Părintele Serafim Popescu: „Voia Domnului este sfințenia vieții noastre”

Anul acesta, în luna ­decembrie se împlinesc 30 de ani de la mutarea la Hristos a arhimandritului Serafim Popescu de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus. Amintirea și pomenirea acestui ­părinte cu viață sfântă reprezintă pentru noi o datorie morală, dar și o mare bucurie spirituală, căci sporirea în credință și iubire duhovnicească vine doar prin exemple vii. De la omul credincios primim și noi credință, de la cel bucuros, ­bucurie, de la cel ­luminos, lumină, de la cel smerit, smerenie. ­Părintele Dumitru ­Stăniloae ne spune că darul credinței, al iubirii, al cunoașterii nu ne vin în mod abstract, ci prin contact cu oameni evlavioși și luminoși, ­care, născând în ­sufletele noastre credința și iubirea de Dumnezeu, ne devin părinți duhovnicești.

Ctitoria brâncovenească de la Sâmbăta de Sus, reîn­ființată de Mitropolitul Nicolae Bălan în 1926, s-a făcut repede cunoscută prin părintele Arsenie Boca. Prin harismele sale, părintele Arsenie a creat aici o mare mișcare duhovnicească, o renaștere spirituală simțită în tot poporul român. ­Lucrarea sa a durat opt ani (1939-1947), iar apoi a intrat în vizorul Securității, strict supravegheat de aceasta, arestat, anchetat și închis, s-a hotărât mutarea sa la Mănăstirea Prislop. În vechea ctitorie a Sfântului ­Nicodim cel Sfințit din Țara Hațegului, părintele Arsenie va sluji 10 ani, până când, în urma Decretului 410 din 1959, va fi exclus din monahism.

Cel care i-a urmat la conducerea mănăstirii a fost părintele Serafim Popescu. Părintele ­Serafim a fost stareț aici între anii 1944 și 1954, iar după ­retragerea din stăreție a rămas duhovnic până la moartea sa. ­
A păstorit în vremuri grele, ­marcate de cel de-al Doilea Război Mondial și începutul instaurării regimului comunist ateu. Ca duhovnic, vreme de 50 de ani, a crescut numeroși fii duhovni­cești, între care cel mai cunoscut a fost arhimandritul Teofil ­Părăian.

Om cu inimă largă, plină de iubirea lui Hristos, părintele ­Serafim a fost pentru credincioșii care îl cercetau la spovedanie un izvor de bunătate, odihnă duhovnicească și mângâiere în Duhul Sfânt. Era atât de delicat, de ­angelic, că te sfiai și să respiri în fața lui.

Nu se despărțea niciodată de cartea sa de rugăciuni

Părintele Serafim s-a născut la data de 27 octombrie 1912, ­într-un sat mirific, așezat aproape de râul Mureș, la 10 km de Alba Iulia. La botez l-au numit Dumitru, iar părinții săi, Nechifor și Ecaterina, au avut alți patru copii: Lucreția, Ioan, Nicolae și Maria. Dumitru a fost penultimul copil al familiei și s-a ­bucurat de armonia, credința și evlavia părinților săi, specifică satelor românești din acele vremuri. Strămoșii săi ridicaseră biserica din satul lor, iar evlavia și credința părinților săi se văd și din faptul că au pus copiilor lor nume de sfinți din calendar, din datele apropiate cu nașterea lor. Copilăria celor cinci a fost una fericită, alternând jocurile și voia bună petrecute pe luncile și împrejurimile satului cu munca din casa părintească.

Din copilărie, Dumitru s-a remarcat prin viață curată și ascultare față de părinții și dascălii săi. Era de o cumințenie exemplară, fiind privit cu respect de colegii săi, pentru faptul că ­niciodată nu se despărțea de cartea sa de rugăciuni. Chiar și astăzi, puținii martori ai copilăriei lui mărturisesc despre unchiul și străbunul lor că era un copil special, cuminte, blând, credincios, rugător și bisericos.

O nepoată, Eugenia Cernău, mărturisește o întâmplare din copilăria părintelui. Era vremea când în școala primară se făceau dansuri populare, fapt care era pentru copii o mare bucurie. ­Copilul Dumitru fără voia lui a fost introdus în echipa de dansuri, dar odată urcați pe scenă, iar muzica începută, el se așeză jos, refuzând să joace. Până la urmă a fost lăsat în pace, dar nu spre rușinea față de ceilalți ­colegi, ci spre cinste, întrucât el, care mergea la biserică și iubea viața Mântuitorului, era atât de afectat, încât considera dansul și jocul ceva nepotrivit față de Dumnezeu.

