Nu cu multă vreme în urmă, mergând la mormântul părinţilor mei de la Cernica, am dat acolo de o bătrânică. Cu o farfurioară în care fumega tămâie pe câţiva tăciuni aprinşi dădea ocolul mormântului murmurând o rugăciune. După ce l-a înconjurat de trei ori, a pus farfurioara pe mormânt, s-a închinat adânc şi mi-a spus: "Ştiu cine sunteţi. Aş vrea să vă spun că nu l-am cunoscut pe părintele Stăniloae cât a trăit. L-am văzut prima oară în ziua înmormântării lui. A fost un înger!"
De fapt ştim prea puţine despre îngeri, dar vorbim foarte mult despre ei. Odinioară, venerabila maică Mihaela Ghişoi, stareţa Mănăstirii Hurezu, îmi spunea că arhanghelul Rafail este ocrotitorul călătorilor. Cum aveam de făcut un drum foarte greu, s-a rugat acestuia pentru noi. Într-adevăr, arhanghelul Rafail este alături de cei ce călătoresc, nu încape nici o îndoială, am trăit acest lucru…
Da, ştim prea puţine despre îngeri, deşi prezenţa lor este evidentă în viaţa noastră. Dar chiar şi aşa, ei sunt un termen definitiv de comparaţie. Şi sunt aducătorii veştilor care au schimbat soarta omenirii, mesageri pe care-i întâlnim mereu în paginile Bibliei. Cuvintele Bunei Vestiri şi cele în faţa mormântului gol au hotărât destinul nostru - "Nu-l căutaţi pe Cel viu printre cei morţi". Prin ele, noi, oamenii, am câştigat dreptul la viaţă. Mesajul îngerilor a readus realitatea noastră la destinul pe care Domnul îl rezervase omului şi pe care acesta îl pierduse prin păcat. "Înger, îngerelul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu…" Nu degeaba este prima rugăciune pe care o învăţăm în copilărie…
Binele, normalitatea existenţei
Lumea noastră este o întrepătrundere între "dincolo" şi "aici", e destul să observăm cu atenţie realitatea în care trăim. E destul să încercăm a înţelege sensul lucrurilor, al evenimentelor, ca să pricepem că trăim adevărul fără să-l remarcăm, încăpăţânându-ne să îi negăm semnificaţia, limitându-l la situaţii exterioare şi straturi superficiale. Nu, adevărul nu e alcătuit din straturi exterioare, pe care le poţi da deoparte ca pe nişte coji de ceapă, ci din elemente fundamentale care definesc şi determină realitatea în ceea ce reprezintă definitivul şi finalitatea ei. Trăind în preajma unor mari personalităţi care o înţeleg astfel, devine evident că ea este cu adevărat realitatea, şi nu contrafacerile ridicole în pretenţiile lor fără nici o susţinere. Şi, inevitabil, capătă alte înţelesuri, alte perspective. Existenţa umană în întregime capătă alte înţelesuri, alte perspective.
Am văzut la părinţii mei, la tata, un fapt esenţial: binele este, ar trebui să fie normalitatea vieţii, şi nu un fapt izolat, pricină de lăudăroşenie, de "eroism" momentan, care piere odată cu binele pe care l-ai făcut câteodată, ca un eveniment unic şi pe care uiţi să-l faci mereu. Am văzut la ei că binele este exemplu de modestie, prilej de nemulţumire pentru că nu l-ai împlinit totdeauna, de smerenie pentru că nu poţi să împlineşti mai mult. Această "normalitate a binelui" este cea mai evidentă întrepătrundere dintre transcendent şi imanent, întrepătrundere care devine un fapt firesc. A face binele este, trebuie să fie un fapt firesc, şi nu motiv de împăunare, de lăudăroşenie, de slavă deşartă. Este modul filocalic de existenţă. Am mai spus-o şi altă dată. Părinţii mei, tatăl meu
l-au adoptat cu adevărat. Iată ceea ce este fundamental. Credinţa lor se manifesta ca viaţă de zi cu zi, nu ca argument teoretic, temă filosofică sau citate mai mult sau mai puţin docte. "Cine vrea să creadă ajunge la putinţa de a crede", spune el undeva în scrierile sale. Credinţa lor nu era prilej de înfumurare. Raportul Dumnezeu-om este esenţial, omul fiind înălţat de Părintele său la rangul de convorbitor, cu toate atributele acestuia.
