Dintre toți urmașii sultanului Mahomed al II-lea, nici unul nu a fost mai viteaz, mai puternic sau mai inteligent, nici unul nu se bucură de mai multă notorietate ca Soliman I (corect spus Süleyman), acest padișah cu numele lui Solomon și poreclele de Magnificul și Legiuitorul, care, probabil, și-a întrecut ilustrul străbunic. Dar între domnia sa nefiresc de îndelungată, opera legislativă extrem de modernă pentru acele timpuri, cariera de militar neîntrecut și romantica, neobișnuita credință pe care i-a purtat-o unei foste creștine cu părul roșu, există și un episod mai puțin strălucit și cu atât mai puțin discutat. Acesta s-a petrecut, cu aproximație, pe la anul 1540 și a fost consemnat de istoricul german Martin Crusius (1524-1607), profesor la prestigioasa Universitate din Tübingen, în lucrarea Turcograeciae Libri Octo. Quibus Graecorum Status Sub Imperio Turcic.
Ceea ce s-a petrecut la căderea Bizanțului este un episod universal cunoscut, descris de nenumărate ori, subiect de film și de roman istoric deopotrivă. Împăratul Constantin al XI-lea Paleologul a rezistat unui asediu infernal de 53 de zile (infernal atât pentru apărătorii săi, cât și pentru atacatori), a refuzat să fugă sau să se predea, a luptat alături de soldații de rând, încurajându-i până în ultima clipă, în timp ce sângele curgea șiroaie și ţipetele de groază acopereau până și bubuiturile tunurilor, iar trupurile morților pluteau ca niște dovleci în mare, precum ne povestește martorul ocular Nicolò Barbaro, în Jurnal la asediul Constantinopolului. Peste 4.000 de bizantini au murit doar în timpul bătăliei propriu-zise, în armata lui Mahomed pierderile fiind chiar mai mari - se estimează că undeva la 50.000 de suflete, aproape jumătate din oastea sultanului. Trupul împăratului nu a mai fost găsit niciodată, alți 50.000 de oameni au fost vânduți ca sclavi, iar nimicirea imperiului a zguduit întreaga lume creștină. Și, totuși, această nouă Iliadă a fost cândva eliminată din istoria „oficială” și, nu așa cum ne-am aștepta, de „tartorii” Imperiului Otoman, ci chiar şi de greci, tolerați numai în „minunata lume nouă”.
După aproape un secol de la căderea Bizanţului, într-o zi oarecare din splendida capitală dintre două mări și două continente, un nobil grec, Xenakes, s-a dus să-și facă obișnuita vizită de curtoazie la amicul său turc, președintele tribunalului. Alarmat nevoie mare (culmea), turcul îi spune că s-a adoptat o nouă lege prin care absolut toate bisericile din orașele cucerite pe calea armelor vor fi rase de pe fața pământului, urmând astfel să fie distrus orice lăcaș de cult creștin din cetate. Bineînțeles că primul lucru pe care l-a făcut bietul Xenakes a fost să-l informeze pe Ieremia I, Patriarhul Constantinopolului.
Dar Sanctitatea Sa avea un prieten neașteptat. Îl chema Lütfi Paşa, Marele Vizir, născut din părinți creștini albanezi și, totodată, cumnatul padișahului. Acesta era aparent și un geniu politic, căci i-a venit pe loc o idee deopotrivă rușinoasă, nebună și formidabilă: o asemenea dilemă istorică nu se poate soluționa decât printr-o călătorie înapoi în timp (s-a gândit el, răsucindu-și mustățile), prin urmare, patriarhul n-are decât să rescrie istoria, să se ducă în fața Divanului și să susțină că, chiar dacă inițial Mahomed al II-lea a avut o tentativă de asediu asupra Împărătesei cetăților, după primele câteva ziduri sparte, basileul Constantin l-a întâmpinat cu cheia orașului în mână, iar Cuceritorul i-a cruțat pe toți, împărat, nobilime şi popor. Ușor de zis, dar mai greu de făcut. A doua zi, lac de sudoare, petrecut de o mulțime care umple toată piața dintre Topkapi și Hagia Sophia (căci, între timp, zvonul zburase prin oraș ca un pescăruș), flancat de arhontele Dimitrie Cantacuzino și Xenakes, Patriarhul Ieremia I se duce, ca mielul la tăiere, la întrunirea pașalelor și spune întocmai cum a fost învățat. Magnificul îi transmite, fără să se sinchisească prea tare, că, dacă vrea să-l creadă pe cuvânt, trebuie să-i aducă nu unul, ci mai mulți martori musulmani, martori oculari adică, întocmai ca mai sus pomenitul Barbaro.
