Pe holurile şcolii interbelice

Reforma învăţământului românesc a început în perioada domnitorului Alexandru Ioan Cuza, când s-a generalizat învăţământul obligatoriu de patru clase, un lucru rar în Europa acelor vremuri. Reforma a continuat după Marea Unire, când se considera că învăţământul şi cultura sunt elementele de constituire a naţiunii. „În România interbelică, învăţământul primar şi secundar era organizat, din punct de vedere administrativ, în 15 regiuni unde funcţionau inspectoratele regionale. Şcolile erau controlate de către inspectorii regionali, fiind observate în primul rând învăţământul («cetirea, scrierea, exprimarea gramaticală, aritmetica şi geometria, celelalte ştiinţe, cântul şi gimnastica»), starea igienică a localului şi a elevilor, Cancelaria şi Arhiva (cataloage, matricole) şi activitatea extraşcolară (cursuri complementare, lucrul manual, muzeul şcolar)“, a spus Cătălin Botoşineanu, directorul Direcţiei Judeţene Iaşi a Arhivelor Naţionale.

Ovidiu Buruiană, lector la Facultatea de Istorie a Universităţii „Al. I. Cuza“ din Iaşi, care a studiat tendinţele educaţionale din perioada interbelică, spune că „este foarte important modul în care Statul a văzut cultura, învăţământul. În perioada interbelică, învăţământul şi cultura sunt elementele de constituire a naţiunii. La noi, Statul îşi asumă un rol determinant în învăţământ încă din secolul al XIX-lea, cu reforma lui Cuza, de tip iluminist, ce aducea obligativitatea învăţământului. În 1864 erau puţine state occidentale care aveau incluse o asemenea prevedere! Este un stat educator, un stat care doreşte să controleze învăţământul, iar învăţământul este o premisă a construii naţiunii“.

O dată cu Unirea de la 1918, societatea începe să prindă contur: „După 1918, Statul român unitar avea minorităţi numeroase, era un stat care includea sisteme de învăţământ diferite, o societate care nu era unificată. Statul trebuia să integreze minorităţi mult mai educate, mult mai pregătite. Învăţământul a fost principalul mijloc pentru a realiza unificarea societăţii şi pentru a o construi. Cele mai educate provincii, cu învăţământ mai dezvoltat, erau tocmai cele care veniseră, Banatul, Transilvania, Bucovina, în timp ce Basarabia era la antipodul acestora, dar şi foamea de învăţătură era mult mai mare aici“, a spus Ovidiu Buruiană.

După marele reformator Spiru Haret, societatea interbelică încerca să se adapteze la noile date, în sistemul de învăţământ. „La 1918 suntem în posteritatea lui Spiru Haret, cel care dorea ca prin învăţământ să îi ridice pe ţărani. La sat, învăţătorul nu este doar cel care învaţă copiii să scrie şi să citească, el trebuie să educe continuu, învăţătorul trebuia să educe şi pe ţăranul adult, să îi ofere cunoştinţe aritmetice, în ideea că învăţând să socotească nu mai putea fi înşelat de arendaş, învăţând să citească va cunoaşte şi textul învoielilor agricole. În perioada interbelică, cel care va continua politica lui va fi ministrul Constantin Angelescu, un chirurg renumit, cu studii strălucite şi o practică deosebită la Paris; multe spitale doreau să îl reţină acolo, însă el s-a întors în România. Oltean, căsătorit cu fiica lui Grigore Monteoru, unul din cei mai bogaţi proprietari de pământ, devine rudă prin alianţă cu Spiru Haret, astfel că se simte oarecum obligat să îi preia moştenirea“, după cum a arătat Ovidiu Buruiană.

