„Nu neg existenţa diferenţelor dintre Biserici, dar spun că trebuie să schimbăm modul nostru de a ne apropia de ceilalţi. Şi întrebarea referitoare la metodă este, în primul rând, psihologică, mai mult decât o problemă spirituală. Timp de secole au existat conversaţii între teologi, dar ei nu au făcut nimic în afară de a-şi întări poziţiile.“ Patriarhul ecumenic Atenagora I (1886-1972) a fost un ierarh luminat al Bisericii, care a ştiut cât de mult contează ca toţi oamenii să se poată împărtăşi din izvorul nesecat al Ortodoxiei. Păstrând poruncile evanghelice şi sfaturile Sfinţilor Părinţi, a fost unul dintre primii iniţiatori ai unui dialog ecumenic corect.
Născut în oraşul Vasilikon din regiunea greacă Epir, pe numele său adevărat Aristokles Spyrou, viitorul patriarh nu a avut parte de o copilărie prea fericită. Pe când el avea doar 13 ani, mama sa a trecut la cele veşnice. Îndurerat, şi-a continuat studiile, alegând calea teologiei. După încheierea cursurilor la Şcoala patriarhală din Halki, a intrat în monahism, fiind hirotonit ca diacon. Cunoscând inteligenţa sa nativă şi râvna pentru învăţătură, arhiepiscopul Meletie al Atenei l-a ales drept secretar personal. În timp, Atenagora a dobândit o funcţie mai importantă, odată cu alegerea lui Meletie drept patriarh ecumenic. La trei ani de la acest moment, în 1922, Atenagora este ales mitropolit de Corfu, datorită implicării sale în activitatea socială. Începând cu anul 1930, tânărul mitropolit este nevoit să facă faţă unei noi provocări din punct de vedere pastoral: este ales ca arhiepiscop al Americilor de Nord şi de Sud. Uriaşa zonă pe care trebuia să o acopere l-a solicitat destul de mult, dar a reuşit să facă faţă cu succes nevoilor şi problemelor apărute. Din cauza disensiunilor politice din ţară, eparhia fusese împărţită în două. Atenagora a ales să centralizeze totul, numind doar episcopi-vicari, pentru a evita eventuale conflicte sau viitoare schisme. Cu toate acestea, au existat şi unele momente dificile, pe care le-a depăşit cu dragoste, blândeţe şi răbdare. A reuşit să facă multe schimbări importante în eparhia sa. Astfel, a înfiinţat o asociaţie caritabilă, un orfelinat şi, cel mai semnificativ, Seminarul ortodox „Sfânta Cruce“. Era primul seminar ortodox grec din America.
Patriarh ecumenic
Pe data de 1 noiembrie 1948, Atenagora a devenit patriarh ecumenic, fiind primul care purta acest nume. În luna ianuarie a anului 1949 a fost întronizat, după ce fusese adus cu avionul personal al preşedintelui american Harry S. Truman. Lucrul acesta arată de câtă consideraţie se bucura în faţa preşedintelui american noul patriarh ecumenic. Evenimentul cel mai faimos din lunga activitate a patriarhului Atenagora a fost, însă, ridicarea anatemelor reciproce dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică. Mai întâi, discuţiile au început în perioada 4-6 ianuarie la Ierusalim, după sesiunea a II-a a Conciliului Vatican II. Papa Paul al VI-lea a fost, şi el, deschis dialogului în această privinţă, tratativele derulându-se destul de rapid. Astfel, pe 7 decembrie 1965 a avut loc ridicarea concomitentă a anatemelor la Constantinopol şi la Roma, fără însă a se pune capăt schismei. Astfel, după 911 ani de la rostirea anatemelor reciproce pe 16, respectiv 20 iulie 1054, era proclamată oficial deschiderea unui dialog cu un orizont mult mai amplu decât în trecut. Pe 25-26 iulie 1967, papa Paul al VI-lea a vizitat Efesul, răspunzând vizitei patriarhului Atenagora I, făcută între 26-28 octombrie la Roma. Deşi nu a existat nici un moment intenţia ca patriarhul ecumenic să intre în comuniune euharistică cu papa Paul al VI-lea, au existat numeroase voci care au criticat acest act, cel mai vehement arătându-se mitropolitul grec Filaret. Bineînţeles, conotaţiile acestui act trebuie înţelese drept susţinătoare ale dialogului ecumenic mai apropiat. Aşa cum am precizat mai sus, patriarhul Atenagora nu dorea decât părăsirea poziţiilor de forţă şi încercarea stabilirii unui dialog calm, deschis între cele două Biserici. Nu a fost, însă, înţeles de toată lumea. Pe 7 iulie 1972, patriarhul Atenagora trecea la cele veşnice la reşedinţa sa din Constantinopol. Vom oferi în cele ce urmează câteva idei privitoare la acest act, precum şi alte teme interesante, pe care le putem întâlni în cartea teologului Olivier Clément, Dialoguri cu patriarhul Atenagora, netradusă deocamdată în limba română.