„Martorii” din Adrianopol
Suntem prin anul Domnului 1540, 7049 de la Facerea lumii, 947 de la Hegira. A trecut aproape un veac de la căderea Constantinopolului, iar turcii prezenți atunci la marele asediu nu puteau fi, în nici un caz, copii, trebuiau să aibă, la data respectivă, cel puțin vârsta de maturitate pentru a participa la război. Totuși, Sanctitatea Sa răspunde, fără să clipească măcar, că are și poate face rost de astfel de martori și cere un termen de doar 20 de zile, pentru a-i aduce din Adrianopol. Și așa se apucă acești trei muschetari, aflați la ananghie, să „caute” ceva ce nu există. Au fost găsiți în cele din urmă doi bătrânei turci care corespundeau ca înfățișare, „unși” cu cadouri scumpe și încurajați de Marele Vizir (trădător?) să spună neadevăruri în interesul creștinilor. Înfățișarea la Divan decurge conform planului, bătrâneii spun că au peste 100 de ani și că au participat personal la asediul din 1453, ba chiar se aruncă în a descrie asemenea detalii fantastice că mai-mai îți vine să crezi că aurul poate vindeca orice fel de boală. Actori înfiorător de talentați, în ciuda vârstei înaintate - întocmai ca și Lütfi Paşa care face pe severul, se încruntă și ai putea jura că nu vrea decât să le pună bețe în roate. Legiuitorul află cu stupoare toate câte s-au petrecut, dar nu pune nici o secundă la îndoială credința și integritatea Marelui său Vizir, astfel încât dă pe dată un decret în favoarea patriarhului: Să nu mai ridice nimeni asemenea probleme și să nu mai fie sâcâit cu astfel de planuri privind bisericile, până în vecii vecilor!
Totul e bine când se termină cu bine. Sanctitatea Sa a fost canonizat în data de 10 ianuarie 2023 de către Sinodul Patriarhiei Ecumenice, iar Dimitrie Cantacuzino a murit ca monah la Sf. Munte Athos, fiind strămoșul Cantacuzinilor europeni și străbunicul bunicului unui alt sfânt, Constantin Brâncoveanu. Episodul despre care am vorbit aici a făcut atâta vâlvă în epocă, încât, un secol și jumătate mai târziu, în prefața Bibliei lui Șerban Cantacuzino, Patriarhul Dosoftei al Ierusalimului scria: „Pe vremea sultanului Soliman, fericitul strămoșul Măriei Tale, Dimitrie Cantacozino, cu multa lui înțelepciune, au oprit și n-au surpat păgânii bisericile Țarigradului, precum îl luoase cu sabia și avea direptate după legile lor să nu lase acolo bisearică de creștini”.