„Doctorul cărămidă“

Contemporanii l-au numit pe doctorul Constantin Angelescu „doctorul cărămidă“, după cum a spus Ovidiu Buruiană, pentru că „pe timpul lui s-au construit foarte multe şcoli, peste 7.000. El a fost ministrul Instrucţiunii Publice în toate guvernele liberale din perioada interbelică, ceea ce denotă o anumită coerenţă a demersului guvernamental. Printre direcţiile acestui demers era o preocupare de a ridica învăţământul în limba română. S-a creat aşa numita «zonă culturală», 50 de kilometri pe o suprafaţă lângă graniţă, din NV până în Cadrilater, iar profesorii şi învăţătorii care predau acolo beneficiau de anumite anvantaje de natură pecuniară, dar şi de natură simbolică, cu un salariu cu 50% mai mare şi dreptul la o suprafaţă dublă de pământ, faţă de ceilalţi învăţători de la ţară care aveau dreptul la o jumătate de hectar de pământ. Aceşti dascăli aveau şi alte obligaţii decât cele care ţineau strict de natura profesională, trebuiau să organizeze diverse manifestări cu caracter românesc, făceau ore suplimentare cu adulţii, manifestări culturale, coruri, organizau excursii în spaţiul simbolic al naţiunii, trebuiau să îi facă să se simtă români pe cei care se simţeau deznaţionalizaţi, la sfârşitul secolului al XIX-lea“.

1% din copiii de la sate făceau mai mult de 4 clase

Învăţământul primar era şi prima „cărămidă“ din sistemul de învăţământ, astfel că prima lege a învăţământului care s-a adoptat în perioada interbelică a fost cea a învăţământului primar, în 1924. „Erau mai multe sisteme de învăţământ în perioada interbelică, venind din experienţa istorică, educaţională, dar şi de altă natură a diverselor provincii. Pentru realizarea acestui învăţământ unitar s-a dat prima lege a învăţământului care păstrează unele caracteristici din perioada anterioară, precum obligativitatea, gratuitatea. Erau prevăzute chiar şi amenzi, prin lege, pentru părinţii care nu lăsau copiii să meargă la şcoală. Aşa cum se vede şi în «Moromeţii», utilitatea şcolii nu este încă bine statuată în societate din punctul de vedere al mentalului. Şcoala primară era de şapte ani. Pentru cei care după patru ani nu urmau cursurile şcolii mai departe, era prevăzută o perioadă de trei ani pentru cursuri practice, astfel că un copil era şcolarizat obligatoriu şapte ani. Şcolile trebuiau să aibă grădini, să poată asigura practica elevilor, cursurile în cei trei ani erau orientate spre meserii, spre activităţi practice cu specific tradiţional. Susţinerea acestor şcoli cădea de multe ori pe seama comunelor care trebuiau să asigure anumite dotări, bibliotecă etc“, a menţionat Ovidiu Buruiană.

„Doctorul Constantin Angelescu dorea să ridice foarte multe şcoli, era şi o politică «heirupistă», unele rămâneau neterminate, însă multe din şcolile ridicate de acesta au rămas ca un model simplu, practic. A pune pe seama comunelor dotarea şcolilor era o problemă, pentru că majoritatea comunităţilor erau sărace. Abandonul şcolar în acea perioadă era unul foarte ridicat, până la 8-10%. Gradul de şcolarizare era unul redus iar şcoala primară nu a reuşit să înlăture problema analfabetismului, promovabilitatea era şi ea redusă, în jur de 62%, aproape 30% fiind repetenţi“.

Conform celor precizate de Cătălin Botoşineanu, directorul filialei judeţene Iaşi a Arhivelor Naţionale, „statisticile din perioada interbelică arată că numărul copiilor de la ţară care continuau studiile la oraş, după învăţământul de patru ani din satul natal, era foarte mic, de 1%. Între 1921-1932 doar 5,4% dintre elevii înscrişi în şcolile rurale au trecut în învăţământul secundar, 2,5% în licee, 1,2 în şcoli normale, 0,3 în seminarii, restul în şcoli profesionale“.

12-16% pentru Educaţie

Pentru a încuraja Educaţia, se alocau fonduri care, în comparaţie cu cele de azi, par mari: „Bugetul Educaţiei era de 12%, iar în anumite perioade urca la 16%, dar acest procent era net inferior unor state învecinate. În momentul interbelic, investiţia în Educaţie era o chestiune esenţială. Naţiunile doreau să îşi construiască anumite identităţi, iar şcoala este un instrument de construcţie a naţiunii. România a preluat formele occidentale şi a încercat să le adapteze situaţiei concrete prin crearea fondului. Şcoala trebuia să formeze elitele administrative pe care Statul le considera necesare. E un învăţământ centralizat, nefiind acceptate particularismele sau învăţământul descentralizat. Deşi în mod oficial era descentralizat, fiind lăsat din punct de vedere financiar în seama comunelor, în mod real el era centralizat, sub raportul programelor, al supravegherii procesului educaţional“, a spus Ovidiu Buruiană.

