Paştele creştin şi Paştele evreiesc

Importanţa sărbătorii Paştelui este maximală, atat pentru iudei, cât şi pentru creştini. Pentru evrei, tăierea în fiecare an a mielului pascal a devenit amintirea de neuitat a eliberării din amara robie egipteană, dar a indicat totodată şi perspectiva eliberării prin Mesia-Hritos. Profeţii vor folosi imaginea mielului de jertfă cu referire expresă la lucrarea viitorului Mesia. Astfel, Isaia spune: „Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura Sa spre a Se apăra, ca un miel nevinovat, pe care-l duc la tăiere şi ca o oaie fără de glas împotriva celor ce o tund, nu şi-a deschis gura sa“ (cap. 53, 7).

Transpus în gândirea creştină, mielul pascal îl prefigurează tocmai pe Hristos-Paştele nostru. Prin Hristos s-a realizat trecerea noastră de la păcat la virtute şi de la moarte la viaţă. Paştele, instituit prin voinţa divină, constituie şi pentru noi, cei care purtăm numele de „creştini“ de la „Hristos“, mărturia intervenţiei salvatoare a lui Dumnezeu în lume. De fapt, tot Vechiul Testament dă mărturie despre intervenţia proniatoare a lui Dumnezeu. Instituind şi celebrând Paştele, creştinii nu au copiat, pur şi simplu, sărbătoarea evreilor şi nici nu au confiscat-o. Avem dovezi scripturistice imbatabile că Hristos ne-a dăruit nouă Paştele, că El, Cel ce i-a eliberat pe evrei din Egipt, ne-a adus şi nouă, creştinilor, o altă eliberare, de sub o altă tiranie, de sub stăpânirea diavolului şi a păcatului, ce ne apăsa mai crunt decât pe evrei robia egipenilor.

Inegalabila Veste Bună adusă de Hristos în lume, cu acordul şi voinţa Tatălui, a fost tocmai spre a vesti încheierea păcii între pământ şi cer, dintre Dumnezeu şi oameni. Să nu se uite că venirea lui Iisus în lume aproape că a coincis cu perioada de vârf a sclaviei şi este posibil ca şi din această raţiune profetul să-L fi numit „Ebed Yahweh“, adică „Sluga Domnului“.

Cu toate că S-a autointitulat eliberatorul robilor şi al prizonierilor de război, Hristos n-a eliberat pe nimeni din vreo robie pământească, fiindcă menirea Lui nu era aceea de a zdruncina ori desfiinţa structurile socio-politice ale lumii. Chiar şi aşa, suntem îndreptăţiţi să-L numim pe Hristos, Paştele nostru sau Eliberatorul nostru suprem, deoarece a eliberat omenirea de sub robia stăpânitorului acestei lumi, adică a satanei.

Cum serbăm noi, creştinii, Paştele nostru?

Cu alte cuvinte ce trebuie să facem noi pentru Hristos, dacă El a făcut totul pentru noi? Ca să aflăm răspunsul cel mai potrivit, trebuie să ne raportăm la învăţătura şi îndemnul unor Sfinţi Părinţi care găsesc o nouă înterpretare şi un nou conţinut Paştelui iudaic.

Dacă iudeii celebrează eliberarea temporară şi pământească, nutrind, în acelaşi timp, şi speranţele venirii unui Mesia, ca eliberator naţional, creştinii trebuie să sărbătorească eliberarea de păcat şi de moarte, şi să nutrească şi ei speranţa unirii cu Hristos Cel răstignit şi înviat, pentru a rămâne în comuniune cu El în veşnicie. Pentru a realiza acest lucru este necesară o reală şi consecventă pregătire.

