Cu mulți ani în urmă, aflându-mă într-o cameră a institutului care găzduiește marele radiotelescop de la Effelsberg, priveam prin fereastră la antena cu diametrul de 100 m, cea mai mare antenă mobilă din
Părintele Ilarion V. Felea şi mărturisirea jertfelnică a credinţei Bisericii în interbelic
Canonizarea sfinţilor români, cu prilejul centenarului Patriarhiei Române (1925-2025), a adus bucurie şi mulţumire în sufletele multor creştini care cu mult timp înainte au arătat evlavie şi respect faţă de lucrarea lor duhovnicească, teologică, mărturisitoare, faţă de jertfa lor de mucenici ai lui Hristos. Cei canonizaţi sunt stâlpi ai mărturisirii credinţei în secolul al 20-lea, în diferite locuri şi moduri, de la mărturisirea credinţei în temniţele comuniste la mărturisirea credinţei prin viaţa duhovnicească şi înalta teologie pentru întărirea creştinilor.
Toţi sfinţii au vieţuit sub vremi, dar prin viaţa lor sfântă - înţeleasă într-o dinamică a sfinţeniei - au biruit vremile şi răul din istorie şi lume. Şi aceasta este logica interioară a Evangheliei şi a Scripturii întrupată în vieţile sfinţilor. Pe de altă parte, nu toţi sfinţii au fost înţeleşi de cei de sub vremi pentru că nu au fost cunoscuţi de ei printr-o înţelegere a credinţei şi a lucrării Duhului lui Hristos în sfinţi. De aceea, în majoritatea lor, sfinţii au fost prigoniţi în istorie, identificându-se cu Cel care mai întâi a fost prigonit, neînţeles şi răstignit (Ioan 15, 18-21).
Dacă ne referim la sfinţii canonizaţi recent, înţelegerea vieţuirii lor s-a realizat după exigenţele Evangheliei şi criteriile dogmatice, canonice şi moral-duhovniceşti ale Tradiţiei, printr-o îndelungată sfătuire şi documentare în înţelegerea raţiunii interioare a lucrării duhovniceşti, sociale, culturale a Bisericii în istorie prin lucrarea lor. Dezbaterea asupra vieţii şi învăţăturii lor s-a realizat în Biserică şi se va adânci continuu în duhul Tradiţiei şi experienţei Bisericii, nu fără a ilustra în faţa întregii lumi raţiunile care au stat la baza canonizării lor. Ei reprezintă repere în lucrarea virtuţilor creştine, în mărturisirea credinţei şi în preocuparea până la jertfă pentru devenirea poporului român, pentru că au mărturisit în orice context istoric şi oriunde a fost nevoie aceeaşi credinţă apostolică şi patristică a Bisericii. Ei reprezintă - prin biruinţa lor finală - stâlpi de lumină care au străbătut în felurite moduri virtuoase tumultuosul secol al 20-lea, în care contextele istorice şi presiunile ideologiilor politice şi seculare ale modernităţii i-au revendicat, încercând să-i asimileze în formele lor utopice. În orice context, ei au rămas fideli Evangheliei lui Hristos, vocaţiei şi conştiinţei de preoţi slujitori ai Bisericii lui Hristos.
Luând în considerare documentele, textele şi mărturiile care ne vorbesc despre părintele Ilarion Felea, putem spune că în această perspectivă şi exigenţă se încadrează viaţa, învăţătura şi mărturisirea ultimului rector al Academiei Teologice din Arad. Părintele Ilarion V. Felea (1903-1961) este unul dintre cei mai importanţi teologi ortodocşi din perioada interbelică, cu o operă teologică remarcabilă prin implicaţiile şi intuiţiile ei înnoitoare, cu o impresionantă lucrare pastoral-misionară şi cultural-educativă de transmitere prin cuvânt şi tipar a adevărului şi duhului Evangheliei lui Hristos dimpreună cu ethosul Bisericii Ortodoxe Române, cu o bogată activitate filantropică şi de asistenţă spirituală a celor aflaţi în nevoi: orfani, văduve, infirmi, categorii sociale defavorizate.