Un preţ necesar pentru salvarea bisericilor
Dar oare se poate mulțumi numai cu atât omul hipercorect modern? Să înceapă, așadar, procesul Sf. Patriarh Ieremia! De ce l-am putea acuza noi astăzi? Mărturie mincinoasă, corupție, fraternizare cu dușmanii credinței, fake-news? Permiteți-mi să fiu nu avocatul diavolului, ci avocatul unui sfânt. Iată, Eu vă trimit pe voi ca pe niște oi în mijlocul lupilor; fiți dar înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbeii, spune undeva Hristos (Matei 10, 16). Și mai spune și psalmistul: Cu cel cuvios, cuvios vei fi; și cu omul nevinovat, nevinovat vei fi. Și cu cel ales, ales vei fi; și cu cel îndărătnic Te vei îndărătnici (Psalmi 17, 28-29). Sigur, după standardele uzuale, Sf. Ier. Ieremia ar putea fi numit corupt, om care s-a folosit de minciună, ba chiar de mită, s-a înhăitat cu puternicii zilei pentru a-și atinge scopurile - ce să mai, un om de-a dreptul machiavelic. Ba a mai avut și lipsa de bun-simț de a-l umili pe ultimul Constantin și epopeea sa eroică în fața stăpânitorilor turci. Totuși, în marea ecuație a istoriei, toate aceste păcate și nelegiuiri au fost un preț mult prea mic de plătit și n-au știrbit cu nimic sfințenia omului care a înţeles să-şi facă datoria.
Dumnezeu lucrează, într-adevăr, pe căi misterioase, după cum spune o vorbă, ba aș zice poate chiar smintitoare, desigur pentru cei „smintiţi”, așa cum afirmă însuși Apostolul Pavel când zice: Noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie. Dar pentru cei chemați, și iudei și elini: pe Hristos, puterea lui Dumnezeu și înțelepciunea (I Corinteni 1, 23-24). Și explică mai departe de ce: Ca nici un trup să nu se laude înaintea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 29). Întunecaţi de propria noastră dreptate oarbă, uităm adesea că la ultima și suprema judecată, nu vom fi întrebați cât de corecți am fost, ci cât de milostivi, cât de mult bine le-am făcut semenilor. Uităm că dreptatea lui Dumnezeu nu este rigidă, inflexibilă ca a noastră. Dreptatea lui Dumnezeu nu este ochi pentru ochi și dinte pentru dinte - aceasta a fost o dreptate primitivă a oamenilor, îngăduită numai pentru că știa că fără exemplul jertfei Sale absolute, a Fiului Său Care să spună: Cui te lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt (Matei 5, 39), omul nu putea încă să înțeleagă dreptatea dumnezeiască.
Dreptatea lui Dumnezeu înseamnă să suferi chiar şi pentru cel păcătos
De la marele Sf. Maxim Mărturisitorul avem următoarele cuvinte: „Înțelepții în cele dumnezeiești zic că sunt trei dreptăți: omenească, îngerească și dumnezeiască. Cea omenească zic că este împărțirea egală și cinstită a lucrurilor văzute ale lumii; cea îngerească împărtășirea îmbelșugată a cunoștinței dumnezeiești; iar cea dumnezeiască spun că stă în a suferi pentru cei păcătoși”. Dreptatea lui Dumnezeu este, deci, și va fi, în vecii vecilor, ca El să Se jertfească pentru mântuirea noastră, să fie batjocorit, ucis pe nedrept. În procesul împotriva lui Hristos, Dumnezeu a îngăduit această nedreptate strigătoare la cer, cea mai mare dintre toate nedreptățile istoriei, a îngăduit călcarea oricăror legislații (de la cea a firii până la legile evreilor și romanilor care nu-L puteau găsi vinovat, fără să fie inventate tot felul de false motive), a îngăduit chiar și mărturia mincinoasă, numai ca să obțină un bine mai mare din răul făcut de oameni. Ba, mai mult, Dumnezeu Și-a încălcat propriile legi. Plata păcatului este moartea, citim în Epistola către Romani, iar Geneza zice: În ziua în care vei mânca din pom, vei muri negreșit! Și, totuși, Legiuitorul - adevăratul și unicul Legiuitor - a încălcat această lege supremă și Și-a dat din iubire de oameni singur sentința de condamnare la moarte, chiar dacă moartea este plata păcatului, iar El era fără de păcat.
