Părintele Symeon de la Essex, chip al dragostei dumnezeieşti

Caracteristica părinţilor îmbunătăţiţi este spiritul compătimitor, dublat de trezvie duhovnicească. O inimă caldă însoţită de o rugăciune adâncă, o mână întinsă întotdeauna, un zâmbet care te întâmpina mai ales când lucrurile nu stăteau prea bine. Acesta era părintele Symeon de la Essex. Cine l-a cunoscut poate să dea mărturie despre sensibilitatea sa şi despre seriozitatea cu care şi-a însuşit credinţa creştină. Elveţian, convertit la Ortodoxie, ar fi împlinit astăzi 82 de ani. Cuvintele de mai jos sunt un memento pentru cel care a fost, în descendenţa arhimandritului Sofronie de la Essex, Anglia, unul dintre părinţii cu o experienţă duhovnicească remarcabilă.

Date despre viaţa părintelui Symeon de la Essex (Bruschweiller era numele de familie) nu s-au păstrat foarte multe. Lui însuşi nu îi plăcea să vorbească despre sine. Vorbea mai mult despre dragostea lui Hristos şi rugăciunea făcută pentru oameni. S-a născut în Elveţia pe data de 9 ianuarie 1928. Era protestant. Cu toate acestea, a pornit în căutarea unui îndrumător pentru însuşirea rugăciunii lui Iisus. Aflase că există în Franţa un ieromonah venit din muntele Athos care cunoştea meşteşugul acestei rugăciuni. Atunci, cu multă credinţă în Dumnezeu, cel ce va deveni părintele Symeon a aşteptat vacanţa de Crăciun a anului 1949 şi a plecat în căutarea acestui monah rus. Nu cunoştea nici numele, nici adresa. Cine nu are un părinte duhovnicesc, dacă îl caută cu toată ardoarea, îl va găsi până la urmă. Aşa s-a întâmplat şi cu studentul în drept din Elveţia. S-a dus la Vladimir Lossky, cunoscutul teolog al emigraţiei ruse parisiene, care îl cunoştea foarte bine pe părintele Sofronie, şi a obţinut adresa stareţului rus. Se afla la 20 de kilometri de Paris, la periferia numită Sainte-Genevičve-des-Bois.

Întâlnirea cu părintele Sofronie Saharov

Pčre Sofronie avea acolo o casă de retragere. Dar mai bine să-l lăsăm pe părintele Symeon să vorbească despre acea întâlnire care a schimbat cursul întregii sale vieţi: „L-am întâlnit pe părintele Sofronie şi cinci minute de întreţinere cu el au schimbat viaţa mea. Eram un grup de prieteni din Lausanne, Elveţia. Eram protestanţi şi ne aflam la începutul studiilor noastre în drept. Citisem toţi prietenii «Povestirea unui pelerin rus». Era prima noastră întâlnire cu rugăciunea lui Iisus. Eram complet naivi şi ignoranţi, în sensul că socoteam că am fi singurii din lume care practicam Rugăciunea lui Iisus. Credeam că ar fi fost mai eficace să o rostim în greacă, dar nu ştiam ce pronunţie să folosim. Dar ne-am spus că nu are importanţă de vreme ce noi suntem singurii, deci primii care o rostim, maniera în care noi spunem rugăciunea va deveni tradiţie pentru viitor. Dar în Povestirile unui pelerin rus se spunea că nu se poate rosti rugăciunea lui Iisus fără îndrumarea unui stareţ. Părintele Sofronie nu ştia nimic de venirea mea, nici cine eram eu. Era ocupat în acel moment să vorbească cu nişte persoane mai în vârstă care veniseră în vizită. I-am spus în două cuvinte pentru ce venisem. Părintele Sofronie mi-a spus unul sau două cuvinte şi, de asemenea, ceva foarte personal, despre care nu avea în mod normal cum să ştie. Atunci când mi-a vorbit despre acel lucru, am rămas impresionat şi am zis: am venit, nu a durat decât cinci minute, dar voi reveni. L-am reîntâlnit pe părintele Sofronie în ianuarie 1950. Era bolnav, slăbise mult, era aproape invalid.“

