Părintele Teofilact Ciobâcă a fost unul dintre stâlpii Mănăstirii Putna pentru aproape 63 de ani. În ziua de 20 aprilie anul acesta, părintele arhidiacon Teofilact a trecut la Domnul. Născut pe 31 iulie 1926, în comuna Arbore, judeţul Suceava, din părinţii Vasile şi Ioana, într-o familie cu 10 copii, tânărul Traian (acesta era numele de botez al părintelui) a urmat şcoala primară, iar în anul 1943 s-a închinoviat la Mănăstirea Râmeţ din Transilvania. La privegherea pentru Naşterea Maicii Domnului din 7 septembrie 1944 este călugărit. În 1948 s-a transferat la Mănăstirea Putna, cu binecuvântarea mitropolitului Sebastian Rusan, care îl va hirotoni diacon în anul următor.
În anul 1956 este transferat la Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou din Suceava. În 1959, în urma decretului 410, este scos din mănăstire. Părintele se angajează contabil în Suceava şi duce în continuare aceeaşi viaţă de nevoinţă monahală, discretă şi smerită, dar plină de râvnă. Pentru cei din jur este o lumină, colegii de serviciu numindu-l, şi după 50 de ani, "îngerul nostru păzitor".
În 1967 i se permite să se întoarcă la Mănăstirea Putna, având ascultarea de ghid, iar apoi de contabil. Între 1972 şi 1976 urmează cursurile Institutului Teologic din Bucureşti. Este hirotesit arhidiacon în 1992, iar în 1976-1977 a suplinit postul de stareţ la Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou.
"Aici să-ţi faci Sfântul Munte!"
De o bunătate aparte, cu o fineţe duhovnicească specifică marilor trăitori, cu o dragoste deosebită, fără a fi văzut trist niciodată, părintele Teofilact nu a ştiut să ţină minte răul, ci permanent a căutat să-L trăiască pe Hristos. Icoană a bunei rânduieli în cele din afară, el nu s-a lăsat cuprins de grija de multe, ci a purtat permanent grijă de rugăciune şi de viaţa sufletească. Astfel, pentru toţi cei care l-au cunoscut, părintele a fost un model de trăire a vieţii monahale.
A iubit biserica şi i s-a dedicat. Decenii întregi el a fost cel care bătea toaca înainte de slujbe şi cel care începea slujba la strană, uneori fiind singur. Dragostea lui pentru biserică l-a făcut să deprindă atât de bine tipicul, încât ori de câte ori părinţii mănăstirii aveau o nelămurire, Sfinţia Sa era cel care o dezlega.
Dragostea de biserică s-a unit cu dragostea de rugăciune. Până în ultimele luni ale vieţii, când puterile fizice l-au părăsit aproape cu totul, părintele şi-a făcut pravila şi canonul cu râvna pe care de multe ori doar începătorii o au. Citea la psaltire ore în şir, se ruga mult cu rugăciunea "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". Cuvintele sale despre rugăciunea inimii nu izvorau din auzite, ci dintr-o stare permanentă de rugăciune, din adâncă trăire a prezenţei lui Dumnezeu.
Însetând de adâncurile liniştirii duhovniceşti, a cerut binecuvântare să plece în Sfântul Munte. Părintele patriarh Teoctist, mitropolitul de atunci al Moldovei, i-a arătat dealul din nordul mănăstirii şi i-a spus: "Aici să-ţi faci Sfântul Munte!". Aşa a luat naştere o plantaţie care, îngrijită an de an de părintele, este acum o adevărată pădure, dar şi un loc ales, rod al rugăciunilor îndelungate de aici.
Din cauza vremurilor tulburi pentru monahismul românesc din primii săi ani de mănăstire, părintele a fost în ascultarea a 14 stareţi. Această instabilitate nu l-a împiedecat să trăiască taina ascultării, a supunerii întru Hristos. Vedea în stareţ pe Dumnezeu şi, cunoscând puterea ascultării, spunea celor care îl întrebau: "Dacă te rogi înainte, poţi cere sfat de la oricine".
Ce nu a iubit părintele? Neorânduiala. Când cineva era cuprins de aceasta, îl mustra cu o privire aspră: "Nu se poate aşa ceva, trebuie să păstrăm rânduiala"; însă apoi îi apărea pe faţă zâmbetul plin de dragoste. Răbdând, smerindu-se şi rugându-se, a căutat pacea şi, dobândind-o, a transmis-o celor din jur. Mulţi dintre părinţii intraţi în mănăstire după 1990 mărturisesc că, în momente de tulburare, părintele, cu o vorbă bună, uneori cu o mică glumă, dar mereu cu rugăciunea, i-a ajutat să depăşească supărarea.