Prin aceste rânduri despre părintele Felea, nu intenţionez să răspund nimănui - instituţie sau cugetător - care, în virtutea dreptului la opinie, a pus la îndoială, într-un mod lipsit de respect şi fără argumente solide, viaţa unui mărturisitor şi mucenic al lui Hristos în temniţele comuniste, prin accente unilaterale care nu iau în considerare dinamica spirituală şi atitudinea pastorală a unui preot, ci o frâng reductiv în acuze. De asemenea, nu doresc să răspund polemic opiniilor deja exprimate, întrucât dezbaterea despre sfinţi - pe care unii o reclamă - nu trebuie confiscată nici ideologic, nici polemic, ci trebuie să decurgă dintr-o cunoaştere interioară a credinţei şi experienţei Bisericii şi a credinţei, vieţii şi învăţăturii sfinţilor la care noi participăm.
Fiind punctul cel mai controversat, doresc doar să înfăţişez prin texte, pentru cei care caută să înţeleagă viaţa şi freamătul unui preot pentru credinţa Bisericii şi pentru situaţia complicată a poporului român din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, legătura şi atitudinea părintelui Ilarion Felea faţă de Mişcarea legionară din România.
Legătura părintelui Ilarion Felea cu Mişcarea legionară trebuie analizată în contextul instaurării statului naţional-legionar în România, al pierderii dureroase a mai multor teritorii româneşti, al dezordinii produse de război şi al expansiunii concepţiilor seculare despre Biserică şi Ortodoxie care puneau sub semnul întrebării existenţa şi lucrarea Bisericii Ortodoxe în societate, şcoală şi cultură, dar şi al iminentei primejdii pe care o genera comunismul din Rusia pentru români. Pe de altă parte, părintele Ilarion Felea, datorită probităţii morale, pregătirii teologice şi prestigiului de care se bucura între preoţi, teologi şi oamenii de cultură ai interbelicului românesc, a fost revendicat de Mişcarea legionară în contextul instaurării noului Stat.
I. În 14 septembrie 1940, România este proclamată stat legionar. Regele Mihai împreună cu generalul Ion Antonescu proclamă România ca Stat naţional-legionar, iar Mişcarea legionară era singura mişcare recunoscută în noul stat cu scopul ridicării morale şi materiale a poporului român. Datorită contextului presant şi orientării reprezentanţilor noului stat spre valorile creştine ale Bisericii, schimbarea a fost dotată de către mulţi români cu încredere. Cu un program care implica pe de o parte principiile creştine, evanghelice, iar pe de altă parte, în lipsa oricărei alte perspective contextuale, Mişcarea legionară integrată în structurile de conducere ale Statului nu putea fi ignorată. Părintele Felea scrie: „Mişcarea legionară este o revoluţie în desfăşurare care nu ne poate lăsa indiferenţi. După mişcarea naţional-creştină, care a murit deodată cu marele poet şi patriot Octavian Goga, nu avem alta care să militeze pe linia spiritualităţii creştine. Mişcarea legionară, între toate revoluţiile lumii, este singura cu caracter creştin, singura care se integrează în doctrina moralei şi misticii Bisericii Ortodoxe. Dacă şi aceasta se compromite, înseamnă că românismul e incapabil de o renaştere morală şi incapabil să-şi chivernisească moştenirea părintească”1. Această mişcare genera, în acei ani de cumpănă pentru poporul român, agenda publică, politică, economică şi culturală a României. Practic, exprimând principii creştine şi evanghelice, Mişcarea legionară era dotată de părintele Ilarion Felea cu speranţa înnoirii societăţii româneşti şi a progresului spiritual şi material al poporului român în vremuri tulburi. Dar raporturile trebuiau clar precizate şi bine delimitate, iar părintele Felea nu ezită în acest sens.