Să ne mai mirăm atunci că Sf. Ieremia a îndrăznit să calce nişte legi omenești? Chemat și el la cinstea și pătimirea de a fi asemenea cu Marele Arhiereu, patriarhul a aplicat cuvintele Apostolului neamurilor - Să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru frații mei (Romani 9, 3) -, preferând să ia asupra sa păcatul unei minciuni, dar salvând, în schimb, sufletele miilor de creștini care mai trăiau încă în Constantinopolul otoman şi care ar fi rămas fără biserici și fără Sfintele Taine. În fond, sfântul doar i-a dat cezarului ce era al cezarului, chit că acesta nu mai era cezarul Romei, ci un uzurpator - respectiv satisfacția de a crede că străbunicului său ilustru nimeni nu a îndrăznit să-i stea în cale. Iar nouă încă o dovadă că Biserica e vie şi că nici porțile iadului nu o vor birui (Matei 16, 18).
Biserica a supravieţuit în mijlocul unor împărăţii care au persecutat-o
De-a lungul și de-a latul istoriei, atunci când nu a fost prigonită fizic, Biserica a fost, în schimb, prigonită intelectual - în lanțuri, a fost aruncată la lei, liberă fiind, s-a aruncat în ea cu pietre. Desigur că toate acuzațiile care i se aduc de 2.000 de ani încoace n-au nici o noimă, ele sunt doar expresia unei invidii nemărturisite a oamenilor acestui veac, fiindcă ei nu pot construi nimic care să dăinuie. Toate strădaniile omenești, chiar cele mai pure și mai frumoase, toate sistemele și imperiile, mai devreme sau mai târziu, se prefac în pulbere, ba, mai rău, se prefac în uitare, căci nici măcar timpul nu are atâta memorie să le țină minte pe toate. Ele sunt apa care trece, singură, iar Biserica este piatra care rămâne, Piatra Hristos, piatra cea din capul unghiului. Ea a supraviețuit în mijlocul împărăţiilor care au persecutat-o, a înflorit împreună cu ele, atunci când, în sfârșit, i-au înțeles frumusețea și le-a privit prefăcându-se, în cele din urmă, în cenușă, cu invulnerabilitatea cu care Nilul a contemplat cândva arderea Bibliotecii din Alexandria. Asta este ceea ce oamenii veacului, cei care nu mai cred în nemurirea sufletelor lor, nu vor putea să-i ierte Bisericii niciodată. Ea este singura care îi supraviețuiește istoriei și a toate mâncătorului timp, este singura „instituție” care va dăinui și după sfârșitul lumii. Dar dacă vrem să supraviețuim și noi împreună cu ea, nu putem să-i fim alături numai la bine, ci și la rău, atunci când este hulită, lovită din toate părțile, când tot ceea ce poate face este să se mențină pe linia de plutire. Pentru a face parte din Biserica triumfătoare din cer, trebuie mai întâi să facem parte din Biserica supraviețuitoare de pe pământ.
Lumea este, într-adevăr, un ceas stricat, mai simplă, însă mai de modă veche, Biserica e o clepsidră (adică un ceas în forma infinitului) care-și deapănă timpul ei de nisip (în paralel cu acela virtual al ceasului), dar care nu se strică niciodată, nici n-are nevoie de baterii, rubine sau alte mecanisme sofisticate, căci ea poate merge la nesfârșit, întoarsă permanent de mâna lui Dumnezeu. În ea nici un fir de nisip nu se pierde, fiecare bob (fiecare om) are același scop ca boabele din metania unui călugăr - să rostească la infinit preadulcele nume al lui Iisus, în fața căruia tot genunchiul are să se plece, al celor cerești și al celor pământești și al celor de dedesubt (Filipeni 2, 10). Iar aceia care nu au avut drept călăuză numele Lui, în marele deșert al istoriei, în marea deșertăciune a deșertăciunilor, sunt înghițiți de timp ca de niște nisipuri mișcătoare.
La început a fost Cuvântul, adică Hristos Dumnezeu. Este, așadar, cu totul potrivit ca la sfârșit să fie tot Cuvântul, adică tocmai atotputernicul Său nume. Chiar dacă ar fi cu limba smulsă și buzele cusute, Biserica are întotdeauna ultimul Cuvânt.
