În ultimii ani, în spațiul ortodox s-au intensificat vocile care cer renunțarea la bradul de Crăciun, considerându-l un element străin tradiției creștine răsăritene. Principalul argument invocat este
Paisianismul - redescoperirea isihasmului prin rugăciune și cultură
Cu siguranță, paisianismul este curentul eminamente isihast, dar varianta culturală a acestuia, deoarece reprezintă întoarcerea la operele Sfinților Părinți, la esența care a dat naștere marilor trăitori ai creștinismului. Nevoia acestei întoarceri a fost determinată tocmai de îndepărtarea de izvoarele care au pus bazele vieții monahale și ale trăirii creștine în forma ei profundă, care conduce către iluminare și către unirea creației cu Creatorul ei prin har.
Activitatea care defineşte cel mai bine curentul paisian este „formidabila lui vocaţie şi operă culturală... şi mai precis filologică”, după cum aprecia arhimandritul Ciprian Zaharia. În acest sens, protoiereul Serghie Cetfericov sublinia că aici, la Neamţ, „stareţul întemeiază o întreagă şcoală pentru formarea de corectori şi traducători; el ştiu să ridice şi să stârnească interesul către ocupaţiunea cărturărească, cititul şi copierea”.
Activitatea sa culturală este reprezentată de traducerea şi îndreptarea textelor patristice în limbile română şi slavonă ca urmare a faptului că ele lipseau din bibliotecile mănăstirilor, iar cele care se găseau aveau o calitate îndoielnică a traducerii sau aveau un conţinut obscur, greu de descifrat. Aceasta l-a făcut mai târziu pe Platon (viitorul stareț Paisie) să îndrepte un mare neajuns al multor traduceri care aveau diverse imperfecţiuni de ordin filologic şi teologic. O altă problemă era aceea că până acum traducerile se făceau în limbile Părinţilor, care nu erau accesibile decât unui număr restrâns de cititori, buni cunoscători ai acestor limbi.
Această realitate l-a făcut pe Cuviosul Paisie ca, încă din perioada în care era la Athos, să demareze cea mai complexă acţiune de traducere, făcând din comunităţile sale adevărate centre culturale. Ceea ce este foarte important de subliniat în legătură cu activitatea de traducător şi interpret este faptul că, pentru prima dată, traducerea se face ştiinţific, foarte bine organizat. Metoda traducerii ştiinţifice comparative va fi adoptată în Occident mult mai târziu, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea de către Jean Paul Migne, care o va folosi la realizarea celebrei sale colecţii de patrologie.
Necesitatea traducerii pe baze științifice
Stareţul îşi recunoaşte „neiscusinţa în ortografie, adică în dreapta scriere”, arătând care au fost problemele cu care s-a confruntat în lucrarea de traducător, după cum urmează:
1. necunoaşterea temeinică a limbilor din care se face traducerea şi pe cea în care face traducerea atât din punct de vedere gramatical, cât şi ortografic, „pentru că deabia o parte oarecare din cuvintele limbii elino-greceşti cunoşteam, dar şi aceia foarte mică”;
2. lipsa lexicoanelor întrucât „traducerea cărţilor fără lexicoane este ca şi lucrarea zugravului fără unelte”;
3. greutatea traducerii fidele „din limba elino-greciască cea plină de înţelepciune, frumuseţe, adâncime, prisosinţă... şi profunzimea ei” în limbile română şi slavă, care nu aveau un vocabular suficient de dezvoltat.
Realizarea colecției de cărți pentru tradus
Ceea ce va face în mod special Paisie la Athos va fi să adune cât mai multe manuscrise greceşti pe care ulterior să le traducă atât în româneşte, cât şi în slavonă. În demersul său s-a lovit, însă, de o mare problemă: aceea a identificării textului original. Aici, practic, intervine contribuţia majoră a sa în domeniul filologiei: pe baza diferitelor texte păstrate să stabilească textul original şi abia după aceea să treacă la traducerea propriu-zisă.
