Biserica cu hramul „Cuvioasa Parascheva“ din Pârscovul de Jos, judeţul Buzău, a fost construită între 1847 şi 1852, pe o movilă aflată la intrarea în sat. Pe un soclu din plăci de calcar şlefuite de cioplitorii din Ciuta, sprijinit pe o fundaţie adâncă de bolovani de râu, s-a încheiat scheletul din grinzi masive de stejar pe care s-au bătut pereţi din dulapi de scândură.
În incendiul nemilos din 1973 care a mistuit biserica din localitatea buzoiană au pierit şi patru icoane realizate de zugravul bisericesc Ion Potlogea. La personalitatea acestui pictor bisericesc ne vom referi în continuare.
Ion Potlogea s-a născut pe 29 iulie 1908, în satul Runcu (Stănileşti). A fost fiul lui Gheorghe Potlogea, născut în 1882 şi mort la 28 de ani, într-un accident la treierat pe moşia boierului Lucasievici, din Urleasca (Brăila), şi al Stancăi (1885-1969), fiica Mariei şi a lui Zaharia Stoian, veteran al Războiului pentru Independenţă. Acesta a avut în dijmă, înainte de a-l cumpăra, terenul de la Ţarigrădeanca (Runcu) al lui Costache Voicu, tatăl lui Vasile Voiculescu. Bunicul Stoian a făcut 7 ani de serviciu militar la „călăraşi“ (jandarmi călare), pe timpul lui Cuza, în locul lui Ştefan Rizu (n. 1845), un strămoş al scriitorului Mihail Steriade (1904-1994).
Din anii de şcoală a păstrat figura luminoasă a primului învăţător, Tache Dragomirescu, „artist violonist, pictor, poliglot“. Acesta i-a deschis inima spre cultură. Un frate al mamei, Mihai, cântăreţ bisericesc, prieten cu maica Amvrosia de la Mănăstirea Răteşti, şi cu nepotul acesteia, viitorul mitropolit Firmilian Marin al Craiovei, i-au deschis sufletul spre credinţă. La 14 ani a intrat ucenic la zugravul Nicolae Şolescu, din Buzău (1889-1960). A învăţat meserie ucenicind, printre altele, la pictura bisericilor din Pogoanele I, Gura Dimienii, Săgeata, Şarânga I, Vadu Paşi, Sf. Îngeri - Buzău, Maxenu.
În 1930, după ce doi ani a fost paracliser la Biserica „Sfântul Ioan“ din Mizil, l-a angajat Nicolae Şolescu ca lucrător principal în restaurarea bisericii mari a Mănăstirii Răteşti. Au urmat bisericile din Mărăcineni, Mănăstirea Barbului, Plop (Brăila), Largu, Mănăstirea Rogoz (Râmnicu Sărat), Mănăstirea Ciolanu, Petrăcheşti şi Izvoranu-Grăjdana. Iarna lucra în atelier, alături de maestrul lui Şolescu, renumitul Dimitrie Gh. Nicoleanu (1853-1940), îngrijit la acea vreme de o nepoată căsătorită cu Nicu Şolescu.
Dimitrie Nicoleanu a fost elevul aromânului Dimitrie Teodorescu (1820-1902), refugiat la Buzău, în 1828, cu alţi bulgari din Sliven. Teodorescu îşi însuşise tehnica Şcolii de Zugravi a Episcopiei Buzăului, conduse de pitarul Nicolae Zoograf Teodorescu (1790-1880), şcoală iniţiată de marele Chesarie, avându-l ca elev şi pe Iordache, nepotul pitarului, tânăr talentat, trimis de episcopie la Roma şi Paris, în 1852. Întors în ţară după 6 ani, a semnat toate lucrările cu numele „Gh. M. Tattarescu“ (1820-1894). Memoria noastră vizuală păstrează şi astăzi vie semnătura aflată în interiorul bisericii din Pârscovul de Sus, acoperită, din păcate, de lucrările ulterioare, efectuate între 1988 şi 1992 de către Jenică şi Liliana Enache din Buzău. După un stagiu de pregătire în Rusia, Tattarescu şi-ar fi îmbunătăţit stilul de lucru, devenit „mai ortodox“, influenţând pe prietenul Nicoleanu, pe Şolescu şi pe Ion Potlogea. Acesta din urmă a recunoscut că a fost luminat şi de „valoroasa zugrăveală“ a călugărului Irineu Protcenco din paraclisul Mănăstirii Sihăstria (Neamţ). Se afirmă că pitarul Nicolae a fost elevul „şcoalei de zugrăvie“ de la Mănăstirea Căldăruşani, condusă de Polcovnicul Nicolae, perfecţionându-şi arta şi în atelierul lui Eustaţie Altinis, din Iaşi.
