Nici un lucru care se petrece în viaţa omului nu e întâmplător. Totul este providenţial. Aşa spunea părintele Constantin Galeriu. La fel s-a întâmplat şi cu cei care au avut privilegiul de a-l cunoaşte şi de a-i fi aproape părintelui Dumitru Stăniloae, de la a cărui naştere se împlinesc 106 ani, în data de 16 noiembrie. A fost pentru ei ceva providenţial. Întâlnirea cu cel mai mare teolog român al secolului al XX-lea a rămas, pentru totdeauna, păstrată ca o amintire scumpă şi de neuitat.
„Părintele se bucura de fiecare nouă întâlnire“
Doamna Florela Suceava, membră în Orchestra Simfonică a Filarmonicii „George Enescu“, deapănă un remember al intrării în casa teologului născut la Vlădeni
Cum l-am întâlnit prima oară? Costion Nicolescu ne-a întrebat pur şi simplu: „Nu vreţi să-l cunoaşteţi pe părintele Stăniloae?“. Cred că era pentru prima oară când vorbeam. Ne intersectasem deseori prin săli de concerte şi la vernisaje, dar, mai adevărat, soţul meu îl întâlnise la cursurile lui Ioan Alexandru. Mi se părea că şi eu îl ştiu de când lumea. Nici nu m-am mirat când ne-a întrebat: „Vreţi să îl cunoaşteţi pe părintele Stăniloae? Peste câteva zile este ziua dânsului, 16 noiembrie. Ne întâlnim în staţie la Biserica Armenească“. Abia am aşteptat ziua aceea. Era destul de rece afară, era spre seară, după ce se terminase programul de lucru. Am ajuns repede la locuinţa părintelui. Ne-a întâmpinat Măicuţa, soţia părintelui. Era numai bucurie. Părintele era aşezat la un birou; s-a ridicat, ne-a binecuvântat şi ne-a invitat să ne aşezăm. Încăperea era plină. Se aflau acolo cei care aveau să devină prietenii noştri cei mai apropiaţi. Pe câţiva dintre ei îi ştiam din vedere de la Bisericile Antim şi „Sfântul Silvestru“.
Cuvântul lui era direct şi simplu; îţi atingea inima
Părintele se bucura de fiecare nouă întâlnire. Avea un chip luminos, ochi foarte vii şi blânzi. În acelaşi timp, simţeai la el o discreţie şi o delicateţe aparte. Era foarte atent cu fiecare dintre noi, vorbea cu fiecare pe rând şi asculta cu multă luare-aminte pe fiecare. Nu am mai întâlnit pe nimeni ca dânsul. Interlocutorul era pentru dânsul persoana cea mai preţioasă. Era atent să nu-l rănească cumva, fie din nebăgare de seamă, fie din prea multă pripă. Aveam timp la părintele, era blând şi răbdător. Era atât de simplu să te întâlneşti cu părintele încât puteai rata întâlnirea. Noi, oamenii, suntem foarte complicaţi. Din această cauză putem rata întâlnirea cu noi înşine, şi asta duce spre schizofrenie. Noi dăm spectacol chiar în faţa noastră înşine, cu alte cuvinte ne furăm căciula. Părintele era foarte departe de astfel de lucruri. Cuvântul dânsului era direct şi simplu; îţi atingea inima.
Am revenit de multe ori în casa părintelui. Erau perioade în care veneam zi de zi, dar în general îl vizitam de două-trei ori pe săptămână. Era un loc în care începeai să fii tu însuţi. Locuinţa părintelui nu cred că avea mai mult de 30 de metri. O cameră mai mare, de vreo 14-15 metri, unde avea biroul, şi tot acolo erau şi două paturi. Era puţin mai luminoasă şi acolo lucra părintele. Cealaltă încăpere, un fel de hol locuibil, cu biblioteca, un birouaş şi o canapea, nu avea mai mult de 9 metri. Acolo ne primeau părintele şi Măicuţa. Aşa mică cum era, odăiţa putea cuprinde uneori 10-12 oaspeţi. De obicei, când era asaltat de vizitatori şi prieteni, primii veniţi plecau, pentru a face loc noilor sosiţi. Şi părintele şi Măicuţa păreau neobosiţi şi se bucurau de fiecare. Simţeam că fiecare dintre noi aveam un loc anume în inimile lor.
Părintele se trezea pe la patru şi jumătate dimineaţa. Mai rămânea culcat gândindu-se la ce are în lucru: „Dacă-mi vine vreo idee, mă ridic şi o notez imediat“. La ora 6 se ridica cu totul şi la ora 7 începea lucrul la masa de scris, aproximativ până la ora 12. Urma masa de prânz, ceva timp de odihnă şi, după ora trei şi jumătate, relua lucrul până apăreau primii vizitatori. Aveam grijă să nu venim înainte de ora 18, pentru a nu-l deranja. La ora 19 apărea şi Horea Paştina, care îi vizita zilnic. Dacă se întâmpla să întârzie, Măicuţa dădea semne de nelinişte: „Ce-o fi cu Horea? Trebuia să vină!“. Şi Horea venea într-adevăr. Discuţiile erau simple, despre lucruri comune de viaţă; uneori, Măicuţa ne istorisea întâmplări petrecute demult. Avea multă vervă şi cele evocate de dânsa prindeau contur şi parcă le vedeai şi le trăiai aievea. Aşa aveam să aflu că avuseseră parte de multe necazuri în viaţă. Doi din cei trei copii ai lor muriseră de mici. Apoi au trebuit să părăsească Sibiul, la cererea expresă adresată de Petru Groza mitropolitului Bălan şi în urma unor intrigi locale. Mitropolitul încerca să-l protejeze pe părintele, dar Petru Groza ameninţa cu desfiinţarea institutului în caz că nu i se urma cererea. Au venit la Bucureşti.