Cu toate acestea, la Sainte-Genevičve-des-Bois veneau mulţi oameni care se grupaseră şi alcătuiau deja o comunitate. Existau protestanţi, romano-catolici, ortodocşi, dar nu exista ideea fondării unei mănăstiri. Aveau numai interesul acesta, căutarea rugăciunii. Era destul de complicat, se vorbeau mai multe limbi, erau mai multe naţionalităţi şi, pentru a fi, în ciuda tuturor diferenţelor, uniţi în rugăciune, Părintele Sofronie a sfătuit ca rugăciunea să se rostească în slavonă. Acesta a fost începutul comunităţii care s-a creat în jurul părintelui Sofronie şi începutul drumului către Ortodoxie al părintelui Symeon. În 1957 a rămas un an de zile la Sainte-Genevičve-des-Bois. Nu putea nici să avanseze, nici să dea înapoi. Aştepta un semn de la Dumnezeu şi nimic nu se întâmpla. Totuşi ceva s-a întâmplat în februarie 1958: moartea lui Vladimir Lossky, unul din principalii teologi ai Ortodoxiei ruse. La mijlocul lunii iunie în acelaşi an, de sărbătoarea Cincizecimii, părintele Sofronie l-a primit în Biserica Ortodoxă pe cel ce avea să fie părintele Symeon, săvârşind botezul lui.

„Pentru mine, mărturisea părintele Symeon, două lucruri mergeau aproape împreună. Mă gândeam la viaţa monastică chiar înainte de a deveni ortodox. Până la botez, această dorinţă a crescut. Un an mai târziu, comunitatea s-a mutat în Anglia. Erau cu toţii cinci la număr, dar, uşor, grupul a devenit mai numeros“.

Iubirea de Dumnezeu şi de aproapele

În viaţa sa de monah, părintele Symeon a arătat o dragoste dumnezeiască, dragoste care împărtăşeşte bunătatea lui Dumnezeu pe care suntem datori să o trăim cu ceilalţi, o dragoste părintească ce mângâie şi înalţă inima către Dumnezeu. Toţi sfinţii afirmă că dobândirea harului Duhului Sfânt este scopul vieţii creştinului. Părintele Symeon spunea că acest scop se împlineşte prin smerenie şi iubirea faţă de aproapele, fiindcă prin ele inima omului devine capabilă să primească şi să păstreze acest har. „Hristos ne-a dat aceste două porunci: iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele ca faţă de noi înşine. Cei mai mulţi oameni interpretează acest cuvânt - iubeşte pe aproapele ca pe tine însuţi - gândind «trebuie să îl iubesc pe aproapele aşa cum mă iubesc pe mine». Dar stareţul Siluan interpreta altfel porunca Domnului. El spunea că trebuie să iubeşti pe aproapele ca pe un alter ego. Aproapele este viaţa mea“.

Mulţi oameni, şi aceasta se întâmplă mai ales în Occident, când aud această poruncă, o înţeleg rău, pentru că ei socotesc că primul pas în dobândirea acestei virtuţi este iubirea sinelui propriu şi deci trebuie mai întâi să se iubească pe sine şi de abia mai apoi să îl iubească pe aproapele. Această deviaţie de la spiritualitate la psihologie este extrem de periculoasă, pentru că ea invadează toate sufletele. Dacă noi urmăm Evanghelia, trebuie să urmăm altă cale, şi anume cuvântul lui Hristos, care spune: „Cine va ţine la viaţa sa o va pierde. Dar cel care o va pierde pentru Mine o va afla“.

„Să avem charisma discernământului spiritual!“

Părintele Symeon socotea că tensiunea între Biserică, pe de o parte, şi ceea ce Scriptura numeşte cu termenul generic „lumea“, pe de alta, există de la începuturi, dar că ea va creşte din ce în ce mai mult şi că lumea modernă merge spre pierderea ei. Viziunea sa era una apocaliptică, iar aceasta, în două sensuri: ceea ce este rău va deveni şi mai rău, iar ceea ce este bun va deveni şi mai bun. Convertit la Ortodoxie, părintele Symeon gândea că în ziua de astăzi, nu cantitativ, ci calitativ, Ortodoxia este într-o situaţie mai bună. Teologia, spunea el, s-a eliberat de „captivitatea babilonică“. Iconografia este mai bună decât cu un secol în urmă, cântarea liturgică de asemenea, cărţile de spiritualitate, de teologie ascetică sunt la acelaşi nivel ca şi cărţile Părinţilor Bisericii. Părintele nu era pesimist cu privire la soarta Bisericii în această lume secularizată. Adesea spunea: „Marea problemă pentru noi ortodocşii este de a şti cum să trăim în această lume. Noi avem armele spirituale care ne permit să ducem lupta duhovnicească în bune condiţii. Nu trebuie să ne întoarcem către trecut, ci să fim cu faţa către viitor. Dar trebuie să avem charisma discernământului spiritual, poate mai mult ca în trecut, pentru că diavolul este ca o vulpe foarte vicleană. Trebuie să fim atenţi!“.