O explicaţie în plus a actului
„Pentru secole întregi au fost discuţii între teologi şi nu au făcut nimic altceva decât să-şi întărească poziţiile. Am o întreagă bibliotecă despre asta. Şi de ce? Pentru că vorbesc cu teamă şi neîncredere faţă de celălalt, cu dorinţa de a se apăra pe sine şi a-i înfrânge pe ceilalţi. Teologia nu mai reprezintă o celebrare curată a misterului divin. A devenit o armă. Dumnezeu Însuşi este privit ca armă! Repet, nu ignor aceste dificultăţi, dar încerc să schimb atmosfera spirituală. Restaurarea iubirii reciproce ne va face să vedem întrebările într-o nouă perspectivă. Trebuie să exprimăm adevărul drag nouă - pentru că protejează şi celebrează importanţa vieţii în Hristos -, trebuie să-l exprimăm nu într-un mod repulsiv faţă de ceilalţi, pentru a-i face să admită că sunt înfrânţi, ci pentru a-l dărui din dragoste, pentru sensul său, pentru frumuseţea sa, la care trebuie să-i invităm şi pe ceilalţi. Trebuie să fim pregătiţi în acelaşi timp să ascultăm. Pentru creştini, adevărul nu este opus vieţii sau iubirii, ci le descoperă imensitatea. În primul rând, trebuie să ne eliberăm de cuvintele care au tendinţa de a naşte conflicte, ale trecutului negativ, din cauze politice, naţionale sau culturale care aduc ură şi n-au nimic de-a face cu Hristos. Apoi, trebuie să le angajăm în viaţa adâncă a Bisericii, în experienţa Învierii cărora trebuie să le servească. Trebuie să ne punem cuvintele în balanţa vieţii, morţii şi Învierii.“
După cum vedem şi din fragmentul de mai sus, nu are, în nici un caz, intenţia de a realiza o unire secretă, forţată, ci doar îşi exprimă încrederea în puterea dialogului. Cu toate acestea, atacurile îndreptate împotriva sa au vizat un aşa-numit plan pe care l-ar fi avut de a împlini o unire silnică a Bisericii Ortodoxe cu cea Catolică. Pentru un observator de bună-credinţă, patriarhul Atenagora nu putea fi atât de lipsit de inteligenţă încât să creadă că acest lucru ar reuşi doar prin consimţământul existent la nivel înalt. Asta, şi din cauza răsunătoarelor încercări de unire eşuate de la Lyon (1274) şi Ferrara-Florenţa (1438-1439). Tot ceea ce şi-a dorit patriarhul Atenagora I a fost ca ura fundamentalistă, de care numeroase facţiuni şi chiar Biserici importante încă mai suferă, să dispară. Dialogul nu este un păcat atâta vreme cât dogma şi canoanele se bucură de respectul cuvenit.
„Merităm să fim numiţi ortodocşi dacă nu iubim?“
„Noi, ortodocşii, suntem vrednici de Ortodoxie? În afară de eforturile care au fost făcute în ultimii ani, ce fel de exemplu au oferit Bisericile noastre? Suntem uniţi în credinţă şi în comuniunea euharistică, dar am devenit străini unii de alţii, câteodată chiar rivali. Şi Tradiţia noastră extraordinară: Sfinţii Părinţi, Sfântul Grigorie Palama, Filocalia: trăieşte şi este creativă în interiorul nostru? Dacă suntem satisfăcuţi să repetăm formule fixe şi să le ridicăm împotriva fraţilor noştri creştini, atunci moştenirea noastră va deveni ceva muribund. Dăruirea, umilinţa, reconcilierea ne fac, într-adevăr, ortodocşi, ţinând credinţa nu doar pentru noi înşine, ci pentru unirea tuturor.“
Incontestabil, patriarhul Atenagora cotinuă să se bucure de un prestigiu remarcabil. Lui i se datorează faptul că, în prezent, Biserica Ortodoxă şi cea Catolică, deşi separate de importante diferenţe dogmatice, cât şi de 1.000 de ani de tradiţie paralelă, nu mai sunt despărţite de anatemele care au sfâşiat cămaşa lui Hristos acum un mileniu. Dacă am folosi o imagine-metaforă pentru ceea ce s-a întâmplat în data de 7 decembrie 1965, ar fi aceea a unei răni nevindecate, încă deschise, dar din care au fost scoase cuţitele care au provocat-o.
Astfel, decizia de a ridica anatema între două Biserici, care îşi recunosc una alteia validitatea Tainelor, s-a dovedit nu doar corectă, ci neapărat necesară.
Cuvintele patriarhului Atenagora sunt foarte sincere în această direcţie şi nu îl putem considera în nici un caz un om diplomat, foarte rafinat, care doar doreşte să manipuleze. Majoritatea criticilor săi nu găsesc alt argument în afara acestuia, foarte greu demonstrabil de altfel, de vreme ce a avut o existenţă exemplară, ajutând nenumăraţi oameni şi încercând să menţină un climat de pace acolo unde puţini ar fi reuşit. Fiecare este liber să judece lucrurile aşa cum consideră de cuviinţă.