Sfântul Chiril Alexandrinul le spunea creştinilor că se impune să înveţe din ţinuta evreilor la cel dintâi Paşte celebrat de ei, îmbrăcaţi şi echipaţi pentru o călătorie, că şi ei sunt pelerini pe pământ şi trebuie să fie şi ei permanent gata de o mutaţie spirituală în fiinţa lor, iar Sf. Ioan Gură de Aur preciza şi el că Paştele trebuie celebrat de creştini cu multă bucurie, dar şi cu o oarecare pregătire, şi să nu uite niciodată că li se cere şi lor o ieşire din prea multele împrăştieri ale acestei lumi, adică să nu zăbovească numai în cele vremelnice. Să treacă, adică, de la stilul de viaţă propriu acestui veac, la un alt fel de vieţuire, la care ne invită Domnul Hristos, iar porunca dată evreilor: Iar voi să nu ieşiţi nici unul din uşa casei, ni se poate aplica şi nouă creştinilor, cu sugestia că cel care s-a împărtăşit de credinţa în Hristos şi a primit scumpul Lui Trup şi Sânge, să rămână în viaţa de sfinţenie, să nu se mai amestece cu egiptenii vieţii acesteia şi să nu mai trăiască în întunericul necunoştinţei.

▲ Paştele evreiesc, o sărbătoare grăbită şi amară

Una dintre cele trei mari sărbători biblice la poporul evreu, numite şi „de pelerinaj“, este cea Paştelui. Evocând momentul biblic al cruţării copiilor întâi născuţi ai evreilor, când îngerul exterminator a lovit cu moartea pe toţi cei întâinăscuţi de parte bărbătească ai egiptenilor, cuvântul „Paşte“, în ebraică „Pesah“, semnifică, printre altele, „trecere peste“, „salvare“. Într-adevăr, Biblia ne spune că îngerul trimis ca să-i nimicească pe fiii egiptenilor a sărit peste casele israeliţilor şi i-a trecut cu vederea pe fiii lor, fiindcă Dumnezeu a vrut să-i ţină în viaţă.

Sângele mielului simboliza ispăşirea păcatelor

Instituită din iniţiativa lui Dumnezeu, sărbătoarea este legată direct de eliberarea evreilor din robia egipteană şi pentru că s-a celebrat pentru prima oară chiar în seara ce a precedat ieşirea din Egiptul în care evreii au fost robi timp de 430 de ani, sărbătoarea a căpătat şi un caracter comemorativ şi naţional. Există unele opinii ce susţin faptul că modul celebrării e o reminiscenţă a practicilor pastorale din anotimpul transhumanţei. Evident că se poate specula orice, dar să nu se uite că şi din perspectivă creştină sărbătoarea are tot o semnificaţie a eliberării, deşi nu toţi creştinii au fost păstori.

Chiar dacă de la început apare ca o sărbătoare de familie ce se celebra sub supravegherea atentă a părintelui familiei (întrucât îndeplinea şi oficiul de preot şi trebuia să asigure desfăşurarea ei după tot ritualul), sărbătoarea în sine avea un vădit aspect comunitar, mai întâi pe plan familial, apoi tribal, iar în cele din urmă, naţional. Scopul era şi unirea tuturor credincioşilor evrei în aceeaşi credinţă şi adorarea aceluiaşi Dumnezeu.

Pentru sărbătoare se sacrifica un miel sau un ied, perfect sănătos, între ceasurile 9 şi 11, respectiv orele 15 şi 17. Fript în întregime, animalul se consuma cu pâine nedospită (pâinea dospită era simbolul corupţiei) şi cu verdeţuri amare. Nu se permitea fierberea cărnii. Cu sângele mielului se ungeau tocurile de la uşile caselor. Vărsarea sângelui de miel simboliza ispăşirea păcatelor, verdeţurile amare simbolizau viaţa amară petrecută de israeliţi în timpul robiei egiptene, iar pâinea fără aluat era expresia curăţiei vieţii. Cu acest prilej, capul familiei trebuia să tâlcuiască semnificaţia sărbătorii.

Mielul pascal trebuia consumat în mare grabă.

