„Patriotismul nu este o valoare învechită“

Unul dintre oamenii de cinste ai urbei lugojene este profesorul Nicolae Streian, personalitate remarcabilă și bine cunoscută de toţi. A fost unul dintre cei 1500 de elevi-militari care au luptat în septembrie 1944 la Păuliş, bătălie ce a rămas în istorie drept una dintre cele mai crâncene din al Doilea Război Mondial. Aceasta a fost purtată de trupele române după întoarcerea armelor contra naziştilor.

Nicolae Streian s-a născut la 4 ianuarie 1924 în plaiurile făgețene, la poalele Munților Poiana Ruscă, mai exact în Gladna Română, într-o familie de țărani, fiu al părinților Romulus și Elena Streian. Poves­tește cu multă nostalgie despre vremea copilăriei sale, despre simplitatea țăranilor de odinioară, despre hărnicia și frumusețea sătenilor săi, dar și despre greutățile ce le-a întâmpinat: „Eram o familie cu 11 copii, 7 băieți și 4 fete, oameni simpli prinși în multe treburi ale câmpului și ale gospodăriei, dar eu învățam bine la școală. Într-o zi, învățătoarea Florica Pătuleanu îi zice tatei să mă dea la școală mai departe, dar tata refuză, invocând probleme financiare. Atunci... minune... dăscălița îi spune să mă lase că va suporta ea toate cheltuielile. Au fost 120 de candidați, iar locuri disponibile 40. Nu s-a întâmplat să plătească învățătoarea, că am învățat bine și am avut și bursă. Doar eu și un frate am urmat studii superioare, el a ajuns medic și profesor universitar la Timișoara”. Continuă studiile în cetatea Caranse­beșului, unde obținând medii fruntașe este repede remarcat și apreciat de dascălii săi.

Şef de promoţie

După Şcoala Normală de învăţători din Caransebeş (1937-1945), absolvită ca şef de promoţie, rămâne pedagog la şcoala amintită, apoi, între 1945 şi 1949, urmează și Academia Teologică din Caransebeş. Primește binecuvântarea arhierească, dar și îngăduința Episcopului de Caransebeș Veniamin Nistor, pentru a lua parte doar la orele de curs și la programul religios, întrucât după-masa își desfășura activitatea de pedagog, lucru pe care îl făcea și cu acordul directorului Școlii de Învățători, Ilie Urzescu. Dar spune, râzând: „N-am fost nici popă, nici învăţător, pentru că am urmat cursurile Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj (1949-1953), unde m-am şcolit ca profesor de matematică, meseria mea de o viaţă”.

La Caransebeș, pe când era de  20 de ani, avea să trăiască momente groaznice. „Prin mai 1944, când eram încă elev la Școala de Învățători, am fost chemat de urgenţă la Centrul Militar de la Lugoj. Antonescu ţinea ca noi, elevii, să dăm piept cu ruşii, aşa că am fost repartizat la Regimentul 94 Infanterie din Orşova. Am primit ordinul cu emoţie, chiar cu oarecare tulburare, pentru că aveam doar 20 de ani şi ştiam că ruşii cuceriseră Iaşiul şi înaintau spre Bucureşti… La Orşova, am stat doar atât cât să primim haine şi echipament, apoi, fără un minut de instrucţie, ne-au trimis cu trenul la Radna. Erau acolo nişte cazărmi care ni s-au părut hoteluri… ne-au repartizat pe companii şi am început instrucţia intensivă. De dimineaţa până seara eram în câmp”.

Haos şi confuzie

În acel moment a început confuzia: „La miezul nopţii, ofiţerul de gardă ne-a anunţat că România a încetat războiul - asta a fost expresia folosită. Ne-am trezit, ne-am îmbrăcat, am luat armele şi am ieşit în câmp. Acolo am stat până seara, aşteptând ordin, în timp ce avioanele germane treceau pe deasupra şi aruncau afişe semnate de Horia Sima, prin care ni se cerea să nu luptăm contra Germaniei”.

Confuzia şi haosul ce domneau la nivelul ofiţerilor au fost întrerupte de comandantul Şcolii Militare, colonelul Alexandru Petrescu, care a luat pe cont propriu o decizie grea. În faţa a 1.500 de elevi militari din toată ţara, acesta a spus: „Până acum aţi cântat mereu că vrem Ardealul. Acum vă încolonaţi după mine, 12 companii şi înainte marş, spre Ardeal!” Iar elevii au plecat, cântând „Treceţi, batalioane române, Carpaţii”.

Bătălia de la Păuliş a rămas în istorie drept una dintre cele mai crâncene lupte din al Doilea Război Mondial purtate de trupele române după întoarcerea armelor contra naziştilor. O mână de elevi ai Şcolii militare de subofiţeri de la Radna, cu vârste cuprinse între 18 şi 20 de ani, au reuşit să ţină în loc trupele ungare şi germane, mult mai bine echipate şi mai experimentate, care îi copleşeau în proporţie de opt la unu. Dintre cei 1.500 de ostaşi care au luptat în septembrie 1944 sub comanda colonelului Alexandru Petrescu, devenit ulterior general, doar puţini mai trăiesc acum. Unul dintre ei fiind Nicolae Streian, acum în vârstă de 95 de ani, pentru care amintirile bătăliei de la Păuliş, unde a luptat cu gradul de elev sergent, vor rămâne mereu vii.

Descriind războiul, acesta spune: „Pe drum, ne-am întâlnit cu sute de care cu boi pline de refugiaţi români. Fugeau din calea trupelor maghiare, care intenţionau să înainteze de-a lungul Mureşului spre Braşov. Îmi amintesc că am ajuns la Naidorf, un sat complet pustiu, unde am înnoptat în casele abandonate. Multă vreme de atunci înainte n-am mai dormit într-un pat”.