Aşezat de Dumnezeu la Putna, la picioarele Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, părintele Teofilact a înţeles datoria morală pe care o au călugării acestei mănăstiri faţă de ctitorul ei: de a lucra, odată cu nevoinţa duhovnicească, şi în ogorul iubirii de neam şi de ţară, ca unele care ne sunt rânduite de Dumnezeu. De aceea, pe lângă articolele despre viaţa monahală, despre sfinţii călugări, a scris şi materiale despre istoria ţării, a Bisericii, a Mănăstirii Putna, încredinţându-le tiparului la "Telegraful Român" ori în alte ziare şi publicaţii ale vremii.
Celui care îi cerea un cuvânt de folos, părintele îi răspundea, însă scurt. Una dintre temele pe care le iubea cel mai mult era răbdarea necazurilor, a defăimărilor, a asupririlor. Dădea adeseori ca exemplu viaţa lui Iov. Povestea că, pe când era mai tânăr, îl ispitea gândul să plece din Putna. Stareţul de atunci al mănăstirii l-a trimis să se roage la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului; a făcut ascultare şi ispita a dispărut imediat.
"Unde nu este smerenie, nu este nimic"
Pe 8 martie, de Sfântul Teofilact, părintele obişnuia să dea tuturor părinţilor din obşte câte o carte. În acest an, volumul ales a fost "Patimi şi virtuţi" al Cuviosului Paisie Aghioritul. Pe fiecare exemplar a scris un cuvânt pe care obştea l-a primit ca pe un testament al său: "Unde este smerenie, sunt de toate. Unde nu este smerenie, nu este nimic. Sfinţii Părinţi confirmă acest adevăr". Este esenţa unei nevoinţe de o viaţă şi martorul intrării părintelui Teofilact în taina lui Hristos.
Din ce în ce mai neputincios trupeşte, nemaiputând ieşi aproape deloc din chilie, părintele a găsit puterea interioară să fie prezent anul acesta la prohod şi la toată slujba Învierii. Despre ultimele luni ale vieţii sale pământeşti putem spune că, răbdând fără cârtire boala, a întâmpinat trecerea la cele veşnice aşa cum şi-a trăit viaţa: senin, deplin conştient de marea întâlnire cu Hristos Domnul.
În dimineaţa zilei în care a trecut la Domnul, având dureri foarte mari, ucenicul de chilie l-a auzit rugându-se cu multă tărie Maicii Domnului. În jurul orei 12:00, sufletul părintelui a plecat pe drumul veşniciei.
În Cer şi între noi
Un părinte scria după adormirea sa: "Gândul mă duce la norul care acoperea poporul Israel, apărându-l de arşiţa zilei şi călăuzindu-l spre pământul făgăduinţei. Aşa a fost părintele: nor răcoritor, umbră plăcută, de care nu ne dădeam sau poate nu ne dăm nici acum seama, dar de care ne-am bucurat şi ne bucurăm. "Bătrân frumos" a fost la tinereţe foc, iar la plinirea vârstei ne-a luminat cu harul de care s-a învrednicit. În preajma părintelui simţeai siguranţă. Dacă erai în ispită, părintele se ruga, te chema la strană. Cu acel "Ce faci, măi, băiete?" te scotea din cele mai negre gânduri şi te arunca în braţele lui Dumnezeu.
Îi auzim şi vom mai auzi paşii pe pardoseala bisericii. Simţim ajutorul lui, chiar şi acum".
(Arhim. Melchisedec VELNIC, stareţul Mănăstirii Putna)
"Smerenia este ea însăşi un izvor de nădejde…"
Cuvinte de folos din înţelepciunea părintelui Teofilact
"Când ne rugăm, să ne rugăm pentru toţi creştinii, şi pentru aceia care nu se roagă niciodată."
"Dacă e ascultare, este şi smerenie; dacă e smerenie, Dumnezeu dă rugăciune."
"De dai cuiva ceva, uită degrabă. De primeşti de la cineva ceva, să nu uiţi."
"Nu are spor duhovnicesc cel care are egoism şi mândrie."
"Când judecăm greşelile aproapelui, atunci înseamnă că nu s-a curăţit sufletul."
"Cei care ne defaimă sunt binefăcătorii noştri, ne pricinuiesc îmbogăţiri duhovniceşti în cealaltă viaţă."
"Smerenia este ea însăşi un izvor de nădejde, căci nu te socoteşte că ai dreptul la mângâieri lumeşti. Iar răbdarea întăreşte firea ta, încât nu mai simte greutatea necazurilor."
"Când ajunge rugăciunea în inimă, aceasta se roagă chiar dacă nu vrei."
"Dumnezeu ne pricinuieşte multe ocazii pentru a câştiga Raiul, iar noi nu le folosim pe toate; pe cele mai multe le pierdem."
"Când noi ne încredinţăm cu toată fiinţa lui Dumnezeu, Acesta se obligă să ne ajute."
"Omul bun gândeşte cele bune, iar cel rău cele rele; nu gândi despre nimeni rele, altfel tu însuţi vei deveni rău."
"Mândria te izolează de cei din jur. Prin mândrie singur îţi atragi mânia lui Dumnezeu şi dispreţul celorlalţi."
"Dacă l-ai văzut pe aproapele, L-ai văzut pe Dumnezeu."