Una dintre cel mai des întâlnite stări care fac ravagii în societatea actuală este akedia, lâncezeala inimii, socotea părintele Symeon. Arhimandritul Sofronie considera că acest simţământ s-ar explica prin lipsa absenţei inspiraţiei spre mântuire sau prin pierderea elanului pentru aceasta. Akedia paralizează complet viaţa noastră pe drumul urmării lui Hristos. Ea poate lua din punctul de vedere exterior diferite forme: descurajare, stare abătută, tristeţe, lenevie, dar şi toate formele de distracţie. Căci atunci când omul nu este orientat spre mântuire, spre împărăţia lui Dumnezeu, el se aruncă spre restul lucrurilor, spre toate formele de divertisment. Pascal, filosoful francez din secolul al XVII-lea, folosea acest termen de divertisment. Când suntem orientaţi spre Dumnezeu, nu mai există energie şi dorinţă pentru divertisment.

Întrebat cum am putea discerne ce mai este ortodox în tradiţia occidentală, părintele Symeon a răspuns că nu e important ceea ce este ortodox, ci ceea ce este creştin. Iar criteriile sunt poruncile lui Hristos. Într-unul dintre cuvintele sale, părintele amintea că există oameni care se consideră ortodocşi, fără a-şi asuma un mod de trăire autentic, comparându-i cu cei care îşi cumpără haine scumpe şi îmbrăcându-se cu ele, ieşind pe stradă, se socotesc foarte bogaţi. Ceea ce este important este urmarea lui Hristos aşa cum noi Îl primim în Sfintele Evanghelii şi în învăţăturile sfinţilor. Părintele sfătuia că trebuie să predicăm pe Hristos, şi nu Ortodoxia; ultima poate deveni un idol, un fel de scop în sine, care nu mai conduce în mod adevărat către Hristos. Uneori, povestea el mucalit, „duminică după-amiaza, la mănăstirea noastră vin foarte mulţi oameni să se spovedească şi uneori sunt mâhnit la sfârşit că am văzut mulţi ortodocşi, dar creştini nu“.

Biserica există pentru a salva lumea, şi nu pentru a o condamna

A fi creştin este simplu, înseamnă să trăieşti după poruncile lui Hristos, iar porunca lui Hristos este iubirea. Mergând pe linia marilor sfinţi, Sfântul Serafim de Sarov, Sfântul Siluan Athonitul, părintele Symeon învăţa că scopul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt. Însă acest har este un dar. „Atunci ce putem face noi? se întreba, retoric, părintele. Sfântul Siluan punea împreună trei lucruri: smerenia, iubirea vrăjmaşilor şi Duhul Sfânt. Noi ne pregătim ca Duhul Sfânt al lui Dumnezeu să vină, să ne ajute când noi ne străduim, la nivelul la care suntem noi înşine, să trăim şi să dezvoltăm atât cât putem un duh de smerenie şi de iubire faţă de toată lumea, nu doar faţă de prietenii noştri, nu doar faţă de creştini, ci faţă de întreaga umanitate. Stareţul Siluan se ruga pentru toată omenirea, pentru Adamul total, ca şi cum ar fi fost propria viaţă: „Fratele meu este viaţa mea“. Da, viaţa fratelui meu este propria viaţă. Nu spunea: o să mă rog pentru mine, o să mă rog şi pentru alţii“.

