Părintele Grigore Diaconu, portretul unei vrednicii

A realiza o biografie nu înseamnă a înşira pur şi simplu nişte date. Consemnarea unor evenimente principale din viaţa cuiva în genul unui tabel cronologic nu are puterea de a exprima profunzimea acestora, impactul emoţional al momentului redat. Având în vedere aceste considerente, m-am gândit la o formulă inedită pentru a evoca cele mai importante repere ale activităţii de o viaţă a părintelui Grigore Diaconu.

"Deşi a trăit şi poate trăieşte încă momente de cumpănă şi amărăciune determinate de unele invidii omeneşti, părintele Grigore Diaconu se poate considera un om fericit şi împlinit prin realizările sale, un om al cărui nume nu va fi lesne dat uitării. Iar dacă părintele Grigore Diaconu poate privi în urmă cu mulţumire sufletească, sigur priveşte înainte cu optimism şi vitalitate, ştiind că întotdeauna va mai găsi ceva bun de făcut.

Pe părintele Grigore Diaconu îl cunosc din copilăria mea. În aprilie 1978, era preot la Biserica "Sfinţii Voievozi" când l-a botezat pe fratele meu. Evident nu aveam cum să ştiu la momentul respectiv că peste ani voi ajunge să colaborez cu părintele în calitatea pe care o am, de profesor. O personalitate energică, fascinantă, de ce nu controversată uneori, percepută diferit de cei din jur, dar care domină prin puterea exemplului, a faptei, şi nu a vorbei, a dorinţei susţinute de a realiza ceva pentru oameni, o personalitate care şi-a dedicat şi îşi dedică încă cea mai mare parte a vieţii într-ajutorării aproapelui după modelul hristic.

Pe părintele Grigore Diaconu l-am întâlnit apoi în aprilie 1997. Eram deja profesor la Seminarul Teologic din Botoşani, care îşi avea sediul pe atunci în clădirea fostului Liceu Sportiv din I.C. Brătianu, în apropierea Şcolii Normale "N. Iorga".

S-a prezentat modest şi îmi amintesc cum s-a plimbat apoi îndelung prin şcoală şi în jurul acesteia. Impresiona prin sobrietate şi eleganţa desăvârşită a ţinutei, inspirând respect.

În toamna lui 1997, seminarul şi-a mutat sediul în strada Prieteniei, în internatul Liceului Electrocontact. Mi s-a părut lugubru: un mastodont de beton armat în genul tuturor construcţiilor ceauşiste, care nu te atrăgea cu nimic. A urmat o muncă asiduă de obţinere a personalităţii juridice, de dobândire a autonomiei instituţiei, dar în special de transformare a clădirii după necesităţile şcolii.

Cel care (presupunând) nu ar mai fi intrat de atunci şi până astăzi în incinta şcolii ar fi pe deplin îndreptăţit să creadă că s-a întâmplat o minune, deoarece nimic din ceea ce este acum nu mai seamănă cu ceea ce a fost.

Seminarist la Neamţ

Dinamismul este dimensiunea caracterologică dominantă a părintelui director. Uneori îşi impresionează ascultătorii prin lirismul cu care îşi evocă anii copilăriei şi adolescenţei, îmbinat neaşteptat cu un umor contagios, ce aminteşte de Creangă.

S-a născut pe data de 21 noiembrie 1948, al doilea copil din cei patru ai părinţilor Grigore şi Eva (agricultori), în satul Munteni, comuna Belceşti, judeţul Iaşi, "cel mai bogat sat", cum spune uneori părintele Diaconu cu o tentă umoristică. Aşa o fi sau nu - cert este că satul este bogat pentru că acolo s-a născut şi, oricât de sărac ar fi în realitate, este bogat doar pentru acest lucru.

Copilăria a stat sub semnul unor vremuri grele determinate de vitregiile istoriei. Şcoala primară a urmat-o în satul natal (1955-1959), iar gimnaziul, la şcoala din comuna Focuri (1959-1962). Toamna anului 1962 a adus despărţirea de casă şi de satul natal deoarece a intrat la Seminarul Teologic "Veniamin Costachi" de la Mănăstirea Neamţ. Departe de familie, departe de locurile iubite, înstrăinat… Părintele îşi aminteşte de greutatea despărţirii de familie, de plânsul mamei care îşi înstrăina unul dintre fii. Depărtarea însă l-a călit şi i-a dat un alt curs vieţii, creându-i independenţă în gândire şi acţiune.

S-a căsătorit devreme, în timpul studenţiei de la Bucureşti (a urmat cursurile Institutului Teologic de Grad Universitar), la 21 de ani, în 1968, cu Alexandrina Niculiţă, din Spinoasa, un sat apropiat de cel natal.