II. În contextul instaurării Statului naţional-legionar, părintele Felea caută să răspundă la trei întrebări fundamentale:
1) Care este atitudinea Mişcării legionare faţă de Biserică? Mişcarea legionară este o mişcare „de educaţie - o mişcare de întoarcere la casa părintească, la legea şi tradiţia strămoşilor. Originalitatea ei cea mai mare, care o deosebeşte formal şi esenţial de toate mişcările similare contemporane, este religia, credinţa integral creştină, ortodoxă, mistică, liturgică”2;
2) Care trebuie să fie atitudinea preoţilor faţă de această mişcare integrată în conducerea Statului român? Răspunsul părintelui Felea nu implică opţiuni politice, ci doar pastorale: „Atitudinea preoţilor români faţă de Mişcarea legionară nu poate fi indiferentă. Ea trebuie să fie alta decât cea din trecut; trebuie să fie o atitudine părintească, evanghelică, dinamică”3;
3) Ce rol poate avea preotul în Mişcarea legionară? El răspunde: „Preotul în Mişcarea legionară nu poate avea alt rol decât cel de preot duhovnic. (...) Preotul care dezbracă reverenda pentru cămaşa verde se degradează singur şi desconsideră Mişcarea. Se degradează pe sine deoarece nesocoteşte «darul» primit la hirotonie. Desconsideră Mişcarea deoarece ea are lipsă de preoţi, ne preţuieşte ca preoţi şi numai ca preoţi mai poate avea faţă de noi un respect deosebit. Nesocotind preoţia, n-am înţeles nici Mişcarea”4. Prin urmare, preotul rămânea preot cu slujirea lui, care nu devenea politică, şi nu îşi schimba esenţa misiunii pastorale, duhovniceşti, ci contribuia la devenirea spirituală, educativă, socială, culturală a poporului român. Din aceste texte observăm nu doar atitudinea pastorală, duhovnicească a părintelui Felea faţă de Mişcarea legionară, ci şi neacceptarea oricărei opţiuni şi implicări politice în cadrul ei.
III. Problema raportării preotului la Mişcarea legionară reprezenta o preocupare şi în organismele Bisericii. Astfel, în adunarea Asociaţiei clerului „Andrei Şaguna” din Episcopia Aradului - 24 noiembrie 1940 - s-a discutat raportul dintre Mişcarea legionară şi Biserică şi implicit care trebuie să fie atitudinea preotului în raport cu aceasta? Părintele Felea concluzionează în urma discuţiilor: „Răspunsul este clar: Îndatoririle preotului faţă de vremea noastră sunt cele de totdeauna: 1) a sluji sfintele Taine şi ierurgiile; 2) a conduce turma credincioşilor pe calea mântuirii şi 3) a vesti cuvântul adevărului. Acestea sunt rosturile preoţiei clasice, pentru toate timpurile şi împrejurările”5.
IV. Deşi este revendicat de Mişcarea legionară prin reprezentanţii ei în conducerea Statului român, rolul părintelui Ilarion Felea în raport cu Mişcarea legionară nu ţine de opţiune politică, ci de reprezentare a Bisericii în contexte cultural-educative iniţiate de Statul român. El însuşi mărturisea în Jurnalul autobiografic: „Nu am făcut politică şi nu sunt legionar, dar vorbesc ca preot”6.
V. Care a fost atitudinea părintelui Felea faţă de abuzurile şi crimele legionarilor? Dar faţă de atitudinea lor antisemită? În primul rând, cu privire la aspectul invocat din bibliografia părintelui Ilarion Felea (articolul din Biserica şi Şcoala, nr. 7/1940, p. 54), arătăm că părintele Ilarion Felea doar prezintă concepţia lui Nichifor Crainic despre statul etnocratic, printre multe aspecte ale gândirii acestuia, aspecte teologice, poetice, filosofice, nu exprimă personal în acel text „distrugerea parazitismului iudaic”. Mai mult, ia atitudine faţă de concepţia antisemită a profesorilor I. Găvănescu şi A.C. Cuza, care atacau valoarea Vechiului Testament. El scrie, desigur, şi în concordanţă cu viziunea ortodoxă asupra Vechiului Testament: „Indiferent de părerile ce le poate avea cineva despre poporul iudeu, un lucru trebuie să înţeleagă orice antisemit: Vechiul Testament oglindeşte perfect de bine caracterul poporului evreu, dar sfinţenia acestei cărţi nu consistă în acest fapt, ci în caracterul ei revelat şi în cuprinsul ei moral, monoteist, mesianic. (...) Aşa încât atitudinea contrară ce o ia cineva faţă de Vechiul Testament este şi rămâne o atitudine condamnată de Biserică, eretică”7. Faptul că părintele Felea nu participă la rebeliune, ci compătimeşte pe cei care au suferit abuzuri din partea legionarilor, arată respectul faţă de demnitatea şi libertatea omului şi implicit conştiinţa sa de preot. El se delimitează fără echivoc de rebeliune. „Orice legătură de prietenie sau simpatie cu foştii legionari am întrerupt-o odată cu producerea rebeliunii pentru motivul că auzind despre jafuri făcute în casele evreieşti, despre bătăi, eu ca preot nu puteam accepta asemenea lucruri, apoi suferinţele mele ulterioare fără să am nici o vină, căzând pur şi simplu victimă unor împrejurări în afară de voinţa mea, m-am îndepărtat şi mai mult de oricine care a făcut parte din mişcarea legionară. De aceea îi evit oriunde îi întâlnesc”8. Acest text arată nu doar delimitarea părintelui Ilarion Felea de actele de violenţă şi abuz ale legionarilor, ci şi compasiunea faţă de suferinţele evreilor din vremea rebeliunii. Spune clar: „Eu ca preot nu puteam accepta asemenea lucruri”. În aceasta vedem conştiinţa de preot al Bisericii prin care se raportează la om şi demnitatea umană, la suferinţele evreilor.
Reflectând şi recunoscând modul în care părintele Ilarion Felea şi-a încheiat viaţa, devenind mucenic al lui Hristos în temnița de la Aiud (1961), considerăm că prin canonizare se împlineşte îndemnul Sfintei Scripturi: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu: priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evrei, 13, 7). După toate documentele şi criteriile Tradiţiei Bisericii, viaţa şi încheierea vieţii mărturisitoare a părintelui Ilarion Felea sunt după modelul sfinţilor, al mucenicilor Bisericii. El, despre care chiar informatorii securităţii comuniste scriau în notele lor că este „lipsit de vicii şi patimi”9.
Cei care se apropie să cunoască viaţa şi slujirea jertfelnică a părintelui Ilarion Felea, ilustrată în documente de arhivă, texte publicate şi mărturii10, descoperă fără îndoială caracterul unui om care a fremătat sub vremi pentru credinţa Bisericii şi binele poporului român şi un preot mucenic al secolului al 20-lea, despre care cei dimpreună pătimitori cu el în temniţa de la Aiud scriau: „A rămas în cimitirul închisorii din Aiud un mormânt fără cruce şi neştiut de nimeni. Cel al preotului profesor dr. Ilarion V. Felea, cel mai destoinic, cel mai bun, cel mai bine pregătit şi cel mai ales dintre noi, drept mărturie a jertfei preoţimii arădene în aşteptarea învierii şi a vieţii de apoi” (Pr. Tudor Demian).
Note
1 Pr. Ilarion V. Felea, „Solidari la muncă şi uniţi în cugete”, Biserica şi Şcoala (BS), nr. 48 (1940), p. 393.
2 Pr. Ilarion V. Felea, „Biserica şi Legiunea”, BS, nr. 52 (1940), p. 430.
3 Pr. Ilarion V. Felea, „Biserica şi Legiunea”, p. 432.
4 Pr. Ilarion V. Felea, „Biserica şi Legiunea”, p. 432.
5 Pr. Ilarion V. Felea, „Biserica şi Legiunea”, p. 430.
6 Pr. Ilarion V. Felea, Opera vieţii mele – ziuar personal 1937-1944, (II), ff. 9-10.
7 Pr. Ilarion V. Felea, „Reviste. Însemnări sociologice”, BS, nr. 4 (1941), p. 30.
8 ACNSAS, Fond Reţea, Dosar nr. 105782, ff. 18, 20, 22.
9 ACNSAS, Fond Reţea, Dosar nr. 105782, f. 4.
10 A se vedea Cristinel Ioja, Ilarion V. Felea (1903-1961). Preotul, Teologul, Mărturisitorul, Editura Universităţii „Aurel Vlaicu”, Arad, 2022; Arhiva Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Arad (AFTOA), Ilarion V. Felea, Opera vieţii mele - ziuar personal, 1927-1937 (I); 1937-1944 (II); 1944-1956 (III).