Credinţa părintelui, ansamblul unei atitudini de viaţă
Întrepătrunderea între teoretic şi trăirea practică, aducerea spiritualităţii în viaţa de zi cu zi, a fost poate una dintre cele mai importante caracteristici ale vieţii părinţilor mei. Nu priveau de jur împrejur ca să vadă ce impresie au făcut cuvintele lor, fraze menite să emoţioneze, pe care unii le repetă în faţa oglinzii cu gesturile de rigoare. Pentru tata ar fi fost de neimaginat să atragă altora atenţia cât de "sfânt" era. Credinţa lui era simplă, modestă, smerită, pătrunsă de conştiinţa că suntem fiii Domnului, cărora ni s-a arătat drumul către veşnicie, pe care libertatea noastră îl poate alege dacă vrea. Credinţa este ansamblul unei atitudini de viaţă, dedicată celorlalţi, pe care trebuie să-i iubim, să-i ajutăm, să le fim devotaţi, "tuturor toate", după cum spune Scriptura.
Dumnezeu ne-a primit în dragostea Sa de Părinte şi ne-a trimis şi pe cei care să ne înveţe, să ne amintească, să ne preschimbe din fiinţe căzute în păcat şi moarte în existenţe care să găsească treptele ce urcă neîncetat spre viaţa adevărată. Aidoma îngerilor, ei rostesc cuvintele care deschid pentru noi perspectivele acesteia. Le datorăm exemplul pe care îl dau, conştiinţa că se poate trăi după modelul îngeresc al bunătăţii, dragostei, smereniei. Ei sunt un fel de îngeri pământeni care ne luminează minţile şi ne încălzesc sufletele.
Pe mormântul lui Marc Chagall, suspendat undeva între albastrul cerului şi al mării, în cimitirul din fermecătorul sat al artiştilor de la Saint-Paul de Vence, sunt sculptate zeci de aripi de îngeri. Dintr-odată, piatra rece capătă transparenţă. Ca şi cum materialitatea ei s-ar topi, s-ar transfigura. Ca o întoarcere a aspiraţiei infinite a omului spre ţinta care îl apropie de Dumnezeu. Văzând-o, mi-am adus aminte de cuvintele tatei atunci când a fost solicitat să vorbească despre sfinţenie. El a vorbit atunci despre delicateţea sfinţeniei, despre bunătatea şi înţelegerea care devin transparenţă, imaterialitate. Despre graţia divină care coboară asupra sfântului, transfigurându-l. Căci, după cum spune Sfântul Simeon Noul Teolog, "lumina sfinţeniei din suflet face şi trupul transparent", copleşire a materiei de către spirit, care transformă omenescul într-o categorie aparte.
"Când vorbea părintele Stăniloae, mai aveai timp să simţi foamea şi frigul?"
Miracolul devine realitate şi transcendentul imanenţă. El a vorbit despre dragostea pentru ceilalţi cu asumarea destinelor lor, despre sfinţenie ca un punct culminant, un vârf al bunătăţii, al curăţiei, al dragostei, aureolat de "vălul smereniei". Tata schiţase conturul omului luminii, în care omenescul se întâlneşte cu puritatea îngerească şi duhul copleşeşte materia, aşa cum va sta la picioarele Tronului Dumnezeiesc.
Toţi cei care l-au cunoscut vorbesc până astăzi despre transparenţa chipului său, despre lumina pe care o răspândea în jur. Aşa cum spune Ilie Tudor, tatăl cântăreţului Tudor Gheorghe, în amintirile sale de la Aiud: "Când vorbea părintele Stăniloae, mai aveai timp să simţi foamea şi frigul? Mă uitam: era slab, dar ce lumină avea în ochi! Parcă ieşea o căldură din el când vorbea! Acolo, pe cimentul îngheţat, în lipsă şi suferinţă, duhul stătea deasupra materiei!"
Şi înţelegem că moartea e numai o etapă către veşnicia unde Dumnezeu îi cheamă pe aleşii Săi. Căci, aşa cum spune îngerul, cei vii nu se află printre cei morţi. Ei sunt biruinţa duhului asupra materiei, sunt "oamenii luminii" despre care vorbea tatăl meu, dintre care, sunt sigură, face şi el parte.