O a doua mare problemă pe care a întâmpinat-o a fost aceea a găsirii textelor Sfinţilor Părinţi, într-o variantă mai mult sau mai puţin apropiată de cea originală. Deşi pare de necrezut, a fost de multe ori foarte neplăcut surprins constatând că grecii nu doar că nu mai citeau şi nu mai înţelegeau aceste texte, dar nici măcar de autorii lor nu auziseră. Aceasta credem noi că spune foarte multe despre starea de decadenţă în care erau mănăstirile athonite (în paranteză fie spus, am fi curioşi care ar fi astăzi rezultatele unui asemenea demers în cadrul comunităţilor athonite, în mod special, dar și al celor monahale de pretutindeni, în general).
Sfântul Paisie - traducător și autor de texte isihaste
Deși activitatea de traducător a Sfântului Paisie s-a axat pe traducerile în limba slavonă, el a acordat aceeași importanță și traducerilor în limba română pentru care avea specialiști foarte buni, de la care el însuși deprinsese arta traducerii. Dar pentru el era important ca toți membrii comunității lui, inclusiv cei de origine slavă, să aibă acces la textele patristice, cele în care se aflau consemnate de veacuri principiile isihasmului și ale unirii omului cu Dumnezeu pe calea vieții monahale.
Așa se face că primele traduceri au fost cele ale operelor marilor isihaști, iar textele originale ale Sfântului Paisie, fie că vorbim de Așezământul sau Constituția pe care se baza organizarea comunităților paisiene, dar și scrisori, cuvinte și învățături aduc în atenție neîncetata rugăciune, mai ales Rugăciunea lui Iisus, importanța însemnării corecte cu semnul Sfintei Cruci, ascultarea și permanenta atenție la ispitele care pot veni de pretutindeni.
Relația Sfântului Paisie cu celelalte științe
Asemenea marilor părinți și dascăli ai Bisericii, Cuviosul Paisie aprecia mult nu doar teologia, ci toate acele ramuri ale ştiinţei care luminează mintea şi îl ajută pe om să se desăvârşească în calitate de fiinţă raţională. De aceea, într-o scrisoare adresată arhimandritului Teodosie, el spune că „traducătorul de cărţi trebuie să fie întru toate învăţat şi nu numai în toată învăţătura gramaticală şi în ortografie, şi întru acea nemărginită cunoaştere a însuşirilor ambelor limbi să fie desăvârşit, ci încă şi în cele mai înalte învăţături: poetică, retorică şi filosofie, încă şi de însăşi teologie, nu numai cu degetul să o fi atins”.
Toate aceste traduceri aveau, aşadar, ca scop revigorarea vieţii monahale prin asceză şi cultură. De aceea, chiar dacă aceşti smeriţi tălmăcitori sunt total necunoscuţi majorităţii contemporanilor noştri, ei au pus bazele culturii române moderne, ei au dat startul făuririi limbii române literare în Moldova. Deşi Cuviosul Paisie a creat la Mănăstirea Neamţ o adevărată şcoală de traducători şi copişti, unde activităţile literare erau organizate pe cele mai noi şi îndrăzneţe principii, totuşi, după cum remarca cu tristeţe N. A. Ursu, cei care s-au ocupat de istoria învăţământului românesc nu au amintit nimic despre rolul binefăcător al acestei şcoli în istoria culturii româneşti.
Cuviosul Paisie nu avea un punct terminus al activităţii sale şi a ucenicilor săi, ci întregul său demers urmărea progresul neîncetat al comunităţii monahale, progres care se face nu doar prin asceză, ci şi prin cultură. Aceasta a fost concluzia la care ajunsese în tinereţe, când, căutând un duhovnic potrivit pentru a-i călăuzi paşii şi negăsindu-l, s-a dat spre ucenicie Sfinţilor Părinţi care l-au povăţuit din primii ani.
Așadar, paisianismul rămâne până astăzi curentul spiritual care a acordat o deosebită atenţie luminării prin cultură, în mod special prin reprezentanţii săi ajunşi pe treptele înalte ale ierarhiei, dar şi prin cei care au rămas toată viaţa simpli monahi, „devotaţi credinţei şi culturii creştine” (Ilarion Felea). Totodată, reprezintă renașterea spirituală prin readucerea în actualitate și interiorizarea principiilor isihasmului într-un veac al secularizării prin excelență, mai ales în Occident.