru cinste şi dreptate, cu partizani puţini, de unde şi numele „tribunul singuratec” sau „cavalerul dreptăţii mâncate de lupi”, cum ziceau târgoveţii atunci când treceau pe lângă casa lui.

Pe tema aceasta circula o glumă. Întrebându-l odată pe Costică Bobeică, un amic scăpătat, din Botoşani, care trăia din jocul de cărţi: „Cum faci tu, Costică, să duci viaţă de bogătaş fără bani?” acesta i-a răspuns pe dată: „Te-am întrebat eu vreodată, cucoane Petrache, cum faci D-ta să conduci ţara fără partizani?”

Nici nu putea fi altfel un om care, la 22 martie 1910, la a 73-a aniversare, afirma răspicat: „Eu cred că nu există o ţară în Europa în care numărul acelor ce-şi trag mijloacele de existenţă din buget să fie aşa de mare ca la noi. La noi, partidele sunt bugetare, avem bugetele care nu sunt pentru ţară, ci pentru partide. Un buget al ţării trebuie să aibă în vedere nevoile reale ale ţării, în prima faţă fiind dezvoltarea forţelor de producţie a ţării, şi în a doua apărarea lor.”

Nu era de acord ca parlamentarii să aibă leafă mai mare decât profesorii sau medicii, nici avantaje sau favoruri. Parlamentarii trebuiau să fie exemplu în viaţă, acei implicaţi în politică să o facă pentru interesul ţării. Susţinea aplicarea severă a legilor, luptând împotriva acelora care promovau hoţia, minciuna şi corupţia. Pleda cu ardoare pentru transformarea ţării într-o „grădină”, înflorită şi bogată ca aceea din Ţibăneşti, unde se retrăgea să-şi oblojească rănile când era înfrânt la alegeri şi unde se dedica cultivării pământului.

În anul 1880 s-a mutat definitiv la Bucureşti

Atras de viaţa trepidantă politică a capitalei, în care împlânta sabia ascuţită a ironiei tăioase, el introducând în dezbaterile parlamentare replica zeflemistă, în 1880 a părăsit Iaşii, definitiv, mutându-se la Bucureşti, pe strada Doamnei, unde-i rămăsese locuinţa socrului Cantacuzino - decedat în 1878. Mai târziu şi-a construit şi o casă pe Dorobanţi, existentă şi acum, la numărul 72, adăpostind Ambasada Turciei.

Era considerat o „figură măreaţă a politicii româneşti. Independenţa caracterului său ajunsese proverbială. Intransigent în părerile sale şi de un curaj extraordinar, Petre Carp avea o linie de conduită dreaptă; nimeni şi nimic pe lume nu-l putea abate din calea sa... Nu se intimida de nimeni, oricine ar fi fost acela, şi nu se pleca înaintea nimănui. Şi câte situaţii nu a pierdut acest bărbat superior prin inteligenţă, cultură şi onestitatea sa, asupra căreia nimeni nu putea să-i reproşeze nimic.” (Ion Dafin, „Iaşul cultural şi social”)

În preajma războiului mondial, când mulţi dintre români erau antantişti (situându-se de partea ţărilor Antantei: Franţa, Rusia, Anglia, Italia, Belgia), iar alţii adepţii Puterilor Centrale: Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia. Carp, aproape octogenar, era în ultima tabără. Spre a susţine ideile sale, a scos ziarul „Moldova”.

La Consiliul de Coroană din 14 august 1916, când se discuta ieşirea din neutralitate şi trecerea României de partea puterilor Antantei, potrivit convenţiei încheiate la 4/17 august, şi se aducea argumentul că trei sferturi dintre români erau antantişti, bătrânul s-a opus vehement. Situarea României de partea centraliştilor însemna pentru dânsul recucerirea Basarabiei, visul tinereţii sale, insuflat de strămoşii siliţi în 1812 să părăsească moşiile de dincolo de Prut.

Acuzat de „complot antidinastic”

A plecat imediat la Ţibăneşti, iar fiii pe front. Petre, feciorul său drag de 29 de ani, a căzut în primele săptămâni la Maghiaruş, lăsând fără reazem soţia cu un copil şi înnebunind părinţii de durere.

