Părintele Veniamin Acojocăriţei, un om al smereniei în versuri

„De asta dar, doresc la moarte/ Să-mi fie linişte, tăcere,/ Pământul, ştirea să mi-o prindă/ De liniştea vieţii mele.“

Părintele Veniamin Acojocăriţei a plecat din această lume a­cum 27 de ani cu do­rinţa de a i se trece sub tăcere numele şi existenţa, dorinţă exprimată foarte convingător în poezia „Dacă am să mor (Tes­ta­ment)“: „Dac-am să mor, vreau toţi să tacă,/ Să nu s-audă c-am murit/ Nici chiar ţărâna gropii mele/ Să nu mă simtă c-am ve­nit. / La groapă, semne să nu-mi puie,/ O cruce dac-a fi la cap,/ Cu două lemne, neciopli­te,/ În coaja lor de pe copac./ Că vitreg s-a purtat cu mine/ Pământul când eu l-am umbrit,/ Cărările vieţii mele / Cu rele-n u­na s-au urzit. / O stea pe cer nu-mi stră­lu­cise/ Şi nici o rază de la soa­re,/ Adânc fiinţa să-mi pătrun­dă/ Şi s-o întrebe, ce o doare“.

Această rugăminte testa­men­­tară nu a putut fi respectată şi vina pentru acest lucru o poartă în primul rând cele do­uă scrieri ale părintelui: Im­nul A­ca­tist al Maicii Domnului şi Psal­tirea în versuri, lucrări la care a trudit mai bine de zece ani.

Veniamin Acojocăriţei s-a născut în ziua de 30 ianuarie 1913 în localitatea Coşula, ju­de­ţul Botoşani, într-o familie modestă de ţărani. Părinţii săi, Maria şi Nicolae, erau oameni credincioşi, care şi-au crescut co­piii în dragoste de Dumne­zeu. Aşa se explică că cele două fiice Veronica şi Melania s-au călugărit, iar mai târziu, fra­tele lor, viitorul părinte Venia­min, întors de pe front, a intrat în monahism.

După ce a făcut şcoala primară în localitatea natală, tână­rul Acojocăriţei a urmat o şcoală de agenţi sanitari. Pregătirea do­bândită aici o va experimenta pe front. În mijlocul atâtor su­fe­rinţe provocate de război, tâ­nărul sanitar îşi deschide sufletul către sensibilitate prin poe­zie. Acum experimentează versificaţia ca mijloc de a transmite stările de angoasă prin care trece. Din această perioadă da­tează poezia „Scrisoare de pe front“, trimisă celor două surori călugărite la Mănăstirea Agaf­ton: „Iubite surioare/ Retrase-n­tre chilii/ Vă scrie azi un frate/ Din câmp de bătălii./ Vă roagă ca-n chilia/ Tăcută, liniştită,/ O candelă s-aprindeţi/ La Maica fericită./ Jertfiţi puţină vreme/ În fiecare noapte,/ Atâta cât în lup­te,/ Departe, aveţi - un fra­te“.

Zosin, poarta de intrare în cinul monahal

Întors din război, revine pentru scurtă vreme în locurile natale, apoi hotărăşte în 1947 să intre în monahism la Schitul Zosin (azi mănăstire) din judeţul Botoşani. Ascensiunea sa este foarte rapidă, în mai puţin de câteva luni este hirotonit diacon şi apoi preot (ie­romonah). Este momentul când îl cunoaşte pe tânărul Mihai Vi­zitiu, cel care avea să-i ră­mână aproape până la sfârşitul vieţii şi după.

Deci, aşa cum mărturiseşte în „Postume“, părintele Mihai Vizitiu l-a cunoscut pe Venia­min Acojocăriţei la Schitul Zosin, unde împreună cu vărul său cântau şi citeau la strană. Părintele Mihai Vizitiu ne spune că serviciul liturgic al părintelui Veniamin era plin de evlavie şi râvnă duhov­ni­cească.