Pentru evrei, Paştele este o sărbătoare obligatorie

Foarte importantă pentru această ocazie era şi ţinuta vestimentară, aceea de beduin, echipat ca pentru o călătorie iminentă: mijlocul încins cu o centură, încălţăminte în picioare şi un toiag în mână (Exod 12, 11). Ţinuta vestimentară de călător, cel puţin pentru primul Paşte, avea rostul de a-i sugera credinciosului evreu că, în calitate de pelerin aflat pe un drum lung, trebuia să călătorească cu totul despovărat de greutăţile de prisos.

Ţinuta vestimentară a celor care celebrau Paştele în Vechiul Testament poate avea o semnificaţie simbolică şi pentru credinciosul creştin, căruia, de asemenea, i se impune să-şi amintească permanent de statutul său de călător pe pământ. Nici chiar după finalul călătoriei şi intrarea în pământul făgăduinţei, ca să ia în proprietate pământul rezervat lui, evreul nu devenea stăpân absolut al pământului, ci era doar un uzufructuar vremelnic. De aceea, el nici nu-l putea înstrăina, deoarece numai Dumnezeu care dă omului pământul în folosinţă provizorie este Stăpânul şi proprietarul de drept, iar cel care-l foloseşte este doar un străin şi venetic (Levitic 25, 11).

Paştele îi sugera evreului că omul are vocaţia divină a libertăţii fizice şi spirituale şi, ca urmare, nimeni nu are dreptul să-i manipuleze conştiinţa ori să abuzeze de persoana sa. Tot de sărbătoarea Paştelui ţinea şi consumarea azimei, adică a pâinii nedospite cu aluat sau drojdie, timp de şapte zile.

Simbolismul pâinii nedospite este întreit: în primul rând, era semnul robiei. Conform Cărţii Deuteronom (cap. 16, 3) azima era pentru evrei semnul tristeţii sau al mizeriei pe care au îndurat-o pe când erau robi la egipteni. În relatarea fugii din Egipt, pâinea-azimă preparată în grabă, evocă plecarea precipitată a evreilor. Dospitura va fi, mai târziu, interzisă şi la sărbătoarea secerişului, deoarece era vremea bucuriei renaşterii, a reînnoirii şi a ruperii totale şi definitive cu trecutul. Întruchipând, aşadar, şi păcatul din trecut, israeliţilor li se mai amintea că au fost răscumpăraţi cu sânge şi că trebuie să lase în urmă păcatul şi lumea egipteană a corupţiei. Fiind o sărbătoare a eliberării, dar şi a comuniunii cu Dumnezeu, ea trebuia celebrată de către întreaga comunitate. De aceea, dacă cineva, din motive obiective, nu putea lua parte la ceremoniile sacrificiului pascal, era obligat să îndeplinească acelaşi ritual o lună mai târziu, la aceeaşi dată. Întrucât a fost instituit în Egipt pentru a comemora izbăvirea israeliţilor, cel care ar fi refuzat să ţină această sărbătoare se considera că nu mai doreşte să aparţină comunităţii izbăvite de Domnul şi era efectiv exclus prin lapidare (Numerii 9, 13).

▲ Ieşirea din Egipt - neajunsurile explicaţiilor ştiinţifice

▲ Când au ieşit evreii din robia de fier şi cum pot fi explicate ştiinţific minunile ocazionate de acest moment şi călătoria spre Canaan? ▲

Documentele istorice egiptene au fost realizate, ca în majoritatea imperiilor lumii, la cererea şi dorinţa conducătorilor politici, care au avut interesul exclusiv de a le amplifica meritele şi calităţile politico-militare, încât este uşor de explicat de ce nu-şi permit să vorbească vreodată de vreun eşec.

Singura sursă scrisă din care se poate deduce cu cea mai mare aproximaţie perioada exodului este Biblia. Astfel, în Cartea I Regi, cap. 6, 1 scrie: „Iar în anul 480 după ieşirea fiilor lui Israel din Egipt, în anul al patrulea al domniei regelui Solomon peste Israel, în luna lui Zif, care este a doua lună a anului, a început el să zidească templul Domnului“.