Adus la Bucureşti de prietenii care credeau că înclinarea sa filogermană, cunoscută şi la Berlin, va fi de folos ţării, a rămas la distanţă, decepţionat de faptul că „ocupaţia” devenise înrobitoare, cu un regim militar sever, cu revendicarea unor teritorii şi jefuirea metodică a bogăţiilor de ostaşii pe care-i credea model de conduită şi comportament.

La Bucureşti rămăsese şi Titu Maiorescu, Const. Stere, D. D. Pătrăşcanu. Liviu Rebreanu, mitropolitul şi alţii filo centralişti.

„El nu a consimţit niciodată să stea de vorbă pe bazele unei reduceri de teritoriu sau subjugări economice” (C. Gane). Era un octogenar singuratic, strivit de durerea pierderii băiatului într-un război inutil şi măcinat de remuşcări şi decepţii. În ultimii săi ani a devenit ursuz şi s-a îndepărtat de prieteni şi aceştia de el.

Mulţi dintre concetăţenii săi ieşeni, cititori ai gazetelor vremii, îl considerau vândut ocupanţilor şi nu-l mai recunoşteau din stirpea lor. Fosta lui locuinţă din Păcurari, ca şi a altor filogermani rămaşi în capitală, avea pereţi mâzgâliţi de felurite mascarale desenate cu vopsea, cretă sau cărbune, peste care se vedea chipul bătrânului caricaturizat, cu casca militară germană pe cap.

După 1918, vehementului politician conservator, învinuit de colaborare cu ocupanţii, i s-au pus în cont vizite la Berlin, ideea schimbării domnitorului Ferdinand, cât şi alte manifestaţii potrivnice guvernului retras la Iaşi. Ca totdeauna în clipe de decepţie şi de cădere la alegeri, s-a retras la Ţibăneşti. Acolo, în pământul părintesc, încerca să-şi revină, sorbind apa vie a credinţei strămoşeşti.

La Ţibăneşti, unde lucra ca orice plugar, într-o dimineaţă de iunie i s-a făcut rău, a intrat în comă şi a doua zi, duminică seara, pe 19 iunie 1919, a plecat după neuitatul fecior, Petre, pe limanul veşnicei tăceri.

Ceruse să fie îngropat lângă băiat, în grădina palatului zidit de bunici în anul 1815 şi refăcut de el în 1905, înconjurându-l cu un frumos parc şi o livadă de nuci.

Avea 82 de ani. Înainte de deces, careva dintre rivalii politici trimise la Ţibăneşti un comisar, cerând să-i pronunţe pe acei din „complotul antidinastic”. Mândru, bătrânul şi-a însuşit el păcatul. Potrivit lui I. G. Duca la Bucureşti fuseseră arestaţi vreo 20 de politicieni şi gazetari învinuiţi de colaborare cu ocupanţii, dar regele Ferdinand a oprit procesul.

 În fosta grădină a lui P. P. Carp este acum Spitalul CFR

Între timp, frumosul domeniu al Carpilor dintre Copou şi Păcurari, hărtănit, se înstrăinase. Viaţa publică în capitală, misiunile grele peste graniţe pentru afacerile ţării, îndeplinite pe spezele sale, cereau galbeni. Parcelată, aşezarea Carpilor se micşora mereu. Vechea zidire din strada Carp a trecut în seama amicului Petrache Misir. Cumpărând-o apoi Calea ferată pentru Căminul copiilor de ceferişti, dăruit după 1948 Şcolii de exploatare CFR, s-a dat Spitalului CFR, extins şi el cu pavilionul nou către răsărit, peste ruinele vechii clădiri, şi cu Policlinica, în vale (1980).

Fostul stăpân, P. P. Carp, a mai ţinut o vreme doar frumoasa clădire din Păcurari nr. 10, în care s-a instalat apoi doctorul şi profesorul universitar E. Riegler, reparând-o, prin mai 1907. Mărită cu un etaj aşezat peste parterul transformat de inginerul I. Schleier (1933-1934), casa s-a păstrat până în zilele noastre, fără să-i mai ştie careva povestea.