Unii părinţi mai înstăriţi menţineau şi obiceiul de a-şi educa acasă copilul, aşa cum se făcea în perioada în care nu existau prea multe instituţii de învăţământ. „Aproape fiecare liceu avea 5-6 elevi care susţineau examenul de Bacalaureat după ce au învăţat acasă, cu profesori particulari. Examenul era cel care atesta cunoştinţele, şi nu liceul urmat. Tot la liceele de stat sau la Universitate susţineau Bacalaureatul şi cei din liceele particulare. Erau şi familii care îşi permiteau să îşi angajeze profesori particulari pentru copii. Un profesor universitar avea mulţi bani, îşi putea lua câte o moşie sau câte o casă în centrul marilor oraşe, pleca în concedii în afara României, iar faptul că se angajau profesori particulari nu era un efort deosebit“, după cum a precizat Cătălin Botoşineanu.

„Era un liceu foarte dificil de absolvit“

După ce a fost creat cadrul legal al învăţământului primar, „următoarea treaptă de învăţământ era cel secundar, iar o lege de unificare a acestuia a fost dată în 1928, tot în timpul unui guvern liberal, tot doctorul C. Angelescu fiind iniţiatorul. Au fost şi intervenţii anterioare; în 1925 a fost reintrodus Bacalaureatul.

Învăţământul secundar era împărţit pe două cicluri, un ciclu primar de patru ani, ceea ce noi numim astăzi gimnaziu, şi un al doilea ciclu, de trei ani, liceul. S-a renunţat la al patrulea an din considerente economice, pentru că oamenii erau săraci. S-a încercat să se formeze un liceu care să ofere şi cunoştinţe concrete, alături de cel care reunea toate profilele teoretice, real, modern şi clasic, doctorul Constantin Angelescu susţind că elevul este incapabil de a face o opţiune în cunoştinţă de cauză. Era un liceu foarte dificil de absolvit, Bacalaureatul era cu adevărat un examen de maturitate, cu o comisie formată mai ales din universitari, se susţinea la multe discipline. Examenele aveau loc în aceeaşi zi, absolventul trecea prin faţa mai multor profesori; era evaluat cu adevărat. Bacalaureatul era chiar un moment important din viaţa cuiva. Un tip al învăţământului secundar era îndreptat spre universitate, alături de un al doilea tip, îndreptat spre latura practică. Mai era un învăţământ pentru şcolile normale în seminariile pedagogice, un învăţământ industrial reglementat prin legea din 1936. Alt tip de învăţământ secundar este cel comercial, reglementat prin legea din 1936; mai erau şi şcolile agricole, şcolile militare care, însă, nu ţineau de Ministerul Instrucţiunii Publice, ci de Ministerul de Război. Învăţământul secundar era unul pentru băieţi şi unul pentru fete, nu era unul mixt“, după cum a spus Ovidiu Buruiană.

10 licee la un milion de locuitori

Una dintre preocupările Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor, precum şi tema principală din dezbaterea publică interbelică asupra învăţământului a fost aceea a raportului dintre învăţământul teoretic şi practic, conform celor precizate de Cătălin Botoşineanu, care a adăugat că „în 1928, România avea un număr de 10 licee la un milion de locuitori, Ungaria avea 18,7, în timp ce Danemarca avea 56 de licee raportate la acelaşi număr de locuitori. În perioada 1921-1932, 9,1% din populaţia care a terminat cursurile şcolii primare au urmat şcolile teoretice, timp ce doar 2,7% au fost înscrişi în şcolile practice. Această realitate era confirmată şi de sistemul şcolar din România interbelică, unde 75,1% dintre şcoli erau teoretice şi numai 24,9% aveau caracter practic“.