În 1935, înţelegând că alături de Şolescu nu putea progresa, că „un zugrav fără cultură nu era cu putinţă“, s-a despărţit de acesta şi a căutat să-şi completeze studiile şi cunoştinţele artistice. A găsit sprijin şi sfat înţelept la preotul Gh. Jugureanu (1885-1987), fost director al liceului din Mizil şi consilier referent administrativ al episcopiei. În urma examenului susţinut la Ministerul Cultelor şi Artelor, în 1940, a obţinut autorizaţia de zugrav bisericesc, reconfirmat de Sfântul Sinod, în 1957. A purtat până la sfârşitul vieţii (12 febr. 1999) imaginea pictorului Marius Bunescu şi a acad. pr. Nicolae M. Popescu, membri în comisie, impresionaţi de meşteşugul şi de răspunsurile sale. Până la mobilizarea pe front (1941) a efectuat restaurări de zugrăveli vechi la bisericile din Lăpoşel, Izvorul Dulce, Dăscăleşti - Aldeni, Glod - Tisău, Zărneşti, Mircea Vodă (catapeteasma), Calvini (în tempera), Bâscenii de Sus, Pârscovul de Sus (ulei amestecat cu ceară). După 1970 a lucrat la biserica din Zăneşti, Neamţ (tâmpla distrusă), Secătura (de sub Măgura Odobeştilor), la biserica Mănăstirii Răteşti (plafonul boltei deasupra fântânii xenocrat şi restaurarea picturii de pe pereţii sălii de muzeu). A pictat multe icoane şi panouri zugrăvite la Mănăstirea Găvanu, Poiana Mărului, Jitia de Sus, Jitia de Jos şi la Chiojdeni. A zugrăvit bolta cavoului familiei Gherghina, din cimitirul Dumbrava (Buzău). A restaurat vechea zugrăveală a Bisericii „Sfântul Gheorghe“ a Mănăstirii Ciolanu.
Capodopera sa a fost considerată lucrarea icoanelor împărăteşti din tâmpla bisericii din Pârscovul de Jos, distrusă de incendiul din Ajunul Botezului Domnului şi al Dumnezeieştii Arătări.
Ion Potlogea a cercetat arhivele bisericilor în care a lucrat, descifrând documente şi inscripţii vechi, făcând numeroase însemnări, multe fiind publicate în revista „Îngerul“ a Eparhiei Buzăului şi în „Telegraful român“ din Sibiu. Unele documente, manuscrise, caiete, planşe, hărţi şi fotografii au fost predate filialei Arhivelor Statului din Buzău şi bibliotecii Liceului „B.P. Hasdeu“, altele s-or fi găsind în posesia urmaşilor din Robeşti, care, din păcate, rămân indiferenţi faţă de viaţa şi activitatea acestui genial „autodidact“, care a ascultat glasul atâtor clopote scufundate în trecutul nostru creştin.
Preotul care a murit de tristeţe după incendiul care a mistuit biserica
Primul preot al bisericii din Pârscovul de Jos, consemnat de documente, se numea Constantin M. Dragomirescu, care ar fi păstorit între 1852 şi 1897, urmat de Vergu Mănăilă (Manolescu), născut în 1858 şi mort în 1929, fiul Arghirei şi al preotului Manolache din Trestia. Documentele arată că părintele Vergu a fost înlocuit de preotul Theodor Anastasiu, fiul Anicăi şi al lui Costas Anastasios, zis Grecul, din Odăile. Acest preot - născut pe 26 iulie 1906 - a avut un sfârşit trist, deoarece s-a stins fulgerător, pe 17 iulie 1974, „orele 3:30“, conform unui proces-verbal întocmit de Consiliul parohial, fiind prăbuşit sufleteşte după arderea bisericii într-un incendiu izbucnit în seara zilei de 5 ianuarie 1973.