Anii de domnie ai regelui Solomon sunt, după datele istorice, unanim acceptaţi: 971-931 sau 968-928 î.H. Adăugând la aceştia 480 de ani, ne dă cifra 1447 sau 1444 î.H. Unii aduc argumente contra acestei perioade, propunând o dată mult mai târzie. Oricum, din tăbliţele de la Tell-El-Amarna (o fostă insulă pe Nilul superior, care a dispărut după construirea barajului de la Asuan), unii au dedus că intrarea în Canaan s-ar fi produs pe la 1400 î.H. Dacă scădem cei 40 de ani ai rătăcirii prin pustie, ar însemna că exodul s-ar fi produs pe la 1360 î.H., ceea ce ar corespunde domniei faronului Semenka (1362) sau Tuthankamon (1360-1350). Nu lipsesc nici opiniile conform cărora exodul s-ar fi întâmplat în vremea lui Ramses II (1300 î.H.), mai ales că acest nume apare şi în Cartea Exodului (cap.1, 11).

Ce înseamnă „întâi născut“?

Explicarea faptelor extraordinare legate de eliberarea evreilor şi relatate cu lux de amănunte de cartea Ieşirea au fost subiect de discutie pentru multi cercetatori . Este vorba de marele cataclism ce ar fi avut loc în insula Santorini (Thira). Această problemă a fost abordata şi de d-l ing. Paul Emil Raşcu care a publicat o carte la Editura „Alma“din Craiova, 2005, cu titlul: Politeism şi monoteism. Între Moise şi Akhnaton. Exodul evreilor din Egipt - mit sau realitate? După cum spuneam, au mai scris şi alţii pe această temă susţinând că erupţia teribilă cu o forţă de neegalat ar fi avut loc pe la 1500 î.H., lucru imposibil de dovedit fiindcă nu există nici o mărturie scrisă. Alte păreri leagă evenimentul de anul 1000 î.H. Bazându-se mult şi pe cercetările lui Cousteau, autorul pare convins că anul reper ar fi 1500. Contează însă mai mult mesajul cărţii şi demersul autorului de a pune de acord relatările biblice cu fenomenele naturale cu totul ieşite din comun care au schimbat pentru totdeauna configuraţia insulei prăbuşită în ea însăşi, ca în urma unei megaimplozii, cu o înfloritoare civilizaţie ce n-a mai avut şansa continuităţii.

Autorul are meritul de a face o minuţioasă şi convingătoare analiză privind fazele premergătoare şi cele ce au urmat erupţiei vulcanului, corelându-le cu cele zece plăgi abătute asupra Egiptului. Astfel, zice autorul, schimbarea apelor în sânge, respectiv înroşirea lor, s-ar datora uriaşelor căderi de hematită şi de aceea au fost afectate doar rezervele de apă de la suprafaţă, adică cele descoperite, fiindcă se spune, într-adevăr, că egiptenii au fost nevoiţi să-şi sape puţuri pentru necesarul de apă. Invazia broaştelor s-ar explica prin abandonarea apelor infestate în care nu ar mai fi putut supravieţui, fulgerele puternice erau manifestările vulcanului în erupţie. Întunericul de trei zile s-ar datora acoperirii cerului cu norii vulcanului, numai că aici nu poate răspunde cum de a rămas luminat doar ţinutul Goşen, în care locuia cea mai mare comunitate de evrei.

Ultima plagă, adică moartea celor întâi născuţi s-ar datora sensibilităţii sporite a plămânilor celor mici, care s-au asfixiat primii de aerul extrem de poluat şi toxic. Şi aici opinia nu pare prea plauzibilă. Rezultă că, după părerea autorului, cei întâi născuţi ar fi şi cei mai mici şi firavi, ori este tocmai invers. Se pare că se face confuzie între cuvântul „întâi născut“ şi proaspăt născut. Întâinăscuţii erau, dimpotrivă, cei mai viguroşi, fiind copiii cei mai în vârstă. Mai departe, zice că ungerea uşilor caselor cu sângele mielului pascal ar fi avut scopul de a-i avertiza pe evrei să rămână în case unde aerul era mai puţin poluat ca afară. ?i aici avem de adăugat că, dacă erupţia a fost de asemenea proporţii încât s-a simţit, ca şi cea din Krakatau, aproape în toată lumea, nu se putea rarefia aerul până a doua zi dimineaţa, ca să iasă din Egipt o mulţime de peste un milion şi ceva de oameni de toate vârstele.