Sarcina slujirii la sfântul altar îi revenea aproape în întregime, conform aceleiaşi mărturii, în timp ce stareţul schitului protosinghelul Vlasie Huminiuc se ocupa mai mult de treburile administrative.

Ieromonahul Veniamin Aco­jo­căriţei, după ascultările la ca­re era rânduit de stareţ, seara, retras în chilia sa, îşi continua munca scriind versuri inspirate din texte religioase, ori pictând icoane, flori, portrete, autoportrete.

În 1950 părăseşte Schitul Zo­sin pentru a merge la Se­mi­narul Monahal de la Mănăs­tirea Neamţ, unde în anii 1952 -1953 termină Şcoala Medie Tehnică de Cântăreţi Biseri­ceşti. Aici deprinde meşteşugul tiparului şi miniaturii. De ase­menea, continuă să versifice şi să picteze, aşa cum ne măr­tu­riseşte acelaşi părinte Mihai Vizitiu, devenit coleg de seminar al părintelui botoşănean.

În 1953 se întoarce la Schi­tul Zosin pe care îl părăseşte în scurtă vreme pentru postul de preot la Mănăstirea Agafton din judeţul Botoşani, locul unde se ne­voiseră şi muriseră încă ti­ne­re cele două surori călu­gă­riţe.

Treizeci de ani de slujire la Catedrala Mitropolitană de la Iaşi

Paşii îl poartă către anul 1955 spre Catedrala Mitropoli­tană de la Iaşi, unde va sluji ca preot aproape 30 de ani, timp în care a stat sub ascultarea a trei mitropoliţi: Sebastian Ru­san, Justin Moisescu şi Teoctist Arăpaşu. La Iaşi a continuat să scrie şi să picteze. În cadrul con­cursului „Cântarea Româ­niei“ din 1979 va primi medalia de argint pentru tabloul care reda portretul tatălui său îm­bră­cat în costum popular. De asemenea, în timpul petrecut la Iaşi va de­săvârşi cele două scri­eri Imnul Acatist al Maicii Domnului şi Psaltirea în versuri.

Părintele Sofian Boghiu remarca caracterul autodidact al autorului, simplitatea versului, desenul miniatural destul de muncit, dar nu îndeajuns de desăvârşit. A fost apreciată şi urmărirea îndeaproape a stihurilor psalmilor lui David: „Se vede că este rodul unei munci îndelungate. Din câte simt, versurile sunt mai spontane şi mai fireşti, iar versurile închid în ele mai multe căutări şi mai multă trudă. Şi versificarea şi decorul lasă loc şi pentru (mai bine) împliniri ca de obicei, în tot ce facem“.

Psaltirea pune în evidenţă relaţia dintre creaţia teologică din psalmii lui David şi trăirea poetică a părintelui Veniamin Acojocăriţei într-o versificare populară. Limbajul baladesc face accesibilă înţelegerea înţe­lep­ciunii Regelui David. Este de apreciat strădania de a pătrunde textul erudit, deşi cu mijloace modeste, el fiind un autodidact, reuşeşte să îmbrace frumos pagina de manuscris cu versuri calde, simple, fireşti, pli­ne de spontaneitate şi cu mi­niaturi. Lucrarea este apreciată şi pentru faptul că este singulară în literatura de gen: „Marele merit al acestei pre­ţioa­se lucrări stă în faptul că este prima şi singura lucrare în a­cest gen, izvodită de un călu­găr român, din mănăstirile Ţă­rii noastre, din neamul nostru“ (pr. Sofian Boghiu).

Autorul ei este acel din pa­ra­bola talanţilor, cel care a primit doi talanţi – talentul în pictură şi al versificaţiei cu uşurinţă în­tr-un limbaj popular.