În general, foarte puţini copii de la ţară ajungeau la liceu, taxele fiind foarte mari, de exemplu, la Liceul Internat din Iaşi, actualul Colegiu „Negruzzi“, taxa ajungea şi la 10.000 de lei pe an.

Românii erau atraşi de învăţământul teoretic, şi nu de cel practic, după cum a spus Ovidiu Buruiană: „Raportul celor care urmau cele două tipuri de şcoli era invers faţă de Europa, ceea ce arată o anumită inadecvare către lumea modernă; majoritatea doreau să meargă către facultăţi, pentru că facultatea le oferea şansa de a ajunge în posturi administrative; toţi doreau să ajungă în administraţia de stat, să fie funcţionari, dar prea puţini doreau să facă un învăţământ practic, să devină mecanici, instalatori etc., să aibă o meserie aşa cum solicita lumea modernă.

Românul îşi dorea o funcţie la stat şi mai puţin să aibă o siguranţă financiară. Românul, de multe ori, investea financiar din propria avere ca să obţină o funcţie în stat. Probabil că acea funcţie aducea recunoaşterea, de aici şi învăţământul care urma acelaşi tipar, ce încerca să ofere funcţii pentru stat, iar Statul, prin politica sa, încuraja această orientare, lăsând spaţiul modernităţii pentru alte etnii, care se îndreptau către funcţii necesare din punct de vedere social“.

Taxa la un liceu de prestigiu ajungea la 20.000 de lei pe an

Sistemul burselor pentru susţinerea copiilor performanţi de la ţară nu era reglementat. „Erau burse pentru copiii de la ţară, dar era un sistem extrem de selectiv. Erau şi multe burse private. Erau copii din mediul rural care au reuşit în acea perioadă, un exemplu celebru este Dumitru Mociorniţa, cel care va avea una dintre cele mai mari întreprinderi din sud-estul Europei. El era din zona Prahova; se povesteşte cum a plecat desculţ din satul natal, a fost sprijinit de fraţii Brătianu la şcoala primară, la şcoala secundară, la universitate, cu studii în Italia, în Franţa, apoi a făcut una dintre cele mai mari întreprinderi. Acele instituţii ale carităţii care existau în alte ţări nu aveau la noi o practică îndelungată. Înainte erau acei boieri care, de multe ori, erau prezentaţi în culori negative, dar care, de fapt, susţineau copii la şcoală, iar cei din elita interbelică moştenesc şi astfel de practici culturale de recunoaştere, de poziţionare socială. Mai erau fundaţii de sprijinire a copiilor, a studenţilor, existau şi fonduri particulare; acestea se întâlneau mai ales în învăţământul universitar“, după cum a remarcat Ovidiu Buruiană.

Aşa cum a precizat Cătălin Botoşineanu, „Societatea «Cantina şcolară» din Iaşi, care administra 15 cantine în anul 1927, oferea masa pentru 231 de elevi. O porţie de mâncare costa 6.50 lei, banii provenind din cotizaţii, chete, serbări, mici subvenţii, donaţii. Filantropia era destul de dezvoltată, profesorii bătrâni lăsau un fond pentru elevi, erau rectori care lăsau un fond de burse care le purtau numele. Se constituiau fonduri prin donaţii ale foştilor elevi, profesori care contribuiau la susţinerea şi şcolarizarea unor copii nevoiaşi. Ideea acestor comitete şcolare de susţinere a elevilor nevoiaşi aparţine doctorului C. Angelescu, care, ca fost ambasador în Statele Unite ale Americii, a preluat această idee.

Copiii de ţărani ajungeau la liceu foarte greu din cauza taxelor foarte mari pentru şcolarizare la care se adăuga plata pentru cazare. În 1936, la Liceul Internat „Negruzzi“ din Iaşi erau 531 de elevi, din care aproape jumătate interni, 385 de la oraşe (107 din alte oraşe decât Iaşi) şi 146 de la sate. Profesia părinţilor arăta că erau 31 mari proprietari, 33 agricultori mijlocii, 33 mari industriaşi, 91 comercianţi, 97 funcţionari publici, 103 profesori, 20 militari, 53 profesii liberale, 7 servitori, 24 alte ocupaţii, 41 orfani. Taxa anuală era între 501-20.000 lei“.