O înstrăinare devenită izbândă

Cei 40 de ani de activitate în slujba Bisericii şi a şcolii româneşti au avut susţinerea deplină a celor 40 de ani de căsătorie, pentru că doar o bună înţelegere din familie poate susţine o astfel de muncă. Doamna Alexandrina Diaconu, cunoscută mai mult ca doamna Sanda, întotdeauna distinsă şi binevoitoare, l-a susţinut pe părintele în tot ceea ce a întreprins ca preot, protopop, director şi profesor. În căsnicia unui preot, soţia are un rol deosebit de mare deoarece viaţa preotului nu este întotdeauna uşoară, ci este marcată de multe ori de greutăţi, de suişuri şi coborâşuri, familia preotului fiind întotdeauna în prim-planul unei comunităţi.

La 8 noiembrie 1968, a fost hirotonit ca diacon, pentru ca pe 9 noiembrie să primească harul preoţiei. A urmat o provocare a calităţilor pastorale ale tânărului preot în parohia pe care o primise: Santa-Mare, Botoşani. O nouă înstrăinare, o dezrădăcinare pe care însă părintele de doar 21 de ani a transformat-o în izbândă.

Protopop de Botoşani

Nu era uşor pe-atunci, îşi aminteşte acum părintele director, erau condiţii grele de locuit la început sau chiar deloc, deplasându-se de multe ori iarna cu sania acolo unde era chemat. A reuşit să schimbe ceea ce a găsit construind o casă parohială nouă, reparând bisericile din Santa-Mare şi Berza la o vârstă la care poate încă mulţi depind încă de ajutorul părinţilor. În aceeaşi perioadă i se va naşte prima fiică, Arina-Lidia, ce va copilări vreme de câţiva ani acolo.

Munca îi va fi însă recunoscută, astfel că de la 1 februarie 1976 va fi numit preot paroh, prin transfer, la Parohia "Sf. Voievozi" din Botoşani, şi şef de birou administrativ la Cancelaria protopopiatului. Recunoaşterea unanimă a calităţilor organizatorice ale părintelui Grigore Diaconu va merge până la numirea, la 1 ianuarie 1978, ca protopop al Protopopiatului Botoşani de către vrednicul de pomenire patriarh Teoctist. Este şi anul în care i se va naşte al doilea copil, Roxana. "În perioada în care am activat ca protopop, în condiţiile vitrege ale anilor dinainte de 1990, am reuşit să dirijez şantiere în care s-au ridicat 14 biserici, ultima fiind cea din satul Victoria, Stăuceni, de care m-am ocupat direct, 25 de case parohiale, cele două de la Mănăstirea Vorona, casa şi bisericuţa de la Mănăstirea Gorovei", îşi aminteşte din nou părintele de vremurile trecute odată cu tinereţea sa.

Vrednic director de seminar

Pentru părintele Grigore Diaconu, anul 1997 marchează începutul unei noi etape de muncă şi dăruire pentru semenii săi, pentru viitorul celor ce doresc să urmeze chemarea lui Hristos. Calităţile de foarte bun manager, diplomaţia şi dorinţa de a duce la bun sfârşit tot ce îşi propune s-au canalizat spre conducerea Seminarului Teologic Liceal Ortodox "Sf. Gheorghe".

"Am început cu un cal şi cu un calculator", spune părintele. Unii ar râde la aceasta, dar cei care îşi amintesc începuturile (între care şi eu) pot confirma că nu a fost deloc uşor în primul rând să schimbi mentalitatea oamenilor, să le demonstrezi că doreşti cu adevărat să realizezi ceva, să atragi fonduri pentru investiţii. Uneori apreciat, alteori criticat şi acuzat, părintele Diaconu a reuşit să iasă biruitor din lupta cu lumea în care trăim, deoarece este perseverent în munca sa şi devotat misiunii sale. Oamenii sunt schimbători: te folosesc pentru a-şi atinge scopurile, după care te uită, ba, chiar mai mult, te blamează. Faptul că mulţi absolvenţi ai Seminarului Teologic se reîntorc pentru a vizita şcoala după câţiva ani demonstrează că între ei şi părintele director s-a creat o legătură de suflet pe care poate nu au avut maturitatea să o recunoască din timpul şcolii.

Din 1997 şi până acum au absolvit generaţii întregi de seminarişti. Fiecare dintre ei şi-a urmat chemarea: unii sunt preoţi, alţii monahi, alţii solişti, alţii au absolvit Dreptul sau Medicina, dar cred că nici unul nu a uitat anii de liceu la Seminarul Teologic, căci aşa cum copiii sunt oglinda părinţilor, aşa sunt absolvenţii oglinda şcolii prin care au trecut. Părintele director nu a învestit în ei doar formal prin faptul că s-a străduit mereu să le creeze condiţii de studiu, de cazare şi masă, ci a învestit şi în formarea personalităţii lor. Părintele director a fost într-o legătură permanentă cu familiile elevilor şi nu de puţine ori a demonstrat tactul unui adevărat părinte, dând posibilitatea celor care au greşit să se reabiliteze, să se reintegreze în colectiv.

