Părintele Paisie Olaru sau dragostea fără de sfârșit

Îl iubesc pe Cuviosul ­Paisie. Și poate că, în nevăzut, se întâmplă așa: o inimă în flăcări, de care te apropii fermecat, îți învăpăiază inima. Focul dragostei de Dumnezeu și de semeni trece de la o inimă la alta, cum trece lumina din noaptea Învierii Domnului de la o lumânare a creștinului la alta. ­Părintele Paisie - asemeni Sfinților Siluan Athonitul și Porfirie - a fost o ființă ­minunată în care a luat trup dragostea pentru Dumnezeu și semeni.

Părintele Paisie s-a ivit pe lume la data de 20 iunie 1897, în satul Stroești, din județul Botoșani. Slujba Sfântului Botez a fost săvârșită de părintele Gheorghe Bercea, care, la dorința părinților săi - tatăl, Ioan, pădurar de meserie; mama, Ecaterina -, i-a dat numele de Petru. Era cel mai mic dintre copiii familiei: avea trei frați mai mari și o soră. În familie, micul Petru primește primele noțiuni de credință creștină. Peste ani, părintele Paisie își va aminti: „Tata știa Paraclisul Maicii Domnului pe de rost, precum și alte rugăciuni și se ruga cu glas tare, să auzim și noi. Zicea ca preotul: «Domnului să ne rugăm!» și se bătea cu pumnul în piept. Mama era prietenoasă cu toată lumea și ne spunea de multe ori: «Măi, băieți, să fiți cuminți, ca să nu dăm cinstea pe rușine»“!

Petru a urmat doar trei clase de școală primară. Le-a încheiat ca premiant. Premianții primeau cărțulii cu viețile sfinților. Citindu-le, inima micului Petru a fost învăluită de dorul arzător și de râvna pentru Dumnezeu: a început să tânjească spre viața de mănăstire și și-a pus în gând să calce pe urmele cuvioșilor de odinioară. Sfătuit de mama sa, Petru pleacă mai întâi în armată. În timpul Primului Război Mondial ajunge pe frontul din Ungaria. În momentele de cumpănă înalță rugăciuni fierbinți spre cer și Îl roagă pe Domnul să îl scape de la moarte, pentru a putea să-și împlinească gândul de a îmbrăca haina monahală. Ca recompensă pentru participarea sa la război, primește din partea statului cinci hectare de pământ. Le împarte fraților și surorii sale și, în anul 1921, pleacă să se călugărească într-un schit pe care îl cunoștea încă din copilărie - Schitul Cozancea, păstorit pe vremea aceea de ieromonahul Vladimir Bodescu. În luna iunie a anului 1922, când Petru împlinise deja 25 de ani, acesta îl tunde în monahism: Petru devine Paisie. Primește mai multe ascultări: să lucreze în ograda mănăstirii, să pregătească bucatele la bucătărie, să se îngrijească de obiectele din biserică. În amurgul vieții sale, rememora cu duioșie chipul îndrumătorului său duhovnicesc de la Cozancea, dar și ispitele pe care a trebuit să le îndure în anii de început ai vieții monahale: „Smerit era bunul meu părinte [Calinic Șușu], parcă îl văd cum slujea Sfânta Liturghie, cu evlavie și umilință. (…) Venea el și mă scula, dar venea cu un ceas și chiar mult mai devreme. (…) Câteodată zicea: «Hai să o luăm mai devreme, că secerișul este mult și lucrători puțini». Eu, fiind somnoros, mă mai supăram și mai zăboveam, și când mergeam la biserică îl găseam stând pe pragul bisericii, iar altă dată umblând primprejurul bisericii, dar nu se supăra deloc”.

Obișnuia să se retragă adesea, pentru rugăciune, într-o poieniță din apropierea Mănăstirii Cozancea. Aici a trăit o întâmplare minunată: la vremea rugăciunii, părintele Paisie a auzit îngerii înălțând laude și cântări. A văzut în această întâmplare un semn dumnezeiesc, așa că a însemnat locul cu o cruce de stejar. În 1930, noul stareț al Mănăstirii Cozancea i-a dat binecuvântare să clădească în acest loc tihnit o căsuță și trei chilii. A petrecut aici multe nopți în rugăciune. Mai târziu, în jurul căsuței și chiliilor, părintele s-a îngrijit să sădească pomi și viță-de-vie. A dus această viață de isihie vreme de 18 ani, până la începutul anului 1948.

Una din nevoințele sale duhov­nicești consta în slujirea bătrânilor și a bolnavilor. Când simțea că firul vieții lor se apropia de sfârșit, chema preotul să îi împărtășească, îi conducea la groapă, le tămâia mormântul vreme de 40 de zile. Monahul Ilarion Bolovan i-a mărturisit într-o bună zi: „Părinte Paisie, sfinția ta îmi ești și tată și mamă!”.

