Unul dintre preoții care au marcat Iașii perioadei dintre cele două războaie mondiale, nu doar prin eforturile sale ca paroh în Păcurari, cartier important al orașului, ci și prin strădaniile sale pe tărâm istoric și cultural, a fost Mihai Mănucă, tatăl cunoscutului profesor universitar Dan Mănucă. Școlit în teologie la Cernăuți, părintele Mănucă a fost paroh la Biserica „Toma Cozma” și apoi la biserica din vecinătate, care i-a fost încredințată de comunitatea luterană din Iași și pe care a transformat-o în locaș ortodox, dându-i hramul „Sfântul Mina”.
S-a născut în Flămânzi, la doi ani după ce scânteia răscoalei din 1907 fusese aprinsă chiar acolo, în micul sat botoșănean. La 13 ani a plecat la Iași, unde a urmat cursurile Seminarului „Veniamin Costachi”. După seminar, în 1930, și-a continuat studiile superioare de teologie la Cernăuți, centru universitar de prestigiu al epocii, pe care le-a finalizat în 1934. În perioada studenției a urmat, în paralel, și cursurile Seminarului Pedagogic Universitar din Cernăuți, pe care l-a absolvit în 1935. A pășit spre preoție mai întâi ca diacon (1936-1940), la Biserica „Sfinții Trei Ierarhi” din Botoșani, apoi, din 1940, până la moartea sa, în 1970, a fost slujitor în Biserica „Toma Cozma” din Iași.
Absolvent de seminar pedagogic, a fost și profesor de limba română la Gimnaziul comercial mixt din Noua Suliță, județul Hotin (1937-1940), dar și profesor de religie la Liceul „Mihail Kogălniceanu” și la Școala de ucenici nr. 2 din Iași.
Cei care l-au cunoscut au mărturisit că Mihai Mănucă era un spirit enciclopedic. Școala cernăuțeană interbelică, renumită pentru calitatea și exigențele sale, îi turnase în cuget lava fierbinte a iubitorilor de carte și de neam. „Părinții mei se vizitau cu familia preotului Mănucă. Aveau aceeași pregătire umanistă, aceleași preocupări, aceleași valori în care credeau. Locuiam foarte aproape, astfel că aceste vizite erau destul de dese. Țin minte atmosfera plăcută de la aceste întâlniri, discuțiile interesante despre literatură, artă, despre vremurile apuse și tradiții”, nota medicul Victor Bejan, care a copilărit în Păcurari, în vecinătatea casei Mănucă, în volumul de memorii „Trecător prin două lumi”.
Familia preotului Mănucă era, de altfel, una de intelectuali distinști. Soția, Teodorina, învățătoare, provenea din familia preotului Gheorghe Manoliu, din Dolheștii Mari (jud. Suceava), iar neamul lor dăduse, de generații, fie preoți, fie primari, învățători sau funcționari. „Era un om plăcut. Povestea mama că în fiecare an venea la Dolhești, încărcat de bunătăți pentru cei din familie. El a fost, prin căsătorie, unchiul mamei mele și nașul ei”, explică Mircea Giosan, strănepotul părintelui Mănucă, azi stabilit în Franța.
Paroh la „Toma Cozma”
În anul 1940, înainte de marele război ce avea să schimbe cu totul fața lumii așezate a interbelicului, tânărul Mihai Mănucă a fost numit preot în Parohia „Toma Cozma” din Păcurari, una dintre cele mai mari mărginimi ale Iașiului, poartă de intrare dinspre Neamț. Cartierul era încă pestriț și multiconfesional, iar parte din enoriași erau bucovineni stabiliți pe strada Toma Cozma după exodul din 1940, produs ca urmare a ocupării nordului Bucovinei și Basarabiei de către ruși. „În activitatea sa bisericească, preotul Mănucă s-a sprijinit pe cetățenii din parohie, dar în special pe bucovinenii care locuiau pe strada Toma Cozma. Erau cu educație austriacă, serioși, oameni de cuvânt, pricepuți și muncitori. Ei erau cei care realizau crucea de gheață, la Bobotează, sau repararea gardurilor sau a streșinilor bisericii”, rememorează în volumul amintit medicul Victor Bejan.
În această bisericuță, ridicată de banul Toma Cozma la 1807, ca locaș mănăstiresc și devenită apoi biserică de parohie, părintele Mihai Mănucă a slujit între anii 1940 și 1970. A întregit, în felul lui, seria preoților cărturari care au trecut pe aici, lăsând urme nu numai în memoria comunității pe care au păstorit-o, ci și în moștenirea culturală a parohiei - părintele Emilian Vasiloschi (1920-1940), părintele Scarlat Porcescu (1958-1977).