A avut îndrumători de excepție în facultate

Părinții s-au îngrijit să-i dea bună educație copilului Dumitru, văzând evlavia și cumin­țenia lui. Astfel, după terminarea studiilor gimnaziale din localitatea natală și a celor liceale din Alba Iulia, s-a înscris la Academia Teologică din Sibiu (1932-1936). Anii studenției au fost pentru tânărul Dumitru o mare binecuvântare, pentru că putea participa zilnic la slujbele și orele de rugăciune din capela institutului. Cunoașterea tainelor teologiei a primit-o ca pe o revelație, sub îndrumarea unor profesori de excepție, în frunte cu rectorul institutului, părintele Dumitru Stăniloae.

Pentru aprofundarea studiilor, în anul 1936, Mitropolitul Nicolae Bălan l-a trimis la Facultatea de Teologie din Cer­năuți. Aici își va lua licența cu teza „Stoicismul și viața creș­tină”, în anul 1938. În același an, părintele Dumitru Stăniloae l-a remarcat, numindu-l secretarul Institutului Teologic din Sibiu, iar Mitropolitul Nicolae Bălan îl va hirotoni diacon celib. În martie 1939, a fost trimis cu o bursă la Facultatea de Teologie din Atena, unde a aprofundat limba greacă, audiind timp de un an (1939-1940) cursurile vestiților profesori Balanos și Trembelas, la morală și dogmatică. De la Atena a plecat la Sfântul Munte Athos, unde a trăit (1940-1941) sub ascultarea evlaviosului arhimandrit Antipa Dinescu (1859-1942), fost stareț al Schitului Românesc Prodromu (1900-1914) și al Mănăstirii Căldărușani (1915-1935), retras la chilia „Sfântul Ipatie”, ce aparținea marii Mănăstiri ­Vatoped. Despre perioada șederii sale în Grecia și Sfântul Munte Athos, părintele Teofil Părăian spunea: „Părintele ­Serafim, Dumnezeu să-l odihnească, a stat la Sfântul Munte șase luni. În aceste șase luni a fost povă­țuit duhovnicește de către arhimandritul Antipa ­Dinescu, care este cuprins și în Patericul ­românesc…”

„Să te ții de pravilă, că dacă nu te îndrăcești!”

Acolo, la Sfântul Munte, părintele Serafim a primit o scrisoare de la Mitropolitul Nicolae Bălan, care l-a povățuit să meargă să se înscrie la Facultatea de Teologie din Atena, căci numai așa poate să-i trimită bursa din țară. Mitropolitul se gândea că părintele Serafim o să vină de acolo cu niște cunoștințe de limba greacă. Părintele Serafim i-a spus părintelui Antipa că a primit scrisoarea care îl îndemna să mergă la Atena, la Teologie. Este interesant răspunsul părintelui Antipa: (Să nu uităm că era vorba de o școală teologică și nu una laică) „Măi, să te ții de pravilă, că dacă nu te îndră­cești!” Cuvântul acesta arată seriozitatea cu care este abordată viața duhovnicească la Sfântul Munte. De la părinții atoniți, părintele Serafim a învățat râvna duhovnicească, disciplina, punctualitatea sfintelor slujbe, respectarea cu sfințenie a rânduielilor canonice și tipiconale, osârdia pentru apărarea credinței și tradiției ortodoxe, chiar cu prețul vieții. S-a întors din Sfântul Munte mult întărit duhovnicește și arzând de dorința de a se face monah, de a se dărui cu totul slujirii lui Dumnezeu și oamenilor.

Ajuns în țară, tânărul diacon, teolog bine instruit și trăitor adevărat al credinței, a fost hirotonit preot la 20 ianuarie 1941. A intrat în Mănăstirea Sâmbăta, pe care o îndrăgit-o de la început și a fost tuns în monahism de către Mitropolitul Nicolae ­Bălan, la 25 aprilie 1941. La călugărie a primit numele Serafim, după cel al Sfântului Serafim de Sarov, pe care-l îndrăgea și încerca să-l urmeze.