Conform gândirii părintelui Symeon, noi toţi formăm o familie, ca un imens arbore cu mai multe frunze. Părintele preţuia mult virtutea ascultării, deşi recunoştea că este dificil să o pui în practică în lume, faţă de mănăstire. Lumea secularizată în care trăim astăzi cu toţii o vedea nu ca pe un pericol care ne ameninţă, ci ca pe ceva care trebuie salvat. Pentru că Biserica este aici pentru a salva lumea, şi nu pentru a o condamna. Viaţa creştinului este aşadar o viaţă antinomică. Smerenia se dobândeşte prin ascultare, care este singurul mijloc de a deveni liberi.

▲ „Ascultarea şi libertatea nu sunt contradictorii“

„Putem spune că individul aude, dar nu ascultă, în timp ce persoana ascultă. Noi putem auzi ceva, dar, dacă nu-l absorbim în noi, dacă nu-l asimilăm, cuvântul trece pe lângă noi. Prin această asimilare, noi primim în noi o altă persoană şi prin aceasta noi încetăm să rămânem în cercul nostru închis, al individualităţii noastre. Trebuie să învăţăm să auzim, să ascultăm ceea ce spune cealaltă persoană de lângă noi, şi astfel să stabilim în mod adevărat o relaţie cu această altă persoană. Am remarcat, la mănăstire există multă lume care vine şi, când vorbeşti cu ei, ei nu aud sau, la un nivel mai înalt, ei nu ascultă. Este foarte important să asculţi. Noi, oamenii moderni, cufundaţi într-o mare de zgomote, suntem saturaţi de bombardamentul impresiilor vizuale şi auditive exterioare. Un exemplu: când ne plimbăm pe stradă în oraş, suferim invazia aceasta de reclame care este prezentă pretutindeni. Este un fapt perfect normal, pentru a ne păzi, să stabilim un fel de ecran, un fel de protecţie. Aşa se creează la om un obicei de a lăsa să treacă mesajele fără a le asimila, este un mecanism de apărare firesc. Poate acelaşi pericol există şi în cazul lecturilor duhovniceşti. Avem obiceiul de a citi, şi uneori chiar de a citi prea mult, în sensul că nu suntem atenţi la ceea ce se citeşte. În aceste circumstanţe survine pericolul de a nu mai putea primi în profunzime un cuvânt care ne este adresat. Este adevărat că ascultarea este mai importantă decât învăţătura primită prin lectură. Când un părinte duhovnicesc vorbeşte, el nu va spune altceva decât ceea ce există şi în cărţi, dar când este un cuvânt viu exprimat, el nu transmite doar o informaţie, ci o energie spirituală, de unde importanţa părintelui duhovnicesc.

Când îţi vorbeşte un părinte duhovnicesc se stabileşte o relaţie interpersonală, iar aceasta face ca ascultătorul să înceteze de a fi pur şi simplu un individ închis în el însuşi. El devine o fiinţă care intră în relaţie cu o altă persoană şi, prin această persoană, cu cuvântul lui Dumnezeu Însuşi. La un nivel sau altul, un părinte spiritual transmite un cuvânt care vine de la Dumnezeu. Paternitatea spirituală nu are nevoie de alte ajutoare din domeniul psihologiei, pentru că un părinte spiritual desăvârşit primeşte cunoaşterea şi cuvântul pe care el trebuie să le dea ucenicului său nu din ceea ce ştie, nici din ceea ce a experimentat, ci de la Dumnezeu. În conformitate cu învăţătura Sfântului Siluan, părintele Sofronie sublinia că părintele duhovnicesc se pune în situaţa de tabula rasa şi se roagă fără a ţine cont de altceva. Şi primul cuvânt care îi vine în inimă este răspunsul la problema ucenicului. Cuvântul rostit de un părinte duhovnicesc nu este doar unul raţional corect, ci este un cuvânt purtător al unei energii spirituale venind de la Dumnezeu Însuşi. Dacă ascultătorul are o inimă dreaptă, el va primi un cuvânt care vine de la Dumnezeu.