Profesorii cu salarii de miniştri

Profesorul era foarte respectat în perioada interbelică, acest fapt fiind reflectat şi în salarii. De altfel, un profesor bun putea să predea atât la liceu, cât şi la facultate.

„Erau şi profesori de liceu care erau de o calitate incredibil de ridicată, cu doctorate în străinătate. Garabet Ibrăileanu a fost mai întâi profesor la Liceul Internat, actualul Colegiu «Negruzzi», şi apoi ajunge să fie la Facultatea de Litere, iar parcursul acesta era unul frecvent, nu era o separare ca acum, calitatea profesorilor din învăţământul preuniversitar fiind una foarte ridicată. Sunt mulţi profesori preuniversitari care sunt parlamentari, care acced la funcţii publice. Salarizarea profesorilor era una destul de bună. A fi profesor la un liceu însemna ceva; un profesor câştiga în jur de 8.000 de lei pe lună, în timp ce un mecanic câştiga 2.500. Un profesor universitar titular ajungea să câştige şi 26.000; atât câştiga şi un prim-ministru. Pe vremea aceea, era foarte bine să fii profesor, aveai o poziţie socială recunoscută, erai o persoană respectată. Un învăţător câştiga cam 4.000-5.000 de lei, dar avea şi foarte multe avantaje“, a spus Ovidiu Buruiană.

Orele începeau cu rugăciunea de dimineaţă

Religia a jucat un rol foarte important în educaţia interbelică, după cum a observat Ovidiu Botoşineanu: „Orele începeau cu rugăciunea de dimineaţă. Biserica Ortodoxă era o biserică dominantă în Statul român, aşa cum arăta şi Constituţia de la 1923. Preotul avea un rol decisiv în viaţa comunităţii, mai ales rurale, dar şi în şcolile din mediul urban. Sunt diverşi memorialişti care povestesc că în şcoală adoptau un anumit comportament, mergeau la biserică, în corul bisericii, chiar dacă nu era un învăţământ confesional. Statul a încurajat mult biserica să se implice, ca o formă de încurajare morală şi de constituire a unei identităţi creştine“.

▲ „Am dat Bacalaureatul în sala de sport; pe scenă era comisia, iar în sală era plin de părinţi“

Teodorel Ileana, fostă elevă şi profesor de fizică la Liceul de fete „Oltea Doamna“ din Iaşi îşi aminteşte cu foarte mari emoţii de Bacalaureatul pe care l-a susţinut în urmă cu aproape 70 de ani: „De la începutul liceului eram 52 de elevi în clasă, iar profesorii nu se plângeau că suntem mulţi, iar la final, cred că am rămas peste 40. Unii au plecat în alte părţi cu părinţii, alţii s-au retras pentru că nu aveau bani sau nu făceau faţă pretenţiilor.

Am dat un Bacalaureat pe care nu am să îl uit toată viaţa! Şapte obiecte şi numai profesori străini, nimeni din şcoală! Nimeni, nimeni! Am dat Bacalaureatul în sala de sport de la «Oltea»; pe scenă era comisia, iar în sală era plin de părinţi sau de cine voia să asiste; era public. Toată comisia era acolo şi mergeai pe bandă rulantă. Începeai dintr-un capăt, te asculta primul profesor, şi mergeai la următorul, şi mergeai aşa până ce terminai şi puteai să ieşi din sală! Scris se dădea numai la română şi matematică, celelalte erau orale. Profesorii erau din ţară, dar erau cei mai buni pentru că veneau la un liceu de elită, iar preşedintele era un profesor universitar din Iaşi. Nouă ne era foarte frică, era o ruşine să termini liceul şi să nu iei Bacalaureatul. Îmi aduc şi acum aminte că tatăl meu a mers cu mine, pentru că ştia că mie îmi este frică. I-am spus să nu intre în sală şi m-a aşteptat afară pe o bancă. După ce s-a terminat Bacalaureatul, eu nu m-am mai putut ridica de pe scaun! Tata afară: «Unde-i fata?» şi, în fine, a apărut şi fata lui. Examenul era foarte obositor, dacă eu nu am putut să mă ridic de pe scaun, la final!“.