A transformat biserica luterană din Iași în biserică ortodoxă
În vecinătatea Parohiei „Toma Cozma” au trăit, în bună înțelegere, mai bine de un secol și jumătate, multe etnii, de diverse confesiuni. Păcurarii veacului al XIX-lea au fost casă și pentru o importantă comunitate luterană, formată din buni meșteri stoleri (dulgheri) sau caretași (meșteri de carete). De confesiune protestantă, aceștia aveau propria biserică, ridicată din piatră, la 1813. În condițiile vitrege ale celui
de-al Doilea Război Mondial, comunitatea germană a început să intre într-un proces de disoluție, mulți dintre membrii săi refugiindu-se.
„În primăvara lui 1944, luteranii din Iași au început să se refugieze, iar biserica a suferit stricăciuni mari de tot. Exista o aversiune față de germani în perioada aceea, cei mai mulți nu s-au mai întors. Așa că puținii rămași au constatat, prin 1945, că biserica era foarte stricată, iar comunitatea prea mică s-o mai poată întreține. Regimul politic era în schimbare. Așa că Oscar Buchholtzer, reprezentantul comunității germane, a încheiat un contract de folosință provizorie în favoarea comunității românilor din acea zonă a Păcurarilor, care au format o parohie acolo. O vreme, biserica a fost un fel de filie a Bisericii «Toma Cozma», Liturghia fiind oficiată de un preot tânăr, promițător, Mihai Mănucă, cel care ulterior a și fost o personalitate a Iașilor. Se spune în documente că biserica a fost cedată personal preotului Mihai Mănucă”, explică arhivistul Mihai Mîrza de la Arhivele Naționale Iași.
Tânărul Mihai Mănucă a primit, așadar, această biserică și a încercat, după puteri, să o refacă mai întâi, fiindcă fusese grav avariată de bombardamente, apoi să-i dea înfățișarea și duhul unei biserici de rit ortodox. Și, cu strădanii, a reușit. A dat bisericii hramul „Sfântul Mina”, un hram rar și multă vreme singular între locașurile ieșene, iar din 1947 a fost parohul acesteia. Până și sfârșitul vieții l-a prins slujind în Altarul Bisericii „Sfântul Mina”, acela fiind locul în care și-a dat ultima suflare. „Au fost sute de oameni la înmormântarea lui. Mulți fotografi au imortalizat momentul”, spune strănepotul Mircea Giosan.
Un cărturar cu mare aplecare către istorie
Pasionat de istorie și având o formație de enciclopedist, Mihai Mănucă s-a remarcat prin aplecarea sa către studiu, către consultarea documentelor de arhivă, pe care le rânduia cu acribie și conștiinciozitate. „Generalul Mihai Negruzzi (n.r. - nepotul lui Costache Negruzzi) locuia în Iași, în Parohia «Toma Cozma», unde, înainte şi în timpul războiului, a fost preot tatăl meu, Mihai Mănucă. (…) Cunoscând pasiunea tatălui meu pentru acte vechi, generalul Negruzzi i-a încredintat, spre ordonare şi catalogare, bogata arhivă a Negruzzeştilor. Preotul Mihai Mănucă nu a putut publica decât foarte puține lucruri, deoarece generalul a plecat la București, probabil nu mult înainte de distrugerea orașului, luând cu el, din fericire, dosarele ordonate de tatăl meu. De la general, actele au ajuns la G. Călinescu și se află acum la Institutul de Istorie și Teorie literară care poartă numele acestuia. Toate au, în colțul din dreapta-sus, iscălitura tatălui meu: «preot Mihai Mănucă»”, scria fiul părintelui, prof. univ. dr. Dan Mănucă,
într-un articol din noiembrie 2010 din revista „Convorbiri literare”.
De altfel, cea mai mare parte din opera sa de istoric a constat în cercetarea și publicarea documentelor de arhivă. Multe dintre volumele sale se referă și la trecutul unor biserici românești: Concepția etică în opera poetului Grigore Alexandrescu (1937); Ateismul și urmările lui (1938); Din legăturile botoșănenilor cu Trapezuntul (1941); Din documentele începutului Bisericii Sfântului Ioan Botezătorul din Botoşani. 1764-1818 (1942); O închinare a vornicului Costache Roset de la Botoșani (1942); Costache Negruzzi, cântăreț al Unirii (1942).
A făcut o pasiune și pentru arheologie, efectuând adesea săpături arheologice în Dolheștii Mari, satul natal al soției. A fost și autorul unor articole de istorie literară, al unor studii de istorie bisericească sau al unor studii despre obiecte din patrimoniul de artă bisericească, dar a publicat și versuri sub pseudonimul Mecena Diacul. A murit la 22 februarie 1970, în Altarul Bisericii „Sfântul Mina” din Iași, în timp ce oficia Sfânta Liturghie.