Scopul vieţii noastre este a deveni asemănători lui Hristos

În starea de cădere noi suntem într-o stare de neasemănare cu Dumnezeu. Iar ceea ce caracterizează starea noastră de neasemănare este individualismul egocentric. Pentru a deveni liberi trebuie să renunţăm la ego-ul nostru pasional. Căci în starea de cădere omul nu este liber, el este sclavul patimilor sale. Pentru a deveni liberi, noi trebuie să luptăm împotriva patimilor noastre, iar una din ele este voinţa proprie, orgoliul. Prin ascultare, noi ne situăm pe drumul renunţării la egocentrism şi preferăm voinţa unei alte persoane în care avem încredere şi care socotim că ne va îndruma către Dumnezeu. Această ascultare este spontană, ea nu este dictată, ca în alte circumstanţe, de o presiune exterioară, de teamă, de un calcul, de căutarea unor avantaje. În acest sens, ascultarea este liberă. Stareţul Siluan exprima foarte bine aceasta când spunea: „Dacă vrem să devenim liberi, trebuie să ne legăm pe noi înşine“. Adică să legăm în noi ceea ce ne conduce la păcat. Pentru că a păcătui înseamnă a te separa de Dumnezeu. Şi evitarea de a urma drumului păcatului este strădania de a trăi conform poruncilor lui Hristos. Ascultarea şi libertatea nu sunt contradictorii. De fapt, toate acţiunile noastre nu au valoare veşnică, dacă nu sunt făcute în spiritul libertăţii şi nu sub presiunea unei constrângeri exterioare.“ (Extras din conferinţa susţinută de părintele Symeon de la Essex la Biserica Rusă din Bucureşti, publicată în Buletinul Asociaţiei „Sfântul Siluan Athonitul“, iulie 2008)

▲ Persoană şi individ

„Patimile noastre, toată forţa lor, se manifestă la nivelul voinţei proprii. Elementul cel mai important al căderii omului este egoismul. Noi suntem egocentrici şi trebuie să învăţăm ceea ce Hristos ne-a arătat cu propriul său exemplu: chenoza, adică golirea de propriul eu, pentru a crea un spaţiu în care Dumnezeu şi aproapele nostru să poată intra. Noi ne-am născut toţi ca indivizi şi ne comportăm toţi ca indivizi, adică ca fiinţe izolate, centrate pe noi înşine; trebuie să devenim persoane în comuniune. Pentru aceea trebuie să trecem prin acest moment de kenoză, de moarte, pentru a retrăi ca persoane. Doar prin iubire se intră în comuniune cu Dumnezeu, iar acest Dumnezeu nu este un „individ“, cum facem noi experienţa cu indivizii umani.

Omul a fost creat, cum se spune în Scriptură, după chipul şi după asemănarea lui Dumnezeu. Or, acest Dumnezeu, despre care noi vorbim, nu este nici Dumnezeul Vechiului Testament, nici Dumnezeul Islamului, care sunt, am putea zice, „monoipostatici“, nici Absolutul hindus, care este impersonal, un Absolut unde nu există persoană. Noi avem într-adevăr în Sfânta Treime revelaţia unui mod de a fi în care există trei Persoane. În Dumnezeu există trei Ipostasuri, dar o singură Fiinţă. Este o taină pentru noi, dar aceasta ne arată că este o posibilitate in care multiplicitatea nu desfiinţează unitatea şi unde unitatea nu distruge multiplicitatea, ci unde există o completă identitate între unicitate şi multiplicitate. Şi noi, care trebuie să regăsim asemănarea cu Dumnezeu, trebuie să tindem a realiza acelaşi mod de a fi. Putem spune că umanitatea este asemenea lui Dumnezeu, una, dar cu o multiplicitate de persoane. Experienţa ne arată totuşi că unitatea noastră, între persoane umane, nu este deloc desăvârşită cum este unitatea lui Dumnezeu. Căci această unitate a fost spartă, ca o sticlă, ca o oglindă care s-a împrăştiat în miliarde de mici bucăţi. Astfel că porunca lui Hristos de a iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru este drumul la capătul căruia această multiplicitate de bucăţi individuale - individul este, după etimologia latină, ceea ce nu mai poate fi divizat, împărţit, ceea ce înseamnă că am ajuns la ultima treaptă a divizării - poate, prin iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui, să conducă la unificare.“ (Extras din conferinţa susţinută de părintele Symeon de la Essex la Mănăstirea Jitianu, judeţul Dolj, publicată în Buletinul Asociaţiei „Sfântul Siluan Athonitul“, iulie 2008)