Exodul, un eveniment care a marcat istoria omenirii

Profund marcat de credinţa în veridicitatea Bibliei, autorul subliniază că nu trebuie să cădem în bigotism, considerând că Dumnezeu poate încălca legile pe care El Însuşi le-a stabilit. Meritul autorului este că surprinde foarte bine sensul Sf. Scripturi vizavi de conducerea evenimentelor istorice, ori a fenomenelor naturale, ca în cazul de faţă, în favoarea sau în dezavantajul cuiva. Stâlpul de nor întunecos din timpul zilei care devine stâlp de foc pe timp de noapte (cf. Exod 13, 22), ca să lumineze calea poporului, autorul crede că nu ar fi altceva decât coloana imensă de cenuşă vulcanică şi foc degajată în aer de suflul exploziei şi purtată de vânturi până deasupra Egiptului, şi nu numai. Originea ei nu ar fi alta decât erupţia vulcanului de la Thira (Santorini), ce se situa chiar pe direcţia traseului urmat de evrei.

Făcând o permanentă paralelă cu descrierea evenimentului de către Scriptură, autorul găseşte explicaţie şi pentru întoarcerea aparent nejustificată a fugarilor conduşi de Moise, dinspre nord, adică de pe traseul filistenilor, spre miazăzi, care ar fi de fapt evitarea expunerii călătorilor la înhalarea de cenuşă şi gaze toxice (cf. Exod 14, 19). Multe susţineri par logice şi bine justificate de autor, dar nu putem admite ideea că traversarea s-ar fi realizat peste Nil, iar nu peste Marea Roşie, aşa cum zice textul, şi nici aceea că traducătorii ar fi redat eronat cuvintele Yam-Suph cu Marea Roşie, afirmând că ar fi vorba de Marea de stuf, deoarece stuful nu poate creşte în apele sărate. Autorul, şi probabil şi cei de la care s-a inspirat, uită că în ebraica biblică, dată fiind sărăcia limbii, un cuvânt poate avea 7-8 sensuri. Dacă Biblia zice „Marea Roşie“ nu putem modifica textul ei ca să consune cu opinia noastră. Ar mai fi de făcut o observaţie, de altfel foarte simplă. La revărsarea fluviilor în mare pe suprafeţe foarte întinse, apa sărată este înlocuită de cea dulce sau îi scade foarte mult salinitatea, încât poate creşte vegetaţie, cum se poate observa mai ales în delte.

O altă observaţie ar mai fi că trecerea s-a realizat prin zona lacurilor amare, care, în Antichitate, erau, de fapt, o continuare a unei fâşii a Mării Roşii, care se unea efectiv cu un braţ al Nilului şi cu Mediterana. Aşadar, autorul ar fi trebuit să ia în calcul şi schimbarea radicală a configuraţiei reliefului din zonă, putând lua ca reper Marea Moartă, care nici pe departe nu mai arată ca în Antichitatea biblică. În concluzie, cartea este totuşi destul de merituoasă, întrucât este prima de acest gen apărută la noi, iar meritul de necontestat al autorului ar fi acela că încearcă să concilieze ştiinţa cu religia, adică să explice din punct de vedere ştiinţific un mare eveniment biblic contestat de mulţi şi totuşi acceptat de foarte mulţi. Dar chiar dacă este greu de înţeles, acel eveniment unic în lume a schimbat definitiv soarta şi mentalitatea multor oameni, încât, direct sau indirect, suntem cu toţii beneficiari ai exodului.