Părintele Serafim Rose, un simbol al Ortodoxiei americane

Când spunem America, ne gândim de obicei la pământul unei diversităţi culturale şi etnice; la imaginea unui „tărâm al făgăduinţei“, unde orice dorinţă poate deveni realitate. Dar nu în ultimul rând, la meleagul unei covârşitoare pluralităţi religioase. În mijlocul unei familii protestante, a fost zămislit cel ce avea să devină un simbol al Ortodoxiei americane, părintele Serafim Rose.

Viaţa tumultoasă şi nu de puţine ori controversată a părintelui Serafim este nu numai un izvor de inspiraţie pentru Ortodoxie, dar mai ales oglinda în care se răsfrânge neţărmurita milă a celui ce singur este Bun şi Care, nu pentru cei drepţi, ci mai ales pentru cei păcătosi, a primit moarte pe cruce.

Serafim Rose, pe numele de mirean Eugene Dennis Rose, s-a născut în San Diego, în vara anului 1934. Numele de Eugene, dat la naştere, („nobil“ sau „născut într-o familie bună“), mărturiseşte nobleţea acestui suflet care avea să devină un mare susţinător al Ortodoxiei. Dar, până a se întâlni cu Ortodoxia, a trecut prin iadul celor mai triste experienţe, ale sufletului care nu-şi găseşte locul în lume şi o entitate în care să creadă.

„Am fost în iad. Ştiu cum este iadul“

Lipsa unei tradiţii autentice, vii, care să dea sens existenţei, filosofia lui Nietzsche, generaţia beat, practicile zen şi yoga l-au condus treptat pe Serafim Rose, după cum avea s-o mărturisescă el însuşi, la marginea prăbuşirii. A trecut prin diferite experimente şi experienţe, pe care le-a considerat cumplite, de la beţie la droguri, promiscuitate. În tot acest timp, el căuta Adevărul cu mintea sa, dar Adevărul îl evita. A căzut într-o stare de deznădejde, descrisă în anii de apoi ca un iad viu. A simţit că nu se potriveşte în lumea modernă, nici chiar în familia sa, care nu l-a înţeles. Era ca şi când s-ar fi născut fără de loc, în afara timpului. Îi plăcea să hoinărească sub cerul înstelat, dar simţea că nu e nimic acolo care să-l cuprindă - nici un Dumnezeu, nimic. Neantul budist l-a lăsat gol... A început să bea vin cu voracitate, iar apoi cădea epuizat la podea, strigând către Dumnezeu să îl lase în pace (deşi se pretindea ateu). Odată, pe când era beat, a înălţat pumnul către ceruri, din vârful unui munte, blestemându-L pe Dumnezeu şi provocându-L să îl osândească iadului. În deznădejdea sa, i se părea că merită să fie osândit pe vecie de mânia lui Dumnezeu, numai să fi putut şti, în mod empiric, că Dumnezeu există - şi să nu rămână într-o stare de nepăsare. Dacă Dumnezeu l-ar condamna la iad, atunci cel puţin ar simţi, pentru o clipă plină de fericire, atingerea lui Dumnezeu şi ar şti cu siguranţă că El putea fi ajuns.“

Serafim Rose, în toţi aceşti ani, a fost un occidental prea intelectual, care a încercat să înţeleagă totul cu mintea, şi de aici şovăiala şi ateismul gândirii sale. A ajuns la Adevărul mult râvnit, atunci când a ascultat îndemnul Sfinţilor Părinţi, care i-a deschis mintea şi sufletul spre înţelegerea acestuia: „Trăieşte simplu şi fără să te gândeşti prea mult, ca un copil pe lângă tatăl său. Credinţa fără prea multa gândire lucrează minuni. Gândirea logică impiedică harul lui Dumnezeu şi minunile. Lucrează răbdarea, fără a judeca cu gândirea logică“. (avva Paisie Athonitul)

Convertirea lui Eugene

„Adevărul nu era doar o idee abstractă, căutată şi cunoscută cu mintea, ci era ceva personal - chiar o Persoană - căutată şi iubită cu inima. Şi aşa L-am cunoscut pe Hristos!“ (pr. Serafim Rose).

Procesul convertirii lui Eugene a fost unul de aprofundare a Cuvântului ziditor şi de umplere a unui gol duhovnicesc.

Pocăinţa adâncă, făcută într-un moment de preaplin sufletesc, zbuciumat şi măcinat de răutate, poate fi asemănată în intensitate cu cea a tâlharului de pe cruce, cu cea a Mariei Magdalena sau a atâtor oameni, care L-au descoperit pe Dumnezeu în pragul deznădejdii: „Viaţa duhovnicească începe atunci când lucrurile par a fi absolut «disperate», căci de-abia atunci învăţăm să ne întoarcem către Dumnezeu, iar nu să ne punem nădejdea în slabele noastre eforturi şi idei“, avea să constate părintele Serafim Rose.