A plecat către ceruri de la Mănăstirea Neamţ

Activitatea sa artistică a fost dublată şi de o fire generoasă. În 1985, pensionar fiind, se re­tra­ge la Mănăstirea Neamţ, un­de face o serie de donaţii şi mi­lostenii, după cum mărturi­seş­te într-un articol din „Ziarul Lu­mina“ din 10 ianuarie 2013, Preasfinţitul Episcop-vicar Ti­motei Prahoveanul al Arhiepis­co­piei Bucureştilor, pe atunci arhimandrit. Astfel, dăruieşte Mănăstirii Neamţ mai multe veşminte preoţeşti, un epitaf, covoare scumpe, icoane şi alte daruri de valoare. De asemenea, ajută elevii seminarişti de la Neamţ cu bani. Din nou destinul său se întâlneşe cu cel al părintelui Mihai Vizitiu care era profesor şi director al seminarului. Şi oameni nevoiaşi s-au bucurat de milostenia lui.

Bolnav de diabet, se va stinge pe 15 decembrie 1988 la Mă­năs­tirea Neamţ, unde va fi înmormântat. Colegii din tinereţe vor veni să-i aducă un ultim oma­giu, printre ei Preasfinţitul Ghe­rasim Vrânceanul, Arhiereu-vi­car al Episcopiei Buzăului, ar­him. Iachint Un­ciuleac, stareţ al Mănăstirii Putna, profesori şi elevi ai Se­mi­narului Teologic de la Mă­năs­tirea Neamţ. Aceştia, împreună cu stareţul Mănăstirii Neamţ, protos. Jus­tinian Cârs­toiu, au rostit cuvinte de laudă la slujba de în­mormântare.

Prin vers a luptat pentru păstrarea fiinţei naţionale

În anul 2013, când se împli­neau 100 de ani de la naşterea protosinghelului Veniamin A­co­jocăriţei şi 25 de ani de la moartea sa, Preasfinţitul Epis­cop-vicar Calinic Botoşăneanul al Arhiepiscopiei Iaşilor aprecia că râvna părintelui Venia­min Acojocăriţei s-a integrat rezistenţei monahismului pentru păstrarea fiinţei naţionale. De altfel, Preasfinţitul Episcop-vicar Calinic Botoşăneanul es­te unul dintre oamenii Bisericii noastre Ortodoxe care scoate la iveală şi preţuieşte valorile monahismului românesc şi aduce un omagiu slujitorilor devotaţi Bisericii, ori de câte ori este o aniversare. De-a lungul activităţii Preasfinţiei Sale s-a dovedit un iubitor al lucrului binefăcut şi a manifestat dra­goste hristică faţă de confraţii întru Hristos indiferent de timpul în care au trăit.

Veniamin Acojocăriţei face parte din acea categorie de oameni care, simţind venirea vremurilor tulburi ale comunismului, încearcă să se salveze intrând în monahism. Uneori reuşeşte, atunci când versifică pe marginea textului religios, când slujeşte în sfântul altar, dar lipsa unui studiu aprofundat teologic îl lasă pradă dez­nă­dejdii filosofiei deşarte.

Lucrarea cultural-artistică a vrednicului de pomenire prea­cuviosul părinte protosinghel Veniamin Acojocăriţei, Imnul Acatist al Maicii Domnului şi Psaltirea în versuri, se află în muzeul Mănăstirii Neamţ.

Vizitatorii au ocazia să se în­tâl­nească cu miniaturile pă­rin­telui Acojocăriţei, dar şi cu versurile sale inspirate din psalmii lui David, prilejuindu-şi în felul acesta o bucurie spi­rituală.

Preacuviosul părinte stareţ al Mănăstirii Neamţ, arhiman­dri­tul Benedict Sauciuc, găz­duieşte cu bucurie această lucrare atât din respect faţă de via­ţa exemplară de monah a pă­rintelui Veniamin, cât şi faţă de truda acestuia.

(Ierom. Andrei Dănilă Mănăstirea Neamţ februarie 2015)