În perioada ianuarie 1943 - mai 1944, a fost trimis de către Arhiepiscopia Sibiului în Germania, pentru a cunoaște insti­tuțiile de caritate de acolo și modul în care funcționează acestea. A vizitat îndeosebi Instituția ­Betel (Casa lui Dumnezeu) din Ellefeld, iar revenind în țară a încercat să pună în practică tot ceea ce văzuse acolo. Întors la mănăstire, la 15 august 1945 este hirotesit protosinghel și numit stareț. A stărețit în perioada grea de după război și începutul instaurării regimului comunist în România, ducând această ascultare timp de 10 ani, până în 1955. Ca duhovnic, a fost un povățuitor cu multă blândețe, iubire și răbdare, îndemnând pe ucenici la trezvie și la rugăciune, în toate împrejurările.

Dacă erau doi-trei la ascultare, unul dintrei ei era sfătuit și îndemnat să rostească Rugăciunea lui Iisus cu voce tare. 

Pe cât de smerit, pe atât de erudit

Părintele Serafim Popescu a lăsat în urma sa o viață de sfințenie și o frumoasă lucrare pastoral-duhovnicească, care s-a desfășurat pe întinderea a peste 50 de ani. Pe tărâmul practic, prin slujbe, spovedanii, predici și sfătuiri, iar pe cel teoretic, cărturăresc, prin scrierea de articole și studii de teologie și pastorație.

Dintre scrierile părintelui ­Serafim amintim: lucrarea de licență „Despre morala creștină și stoicism”, susținută la Facultatea de Teologie din Cernăuți, în 1938; Cartea de predici: „Ieșit-a Semănătorul”, apărută la Sibiu în 1948; Caiete de însemnări teologice (nepublicate); Caiete de însemnări despre ­filosofie și frământările lumii după cel de-al Doilea Război Mondial, în care abordează teme despre pocăință, rugăciune, post, spovedanie, lucrarea Duhului Sfânt, trufie, smerenie.

A scris și publicat articole și studii în: „Telegraful Român”, „Lumina Satelor” și „Revista Teologică”.

O preocupare importantă a părintelui Serafim a fost traducerea unor texte patristice în ­limba română. Cunoscând bine limbile greacă, germană și franceză, a tradus mai ales din greacă, de pildă din scrierile Sfântului Marcu Ascetul.

Inspirându-se de la Sfântul Ioan Gură de Aur, părintele Serafim evidențiază principalele calități necesare preotului în lucrarea sa pastorală și duhovnicească, anume: pilda bună, curăția, înțelepciunea, tactul pastoral, răbdarea și blândețea, dragostea, stăpânirea de sine, cumpătarea, spiritul practic, pocăința și smerenia.

Mărgăritare duhovnicești

Părintele Teofil Părăian a reținut unele cuvinte duhovni­cești ale părintelui Serafim, adevărate mărgăritare duhovni­cești, dintre care amintim: Rugăciunea este cheia Împărăției cerurilor; Înapoi la post, căci fără post ne merge prost; Un strop de bunătate topește toată gheața din suflet; Iubirea este sufletul Împărăției lui Dumnezeu; Mândria este ruina propriei tale persoane; Viața noastră să fie o lumină de soare dulce, care nu apune niciodată; Milostenia cu osteneală biruie înaintea judecății; Adevărata înțelep­ciune este să-ți dai seama că nu știi nimic; Îngrijirea de cei bolnavi este o slujbă adusă lui Dumnezeu; Sfintele Taine sunt izvoarele vieții; Prin Preacurata Maica Domnului ne-am învățat că măreția lui Dumnezeu se arată în smerenie; Sfințenia nu este o haină de sărbătoare, ci o trudă de fiecare zi; Icoana vorbește minții și inimii luminate de credință; Taina mărturisirii este mâna milostivă a lui Dumnezeu; Prin Biserică se păstrează sufletul nostru sănătos; Credința este scara pe care noi urcăm din lumea aceasta la fericirea cea cerească; Preoția este taina milostivirii dumnezeiești; Biserica este purtătoarea luminii cerului; Sfinții sunt înaintemergătorii și povățuitorii noștri pe căile ce duc la lăcașurile cele veșnice; Pacea este cea mai scumpă comoară pe care Însuși Hristos, Domnul Păcii, a lăsat-o ucenicilor și lumii întregi până la sfârșitul veacurilor; Inima este jilțul Împărăției lui Dumnezeu; Voia lui Dumnezeu este sfin­țenia vieții noastre; Smerita cugetare deschide ușa lui Dumnezeu; Creștinismu-i viață, nu-i gheață; Să te depășești și să te dăruiești, Eu mă bucur de succesele tale ca de ale mele.