Sub oblăduirea Sfântului Ioan Maximovici, Serafim este tuns în monahism, în 1970.

În condiţii de o rară asprime, autoimpuse, Serafim Rose, părintele Herman Podmoşenski şi alţi câţiva ortodocşi americani au creat din nimic o mănăstire tipică, asemănătoare celor din primele veacuri.

Scrisul şi nevoinţele au devenit un nou mod de viaţă - manifestare a căinţei şi a iubirii faţă de Hristos, „Calea, Adevărul şi Viaţa“.

Geniul lui Serafim Rose, curăţat de slăbiciunea păcatului, s-a manifestat mai puternic şi mai luminos. Nenumăratele scrisori din această perioadă, conferinţele, articolele şi cărţile scrise dovedesc pe deplin acest lucru. El s-a arătat un teolog desăvârşit, unul dintre marii mărturisitori ai Ortodoxiei.

A combătut Ortodoxia comodă

Părintele Serafim a pledat pentru o Ortodoxie vie. A susţinut o Ortodoxie a inimii, dar nu una sentimentală, pietistă, ci una intemeiată pe „durerea inimii“, pe care a văzut-o ca fiind „cheia trăirii neînşelate în Duh şi în Adevăr! În vremurile noastre este propovăduită o Ortodoxie comodă, faţă de care părintele Serafim şi-a exprimat, nu o dată, rezervele. Trebuie însă mărturisită Ortodoxia Crucii, nu atât prin cuvânt, cât mai ales prin fapte. Părintele Serafim i-a întrebat odată pe credincioşii săi: „Suntem mulţumiţi să avem biserici şi cântări frumoase? Poate că ne lăudăm că ţinem posturile şi calendarul bisericesc, că avem «icoane bune» şi poate că dăm a zecea parte Bisericii? Ne bucurăm de învăţăturile patristice înălţătoare şi de discuţiile teologice, fără să avem în inimile noastre simplitatea lui Hristos şi milostivire adevărată pentru cei în suferinţă; atunci a noastră este o «duhovnicie cu lenevire», şi nu vom avea roade duhovniceşti“. Dumnezeu nu ne vrea „căldicei“, ci cu o credinţă puternică în El.

Grijă faţă de educaţia copiilor

Părintele Rose îndeamnă la practicarea unei Ortodoxii la nivelul şi după puterea fiecărui om, criticând aspru cele două extreme în care pot cădea oamenii: ateismul şi traiul sub dictonul „Trăieşte clipa de faţă, distrează-te, relaxează-te, stai liniştit“, şi falsa spiritualitate, a celor care îşi asumă mult prea uşor, şi de multe ori superficial, stări înalte de rugăciune, teologia înaltă a Sfinţilor Părinţi sau viaţa ascetică.

Această superficialitate din rândul oamenilor poate fi corectată încă de la vârste fragede: „Părinţii trebuie să ştie ce muzică ascultă copiii lor, la ce filme se uită (să asculte sau să vadă împreună când este necesar), la ce fel de limbaj sunt expuşi şi ce fel de limbaj folosesc, şi să imprime o atitudine creştină asupra acestora. Televizorul - în familiile în care nu este suficient curaj de a-l arunca pe fereastră - trebuie strict controlat şi supravegheat, pentru a evita efectele otrăvitoare ale acestei maşini, care a devenit, în special în rândul tinerilor, principalul promovator al ideilor şi atitudinilor anti-creştine, chiar acasă“.

Părintele subliniază impactul nociv pe care îl are mass-media asupra oamenilor, dar propune ca antidot, pentru supravieţuirea noastră ca ortodocşi, discernământul şi înţelepciunea noastră de a folosi tot ceea ce este bun în lume spre propriul nostru beneficiu.

„Tot ceea ce este bun în lume, dacă suntem destul de înţelepţi să vedem, ne îndreaptă spre Dumnezeu şi spre Ortodoxie şi trebuie să ne folosim de ele“.

▲ Primul american în tradiţia Sfinţilor Părinţi

Anul acesta, pe 2 septembrie, se vor împlini 25 de ani de la adormirea întru Domnul a celui ce avea să fie numit „stea călăuzitoare a Ortodoxiei americane“.

Părintele Serafim Rose este considerat ca fiind primul american care preia şi continuă tradiţia Sfinţilor Părinţi.

Viaţa şi opera părintelui Serafim sunt cu atât mai vrednice de cunoscut, cu cât aparţin unui om care înainte de a se împărtăşi de lumina frumuseţii cereşti, a cunoscut iadul pământesc, un om, care până să ajungă la dulceaţa iubirii lui Dumnezeu, a trebuit să guste deznădejde şi patimi. Un exemplu de speranţă, vrednic de urmat pentru atâtea suflete aflate în derivă, care nu-şi găsesc o identitate socială şi religioasă.