Grigore Diaconu nu este doar preot, ci este şi profesor; conştient că doar printr-o pregătire corespunzătoare eşti cu adevărat dascăl, s-a străduit să se perfecţioneze şi pe această latură susţinând examenele specifice: definitivat, gradul II şi gradul I, master în Teologie.

Mă reîntâlnesc uneori la şcoală cu absolvenţi ai seminarului şi fiecare constată cât de mult s-a schimbat şcoala de când au terminat ei deoarece părintele director se îngrijeşte constant de modernizarea şcolii. Clasele luminoase, biblioteca frumoasă şi bogată în cărţi, laboratorul de informatică, dar mai ales paraclisul seminarului sunt dovada elocventă a eforturilor făcute de părintele director pentru a avea cea mai frumoasă şcoală teologică din Moldova, şi poate nu doar din Moldova.

Vocaţie filantropică

Părintele Grigore Diaconu a înţeles că misiunea preotului nu se termină odată cu încheierea Sfintei Liturghii, a înţeles că preotul este elementul cel mai important în viaţa comunităţii căruia îi aparţine şi pe care o poate modela prin propriul exemplu. Dimensiunea filantropică este o altă faţetă a personalităţii părintelui Diaconu concretizată în susţinerea persoanelor nevoiaşe prin înfiinţarea în 1994 a unei cantine, în acest scop având ca suport legăturile stabilite cu câteva biserici din străinătate. Activând pe această latură socială, părintelui Grigore Diaconu i-a fost recunoscută activitatea prin învestirea ca preşedinte UNESCO - Botoşani la data de 24 ianuarie 1992, dar şi ca preşedinte al societăţii de binefacere româno-germane "Cuvioasa Parascheva" România - Munţii Metaliferi - Germania.

Prin intermediul acestei societăţi, părintele Diaconu a contribuit la întrajutorarea spitalelor, grădiniţelor din oraş, a căminului de bătrâni de la Leorda, dar mai ales la realizarea Secţiei de fizioterapie a Spitalului de Copii "Cuvioasa Parascheva" din Botoşani, fiind numit membru al filialei Crucea Roşie.

Activitatea de pionierat din perioada de după 1989 pe direcţia învăţământului botoşănean, care a însemnat atât activitatea ca profesor de religie la Liceul "A.T. Laurian" şi la Şcoala Generală nr. 4, dar şi activitatea de consilier cu probleme ştiinţifice al Facultăţii Academice "Petre Andrei", Iaşi, Filiala Botoşani, din 1991, este o nouă dovadă a dinamismului şi abnegaţiei care îl caracterizează atât de elocvent pe părintele Diaconu.

O altă mare realizare a părintelui Diaconu este înfiinţarea unei grădiniţe în cadrul Seminarului Teologic astfel încât, momentan, există patru grupe. Copiii îl iubesc pe părintele director care îi vizitează zilnic, participă atât cât îi permite vremea la serbările lor şi le face daruri de Moş Nicolae şi de Moş Crăciun.

Privind înainte cu optimism

Să surprinzi în câteva cuvinte munca de o viaţă a unui om, şi nu a oricărui om, ci a unui preot dedicat învăţăturii lui Hristos, nu doar cu vorba, ci cu mulţimea faptelor, poate să pară un paradox. Oricine ajunge la un anumit moment al vieţii nu se poate să nu simtă fiori atunci când priveşte în urma sa în vâltoarea timpului care s-a scurs atât de repede şi de nemilos.

Deşi a trăit şi poate trăieşte încă momente de cumpănă şi amărăciune determinate de unele invidii omeneşti, părintele Grigore Diaconu se poate considera un om fericit şi împlinit prin realizările sale, un om al cărui nume nu va fi lesne dat uitării. Iar dacă părintele Grigore Diaconu poate privi în urmă cu mulţumire sufletească, sigur priveşte înainte cu optimism şi vitalitate, ştiind că întotdeauna va mai găsi ceva bun de făcut.

Aşa l-am cunoscut eu pe părintele Grigore Diaconu, aşa îl întâlnesc zilnic în calea mea: învăluit într-o lumină caldă de aprilie, aşa cum l-am văzut şi în copilăria mea.

Distincţii primite

Părintelui Grigore Diaconu i-au fost recunoscute eforturile atât de forurile bisericeşti, cât şi de cele municipale şi de învăţământ prin câteva distincţii: iconom stavrofor, Crucea Patriarhală, cea mai mare distincţie a Patriarhiei Române, Distincţia de vrednicie din partea Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Diploma de onoare "Sf. Gheorghe" (2000), Diploma de excelenţă din partea Primăriei Municipiului Botoşani (2002), Ordinul "Meritul pentru învăţământ" în gradul de comandor la data de 10.XII. (2004).