Iadul pe pământ

Odată ajunşi la Păuliş, elevii militari de la Radna au întâlnit armata maghiară, mult mai numeroasă şi mai bine dotată. „Cred că de la început au căzut vreo 150 de elevi, dar şi ofiţeri, dintre care îmi amintesc de un căpitan, Fătu. Eram mereu în tranşee, doar cu mitraliere şi arme uşoare, fără suport de artilerie, fără tancuri, fără antiaeriană, nimic, nimic. Aşa le-am ţinut piept honvezilor unguri. Era frig şi brumă, dormeam pe iarbă, pe foi de cort, ne mâncau păduchii cât eram de nespălaţi şi de murdari. Mi-au murit atunci mulţi prieteni, atunci l-au împuşcat pe Emil Siniteanu de la Bethausen…” Greutățile și grozăviile luptei îl determină să conchidă: „Dacă există iadul pe pământ, atunci frontul de la Păuliş a fost iadul”.

Mai spune: „Frontul era greu de apărat, erau acolo numai câmpie şi dealuri domoale, fără copaci. Erau plantaţii cu viţă-de-vie, cu floarea-soarelui şi mai ales cu porumb, care foşneau şi ascundeau vederii inamicul. Apăreau ca din senin din lanul de porumb, ne trezeam cu ungurii lângă noi, am luptat chiar la baionetă. Nemţii veneau până aproape de tranşee, cu avioane care aveau tricolorul românesc vopsit pe aripi şi ne mitraliau fără milă”.

Până la urmă, au sosit întăririle româneşti şi apoi cele sovietice, care au adus victoria. „Când au apărut sovieticii, am văzut pentru prima dată femei-soldat, îmbrăcate în pufoaice, pe tancuri. Apariţia întăririlor a fost salutară, pentru că altfel, oricât eram noi de curajoşi, ne-ar fi decimat pe toţi” - recunoaşte Nicolae Streian, care adaugă că elevii militari au reuşit să ia numeroşi prizonieri unguri, pe care i-au escortat cu mâinile sus până la Radna - „orice le comandam, executau imediat, pentru că erau destui care ştiau româneşte”.

„A fost greu… treceau gloanțe și șuierau… dar Dumnezeu m-a ferit și iată trăiesc și astăzi. Am luptat cu deviza ”

În 1949 se căsătorește cu tânăra Tațiana Noaghea (rudenie a Episcopului Iosif Traian Badescu al Caransebeșului) din Caran­sebeș și se stabilesc la Lugoj, ambii profesori de matematică, maeștri ai cifrelor și formelor geometrice. În urma căsătoriei se naște fiul Virgiliu, astăzi în vârstă de 70 de ani, inginer de profesie, care îi dăru­iește și nepoți: „Mi-a dat Dumnezeu să-mi văd și nepoții”. Soția Tațiana avea să plece devreme la ceruri, în 1997, domnul Nicolae rămânând singur. Mărturisește că viața cumpătată și echilibrată l-a ajutat să ajungă la o vârstă remarcabilă, 95 de ani. Își petrece timpul citind, plimbându-se și luând parte la toate activitățile culturale ale Lugojului. Adesea este prezent la lansări de carte, la serate de poezii, la concerte, dar și la biserică.

Profesorul Nicolae Streian se numără printre puţinii veterani de război care mai sunt activi la Lugoj. Chiar şi nonagenar, fostul dascăl are o ţinută impunătoare. Este pedant, îngrijit, aşa cum îl ştiu dintotdeauna lugojenii. „Tot la 10-20 de metri, mă salută cineva pe stradă. Majoritatea sunt foştii mei elevi, unii dintre ei ajunşi bunici. Ne îmbrăţişăm şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu m-au uitat”.

Distincții

Pentru curajul, devotamentul și patriotismul său primește diferite distincții. În anul 1995, preşedintele României Emil Constantinescu i-a conferit „Crucea comemorativă a celui de-al Doilea Război Mondial, 1941-1945”. În anul 2012, de 1 Decembrie, i s-a conferit distincţia „Cheia Oraşului” din partea Primăriei Municipiului Lugoj. În același an Consiliul Local și Primăria Comunei Fârdea îi acordă titlul de Cetățean de onoare al comunei, iar în 2018 obține și titlul de Cetățean de onoare al comunei Păuliș din județul Arad.

La data de 19 aprilie 2018, la Cercul Militar Lugoj a fost avansat la gradul de colonel în retragere. Profund emoţionat, veteranul-veteranilor Nicolae Streian a rostit în plen: „Am aproape 95 de ani şi acum 74 de ani am făcut parte din Detaşamentul Păuliş al Armatei Române. Am luptat cu arma în mână împotriva duşmanului ţării mele, având gradul de elev-sergent. Ceea ce aş mai dori să completez este că acest război a fost unul nonstop, crunt, pe viaţă şi pe moarte. Eu am participat la bătălia de la Păuliş, această foarte frumoasă comună situată între Lipova şi Arad. După terminarea războiului şi încheierea păcii, am fost avansat treptat în grade, culminând astăzi cu acordarea gradului de colonel în retragere…”

Veteranul de la Păuliş are o singură dorinţă: „Aş dori ca tinerii din ziua de astăzi - tineri cum eram şi noi pe atunci, să înţeleagă că patriotismul nu este o valoare învechită…” Este pilda unei generaţii care a suferit enorm şi care astăzi e tot mai puţin înţeleasă.