Pablo Neruda, poetul suferinţelor poporului chilian

„Dar, oare, tu n-ai suferit? Nu, n-am suferit. Sufăr/numai durerile poporului meu. Trăiesc/cu el, înlăuntrul patriei mele - grăunte/al necuprinsului ei, boabă din sângele-i arzător./N-am timp pentru durerile mele./ Nimic nu mă face să sufăr, decât aceste vieţi/ ce-mi dăruiră curata-le âncredere/ Şi pe care un trădător le-mpinse-n adâncul/ fântânilor moarte, de unde/ vor trebui să revie, spre-a reînvia rozele roşii“ (Poeme, p. 20). Laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1971, chilianul Pablo Neruda (1904-1973) ne-a lăsat o operă plină de farmec, muzicalitate şi suferinţă. O operă pătrunsă de suferinţele propriului popor.

Pablo Neruda (pe numele său adevărat Neftalí Ricardo Reyes Basoalto) s-a născut în Parral, o localitate aflată la 300 de km de Santiago de Chile, pe 12 iulie 1904. La doar o lună de la naşterea sa, mama sa moare. Tatăl său, José del Carmen Reyes Morales, decide să se mute în altă localitate, Temuco, unde se va recăsători destul de repede. Aici va absolvi Pablo liceul şi va reuşi să publice primele sale poezii şi articole. La doar 13 ani îşi înregistrează debutul literar prin publicarea unei scurte povestiri într-un ziar local. La scurtă vreme publică şi prima sa poezie şi începe să lucreze intens la două proiecte, rămase în cele din urmă nepublicate. Începând cu 1920, la vârsta de 16 ani, îşi defineşte pseudonimul literar: Pablo Neruda. După absolvirea liceului pleacă la Santiago de Chile pentru a urma cursurile Institutului Pedagogic şi pentru a deveni profesor de franceză. Publică în continuare intens în diverse reviste existente în capitala statului. La doar 21 de ani devine director al revistei „Caballo“ de Bastos, iar la 23 de ani este numit consul onorific al Birmaniei.

Diplomatul chilian

În decurs de cinci ani, între 1925 şi 1930, Pablo Neruda îndeplineşte funcţia de consul în mai multe regiuni: Sri Lanka, Singapore, Barcelona, Madrid. După războiul civil petrecut în Spania, Neruda decide că este vremea să se retragă acasă. După ce timp de zece ani (1930-1940) este implicat direct în politica internă a Spaniei, susţinând efortul intelectualilor prezenţi încă în ţară, Neruda se va întoarce acasă pentru a aplica principiile învăţate în peregrinările sale. În Chile este primit cu onoruri, pentru îndeplinirea misiunii sale diplomatice externe şi, totodată, pentru bogata activitate literară. Implicarea sa politică nu a rămas fără urmări, deoarece un conflict cu noul preşedinte al Republicii Chile, căruia îi condusese campania electorală, era cât pe ce să-i curme viaţa. Neruda trece Anzii ajutat de câteva călăuze din satele apropiate şi se refugiază pentru cinci ani în Europa. În 1952 revine acasă, iar peste 14 ani este propus pentru funcţia de preşedinte. Se va retrage în ultimul moment pentru a sprijini candidatura lui Salvador Allende. Acesta va fi ales şi îl numeşte pe Neruda ambasador în Franţa. În 1971 îi este decernat Premiul Nobel pentru Literatură, iar cu acest prilej îi sunt adresate numeroase invitaţii de curtoazie din partea statelor importante ale lumii. Va merge pentru a susţine politica chiliană în SUA, dar nu reuşeşte să obţină rezultate spectaculoase. Pe 11 septembrie 1973, preşedintele Allende este asasinat de o facţiune fascistă, iar Neruda moare la câteva zile distanţă, pe 23 septembrie. Casa i-a fost devastată în timpul priveghiului de facţiunile fasciste.