Venirea acasă, după detenţia de la Aiud
A urmat o perioadă grea, de lipsuri şi privaţiuni, perioadă resimţită de altfel de toţi românii. A făcut 5 ani de temniţă grea la Aiud, acuzat ca „duşman al poporului“. A fost acuzat şi judecat împreună cu lotul „Rugul Aprins“. Despre perioada de detenţie vorbea puţin şi, când o făcea, o făcea cu discreţie şi reţinere. Cred că nu voia să întristeze şi să încarce pe celălalt. Amintea în schimb de cei care l-au ajutat în închisoare. „Era un tânăr acolo foarte bun, foarte generos. El mi-a cârpit ciorapii şi mi-a cârpit şi o pătură cu care să mă pot înveli, pentru că era tare frig. Improvizase ceva cu care a reuşit să facă toate astea. N-aş fi putut face asta niciodată. Câtă dragoste avea acel tânăr!“
Cinci ani familia nu a ştiut nimic de dânsul. Singura veste au primit-o de la un fost deţinut care îşi ispăşise pedeapsa şi care a venit, într-o dimineaţă devreme, să le spună că părintele trăieşte, este la Aiud, este sănătos şi are un moral bun. Cu altă ocazie, Măicuţa povestea: „Într-o dimineaţă, foarte devreme, a sunat telefonul. M-am speriat grozav. Am auzit o voce care a spus: «Vreau să vă anunţ o bucurie. Părintele va veni curând acasă! Sunteţi sănătoase?» «Când?» am întrebat. Plângeam. «Foarte curând! Sunteţi sănătoase?» «Da, da, suntem bine şi noi şi copilul». «Aveţi un copil?» «Da, am un nepoţel!». La scurt timp telefonul a sunat din nou. Aceeaşi voce spune: «Părintele va veni curând». «Când? Cât de repede?» «Mărioară, nu mă recunoşti?» Era părintele. De teamă să nu ne producă o emoţie prea puternică, un şoc, a încercat să ne pregătească în acest fel! Sosise în toiul nopţii în Gara de Nord şi aşteptase să se facă dimineaţă. Bucuria şi emoţia revederii au fost atât de mari - povestea mai departe Măicuţa - încât Dumitraş, nepoţelul lor de câţiva ani, a sărit din pat şi, văzând pe părintele, a întrebat: «Cine este?» «Este tata-mare!».“ El cunoştea chipul părintelui dintr-o fotografie pe care o aveau în casă; chiar se interesase unde e tata-mare şi aflase că e plecat în delegaţie. A luat-o pe Măicuţa de-o parte şi i-a spus tainic: «Mamă-mare, ăsta nu e tata-mare, tata-mare are barbă!“.
„Dumnezeu ne iubeşte cu aceeaşi iubire cu care Îl iubeşte pe Fiul Său…“
Părintele predica uneori la Biserica Negustori. Ţinea un cuvânt scurt şi foarte limpede. Reuşea să aprindă în suflet un dor şi un foc cu care plecai spre casă zburând. Nu l-am auzit de multe ori predicând în biserică. Dar de fiecare dată îmi rămâneau în minte cuvintele precise şi arzânde ale părintelui: „Dumnezeu ne iubeşte cu aceeaşi iubire cu care Îl iubeşte pe Fiul Său Unul-Născut, Iisus Hristos“. Glasul său era catifelat şi blând, nu răsuna în biserică; trebuia să-ţi ascuţi puţin auzul ca să-l percepi. Chipul lui strălucea, avea un zâmbet cald şi bun. Parcă ne împărtăşeam şi noi din acea strălucire şi blândeţe.
Fiecare vizită a noastră la părintele se încheia cu un cuvânt de folos; totul decurgea foarte firesc şi simplu. Părintele Stăniloae ne explica în mod natural şi pe înţelesul nostru toate pericolele pe care o deviere cât de mică le-ar putea aduce credinţei; deşi lipsiţi de o cunoaştere mai aprofundată a dogmelor credinţei noastre, primeam de la dânsul cea mai curată şi mai accesibilă explicare a acestora. Şi acum, după ani şi ani, devierile uneori foarte subtile ale practicii creştine ne află înarmaţi cu predania limpede a respectului pentru pravila adevărată şi tradiţia autentică, aşa încât să fim pregătiţi să respingem asalturile învăţăturilor mincinoase ale acestor vremuri atât de amestecate.
Acum, după ani şi ani de la plecarea lor de aici, ştiu că a fost un privilegiu, un dar aparte pe care Dumnezeu mi l-a făcut: întâlnirea cu părintele Stăniloae şi cu Măicuţa, soţia dânsului.