În 1933, părintele Paisie pri­mește schima mare. În 1935 îl cunoaște pe părintele Ilie Cleopa. Întorcându-se din armată, fratele Constantin, în drum spre Mănăstirea Sihăstria, unde dorea să se închine la mormintele fraților săi, poposește la Schitul Cozancea. Între ei are loc o scenă emoționantă: cei doi râvnitori pentru Hristos bat câte trei metanii, îngenunchează, iar părintele Paisie I se roagă Domnului, pecetluind, pe vecie, prietenia lor: „Doamne, binecuvântează făgă­duința noastră ca să fim amândoi împreună, și în veacul acesta și în cel ce va să fie. De voi muri eu întâi, să fie el la capul meu, iar de va muri el întâi, să fiu eu la capul lui. Amin”. Bunul Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea: la vremea pășirii părintelui Paisie în veșnicie, părintele Cleopa i-a vegheat la căpătâi.

În 1943, Episcopul Valerie Moglan îl hirotonește diacon, iar în anul 1947 preot și egumen al Schitului Cozancea. Îndeplinește ascultarea de egumen vreme de șase luni. Potrivit mărturiei părintelui Ioanichie Bălan, în 1947, Cuviosul Paisie intră în obștea Mănăstirii Sihăstria. Aici, părintele Cleopa i-a dat ascultare să îi spovedească pe monahii din obște, dar și pe mirenii care poposeau la Sihăstria. Astfel, „a devenit duhovnicul întregii obști, până la sfârșitul vieții sale”. Despre rolul de tămăduitor al sufletelor greu încercate și despre jertfelnicia părintelui Paisie, teologul Costion Nicolescu scrie: „În vremea când era în putere spovedea 30-50 de oameni pe zi, iar în posturi și în preajma sărbătorilor peste 100, ceea ce-i lua între 4 și 15 ore pe zi. Cel mai adesea mânca doar o dată în zi, spre după-amiază, și totdeauna dormea numai câteva ore după miezul nopții, în scăunel sau întins pe un pat tare. În timpul ce-i mai rămânea, îi plăcea mult să lucreze la grădină, deoarece acest tip de lucru îi lăsa mintea ­liberă pentru rugăciune. Cei care l-au cunoscut mărturisesc că tot timpul se afla într-o lucrare oarecare, fie ea fizică sau spirituală”.

Când în luna august a anului 1949 părintele Cleopa primește misiunea de a pleca la Mănăstirea Slatina pentru a revigora acolo viața duhovnicească, părintele Paisie îl urmează. La Slatina va avea aceeași ascultare de duhovnic al mănăstirii.

În anul 1954, părintele Paisie revine împreună cu părintele Cleopa la Sihăstria. Între 1972 și 1985 viețuiește retras la Schitul Sihla. În anul 1985 se mută la Mănăstirea Sihăstria pentru a putea fi îngrijit de frații din obște.

Harismele părintelui Paisie

Este timpul să descriem o parte din harismele Cuviosului Paisie. Părintele Gherman, fratele de chilie, cunoștea cât de sporit era părintele Paisie în lucrarea Rugăciunii lui Iisus. Cu toate acestea, celor care îl întrebau despre Rugăciune, părintele le răspundea smerit: „Eu am făcut cândva o experiență cu Rugăciunea inimii, la Schitul Rarău, dar acum nici eu nu o am”. Chinul suferințelor îndurate în anii din urmă ai vieții îl făceau uneori să nu își mai poată stăvili lacrimile. Monahul Gherasim, cel care l-a slujit în ultima perioadă a vieții, îl întreba uneori de ce este mâhnit, iar părintele îi răspundea: „Am supărat pe Domnul și nu am pace sufletească. Pentru că îmi pierd răbdarea în suferință și de aceea plâng... Unde să mă duc? Încotro să apuc?”. Peste câteva clipe de tăcere, părintele își răspundea: „Nu mă duc, Iisuse bun; ci Te aștept aici în drum!”.

Părintele Ilie Cleopa surprinde din câteva trăsături de condei chipul interior al Cuviosului Paisie Olaru: „Așa era Părintele Paisie: smerit, tăcut, blând, înțelept la cuvânt, foarte milostiv și iubitor de aproapele. Întotdeauna căuta pacea cu toți și iubea liniștea. Nu-i plăcea să trăiască între mulți și își ascundea viața și nevoința. Nimeni nu știa cum se roagă în chilie, ce lucrare are mintea și inima lui, cât stă la masă și cât se odihnește. Pe lângă liniște, îi iubea mult și pe fiii săi duhovnicești, pe care îi primea la spovedanie la orice oră din zi și din noapte și purta mare grijă de mântuirea lor. El nu era aspru la canoane, că ținea cont de așezarea sufletească a fiecăruia”.

La rândul său, Părintele Ioanichie Bălan a consemnat în scris virtuțile duhovnicești pe care le dobândise bătrânul, de-a lungul întregii sale vieți de nevoință pentru Hristos: „Cel mai important lucru la acest mare duhovnic era puterea harismatică cu care pătrundea sufletul și conștiința credincioșilor. Apoi mila și iubirea profundă cu care îi primea pe toți și smerenia unită cu blândețea prin care cucerea și întorcea la pocăință, transformându-i radical pe cei care veneau la el cu credință”. Părintele Paisie primise de la Dumnezeu și darul înainte-vederii.

În zorii zilei de 18 octombrie 1990, părintele Paisie a plecat, cu pace, la Domnul. O mulțime impresionantă de monahi, preoți, monahii, mireni veniți din toate colțurile țării au participat la slujba Înmormântării, care - potrivit mărturiei părintelui Ioanichie Bălan - „avea și atmosfera sacră a unei zile de praznic și de mare speranță”.