Testamentul său

În caietele sale de la Mănăstirea Sâmbăta s-a găsit un cuvânt inspirat din Sfântul Ioan al Crucii, numit: Dumnezeu adie grădina sufletului, care cuprinde și un testament duhovnicesc: „Siliți-vă, fiii mei, să dobândiți virtuțile care vă pot împodobi sufletele cu multe ­daruri. Silește-te să împlinești ascultarea, gândindu-te că ­Hristos este de față și te vede. Lucrul meu nu-l fac de ochii oamenilor, ci înaintea lui Dumnezeu. Deprinde rugăciunea duhovnicească, pe care să o pri­mești ca pe un fruct al iubirii și al ascultării. Câștigă smerenia adâncă. Caută curăția conștiin­ței, păzind-o de păcatele mari și mici, ca unul ce nu te îndoiești nicidecum de ele. Să ai dorință aprinsă a sufletului după Dumnezeu și să dobân­dești și alte suflete pentru Domnul. Să ai dragoste pentru Sfintele Taine ale Bisericii. Să cugeți cu stă­ruință la tainele Duhului și ale Sfintei Fecioare Maria. Să ai răbdare și smerenie și când le primești pe cele bune și pe cele rele. Să ai deschidere de suflet și nevinovăție duhovnicească, împreunate cu înțelepciune și omenie. Să spui adevărul fără a grăi vreo minciună, nesuferind pe alții să spună minciuni. Să ai adevărata iubire față de Dumnezeu și față de aproapele, căci iubirea este culmea desăvârșirii.

Și în toate să crezi că Domnul nu se uită la mărimea lucrării, cât mai ales la dragostea care însoțește întreaga noastră silință. Mulțumind lui Dumnezeu pentru bucuria vieții, trebuie să facem din viața noastră o Scară către viața veșnică”.

Părintele Serafim Popescu a trecut la Domnul după o scurtă suferință, venită în urma unei operații, cu icoana Sfântului Serafim de Sarov în mâini. Slujba Înmormântării care a avut loc la Mănăstirea Sâmbăta, la 20 decembrie 1990, a fost condusă de trei ierarhi: Mitropolitul Antonie al Ardealui, Prea­sfințitul Serafim Joantă și Preasfințitul Ioan al Oradiei. Cuvântul funebru a fost rostit de ucenicul său, arhimandritul Teofil Părăian. Viața sfântă și cuvintele părintelui Serafim sunt de adâncă înțelegere teologică și de o mare aplicativitate practică. Prin viața și cuvintele sale, el se constituie într-o icoană vrednică de contemplat și de urmat. ­Părintele Cleopa ­Nanu, fostul stareț al Mănăstirii Nicula, spunea despre părintele Serafim Popescu: „A fost cel mai smerit om pe care l-am văzut vreodată, deși ar fi avut cu ce să se mândrească”.

Cum l-am putea uita pe părintele Serafim? Pe omul blân­deții, omul care i-a bucurat pe oameni, omul care radia bucuria, răbdarea, nevinovăția și lumina. Pe omul care spunea: Între noi și Dumnezeu, să fie Dumnezeu cel care conduce lucrarea.

El este un model duhovnicesc viu pentru monahii, clericii și credincioșii ortodocși români. Doar privindu-i chipul, te umpleai de bucurie, de pace și de iubire duhovnicească. Contemplându-i viața și remememorându-i cuvintele sale de lumină, pătrundem în cereasca împă­răție a bucuriei, iar plinătatea harului ne inundă ființa.

Simțim că Duhul Sfânt ne cercetează întru putere, iar Hristos trăiește în noi (Galateni 2.20).

Veșnică să fie pomenirea arhimandritului Serafim, ales părinte întru ceata cuvioșilor români, iar rugăciunile sfinției ­sale, curate și fierbinți, să ne fie tuturor spre luminare și folos.