Iertarea interzisă

Pablo Neruda şi-a iubit enorm patria, chiar dacă a petrecut o bună parte din viaţă în alte ţări. După conflictul avut cu preşedintele chilian în 1947, a fost foarte dezamăgit că susţinuse o astfel de persoană în drumul spre cel mai important post din stat. Poemul „Nu există iertare“ a fost scris special pentru cei care l-au trădat şi l-au silit să trăiască în exil. „Am fost cu el, cu ăsta care acum prezidează, am fost în gura minei,/ în pustietatea unei dimineţi uitate;/ cu el am fost şi am spus sărmanilor mei fraţi:/ „N-o să mai înnădiţi zdreanţă de zdreanţă,/ n-o să mai fie ziua fără pâine, veţi fi şi voi/ copiii patriei. Să luăm în mâini/ un bulgăre de cărbune, ca pe-o minune a naturii, şi să jurăm/ că vom împărţi frumuseţea lumii între noi - şi-atunci/ femeile nu-şi vor mai plânge copiii“ (p. 33). Ceea ce dorea Neruda era ca şi persoanele care se opuseseră regimului să capete un loc de muncă şi o locuinţă unde să stea. Preşedintele Gonzalo Videla şi-a urmărit, însă, propriul plan diabolic, executând fără milă familii întregi sau condamnându-le la muncă forţată în lagăre. Neruda a devenit necruţător cu acest tiran: „Şi când, în loc să împartă iubirea,/mânară în noapte la foame şi chinuri/ pe-acei ce m-ascultară, pe-acei ce-au dăruit patriei/întreaga gingăşie şi-ntreaga lor putere de arbori uriaşi -/ atunci eu n-am fost lângă josnicul satrap,/ ci stat-am lângă cei nenumăraţi, lângă poporul meu“ (p. 33). Neruda şi-a continuat protestul în exil împotriva metodelor aspre folosite de noul regim şi a criticat făţiş condamnarea oamenilor nevinovaţi. „Vreau patria să fie a celor mulţi, vreau/o lumină - aceeaşi pentru toţi -/deasupra creştetului ţării-mpurpurate;/vreau dragostea-nchinată luminilor şi muncii,/ vreau să dobor zăgazul blestemat/ ce-ndepărtează pâinea de popor./ Iar pe acel ce abătut-a patria/ din drumu-i drept şi-a dat-o temnicerilor;/ pe-acei ce zbiri tocmesc, ca s-o lovească,/ eu n-o să-i cânt, dar nici nu o să tac,/ ci vreau să-i ţintuiesc cu numele întreg,/pe toţi, pe veci, la stâlpul infamiei“ (p. 34)

Pământul roditor al inimii

Fiecare poet poartă în inima sa o dragoste ascunsă, un cântec pregătit să zboare spre ceruri. Acest cântec ascuns al lui Neruda a fost cel al pământului ţării sale, al oamenilor săraci, dar harnici, al naturii îmbietoare spre poezie. Istoria unui stat este făurită, însă, din sângele şi sacrificiul celor care au luptat pentru libertate, pentru o nouă viaţă. Omul nu este doborât decât de suferinţa fără sens, dar creşte prin cea căreia îi cunoaşte scopul. „Cineva a jefuit pacea eroului/ şi a zăvorât-o în carceri. Da, cineva a jefuit/ roadele secerişului stropit cu sânge/ şi-a împărţit pământul,/ statornicind fruntarii duşmănoase/ tărâmuri de umbră jalnică şi oarbă./ Ascultaţi afundul ecou al durerii pământurilor,/ pustietăţile./ Grâul durerilor mult treierate/ sub faldul drapelelor noastre-ncolţeşte:/ glasul luptei ne cheamă din nou./ Coborâţi în adânc, unde zace metalul,/ suiţi pe munţii unde scapără-n singurătate./ Daţi ochi cu lupta grea pe care omul/ o duce pe pământ, prin jertfe crunte/ făcute de atâtea braţe, luminii hărăzite./Nu renunţaţi la ziua luminoasă,/ pe care vi-o încredinţează cei care au luptat./ Orişice spic/ creşte dintr-un grăunte dat pământului -/şi-ntocmai ca şi grâul, poporul nesfârşit/ uneşte rădăcini, adună spicele;/ şi, din furtuna care s-a stârnit,/ va ridica-n văzduhuri lumina universului“ („Veni-va ziua“, pp. 64-65)

Pablo Neruda ne-a lăsat şi câteva poeme de dragoste foarte reuşite. Adresate în special primei sale soţii, Delia, acestea se înscriu în literatura romantică universală de cea mai bună calitate.