Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar Personalismul economic în viziunea ortodoxă

Personalismul economic în viziunea ortodoxă

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Documentar
Un articol de: Petre Comșa - 29 Aug, 2010

Personalismul economic în versiunea sa actuală se revendică a fi o ştiinţă a moralităţii pieţelor, ce îşi propune să analizeze ramificaţiile morale ale activităţii economice în lumina viziunii teologiei catolice cu privire la persoana umană. Este contextul în care postulatul fundamental al personalismului economic formulează necesitatea ca fiecare persoană umană să se afirme în virtutea valorii sale în sine. În viziunea sa curentă, acest nou domeniu de investigaţie se concentrează pe identificarea, în cadrul diferitelor aranjamente economice existente în prezent, a acelora care promovează demnitatea umană, contrastându-le cu acele aranjamente care o denigrează.

Dincolo de valoarea incontestabilă a contribuţiilor pe care reprezentanţii personalismului economic le-au adus până acum la reconsiderarea fundamentelor ştiinţei economice, cercetările din domeniu efectuate până în prezent nu epuizează nici pe departe potenţialul de excepţie pe care folosirea înţelesului teologic al persoanei îl poate avea în mai buna explicare şi înţelegere a fenomenelor economice.

Persoana reprezintă fundamentul ontologic al ordinii sociale naturale

Nevoia împlinirii actualului personalism economic devine mai vizibilă dacă avem în vedere că principalul atu pe care îl deţine personalismul economic în versiunea sa catolică este faptul că el propune înţelegerea realităţilor economice prin prisma unei viziuni teologice asupra persoanei umane. Altfel spus, meritul major şi noutatea absolută pe care el le aduce stau în faptul că îşi propune să investigheze comportamentul agenţilor economici în calitatea lor de "persoane", şi nu de "indivizi" - aşa cum au procedat până acum absolut toate curentele şi şcolile de gândire din ştiinţa economică, de-a lungul întregii sale istorii, de la începuturi şi până în prezent. Drept consecinţă, înţelegerea de profunzime a tainei persoanei umane este limitată, de fapt, la considerentele de natură etică şi morală. Pe de altă parte, specific personalismului polonez este şi recunoaşterea faptului că "individul", şi nu "persoana", reprezintă fundamentul ontologic, piatra de temelie, a ordinii sociale naturale.

Faţă de cele arătate mai sus, miza succintelor noastre considerente preliminare cuprinse în aceste pagini este de a lămuri dacă în baza învăţăturii de credinţă ortodoxă se poate opera cu o distincţie clară şi operaţională între "individ" şi "persoană". Astfel se va putea observa cum dimensiunea etico-morală asupra persoanei umane, atât de specifică teologiei catolice, ar putea fi depăşită şi chiar transfigurată prin dimensiunea duhovnicească a persoanei umane, în mod particular specifică teologiei ortodoxe.

Să pornim în acest demers de la Cartea Facerii, în care Dumnezeu vorbeşte la plural despre hotărârea de a crea pe om după chip dumnezeiesc (Facerea 1, 26-27; 5, 1; 9, 6), fapt ce arată atât prezenţa chipului lui Dumnezeu în om, precum şi legătura acestuia cu Sfânta Treime. Sfinţii Părinţi văd în calitatea omului de chip al lui Dumnezeu o "părtăşie" (participare) a acestuia la viaţa lui Dumnezeu, o "deschidere spre înălţime", o însuşire firească de a se transcende pe sine şi de a intra în comuniune cu Dumnezeu – Sfânta Treime. Aprofundând această însuşire, Sfântul Grigorie de Nyssa spune că omul este subiect sau persoană care ipostaziază natura umană şi care face posibilă relaţia comunitară între cei ce poartă chipul lui Dumnezeu.

Comuniunea interpersonală – cheia desăvârşirii omului

Prin urmare, taina omului se trăieşte ca persoană, ca subiect conştient, care iubeşte şi doreşte liber relaţia sau comuniunea cu taina persoanei celuilalt. Comuniunea interpersonală este posibilă, pe de o parte, datorită capacităţii omului de a deveni subiect al dragostei divine, iar pe de alta, nevoii de celălalt, în dragostea căruia omul îşi desăvârşeşte caracterul de subiect, de persoană, el fiind "subiect deplin când este purtător al dragostei de Dumnezeu" (părintele Stăniloae).

Această dimensiune "de persoană" a "chipului" este mărturisită şi de învăţătura Sfântului Apostol Pavel, potrivit căreia omul, pentru a fi întreg, pentru a se împlini ca persoană, trebuie să poarte "chipul" omului "ceresc", adică cel al lui Hristos (1 Corinteni 15, 49), să ajungă la "măsura vârstei plinătăţii lui Hristos", şi aceasta "ca el să nu mai fie prunc" (Efeseni 4, 14). Oamenii, găsindu-şi structura arhetipală în umanitatea îndumnezeită a lui Hristos, se îmbracă întru Acesta şi se reînnoiesc spre cunoaştere "după chipul Celui Ce i-a zidit" (Coloseni 3, 10), devenind făptură nouă; mor împreună cu Hristos, învie împreună cu El, trăiesc o viaţă ascunsă cu Hristos în Dumnezeu, "iar când Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru slavă" (Coloseni 3, 1-4). Aşadar, după Sfântul Apostol Pavel, omul ca persoană este chipul Chipului lui Dumnezeu, adică al Domnului Iisus Hristos. Cele arătate mai sus scot cu claritate în evidenţă, credem noi, importanţa pe care teologia ortodoxă o conferă chemării ce îi este adresată omului ca persoană de a intra în comuniune interpersonală, întemeiată ierarhic, cu Dumnezeu şi cu semenii săi (despre caracterul ierarhic al comuniunii dau mărturie, printre alţii, Sfântul Dionisie Areopagitul, Sfântul Ignatie al Antiohiei şi Sfântul Ciprian de Cartagina). La rândul său, importanţa acordată acestei chemări ne vorbeşte despre importanţa pe care Ortodoxia o arată, totodată, distincţiei dintre "individ" şi "persoană".

În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul dă mărturie despre distincţia ce există între ceea ce el numeşte "voinţa naturală" şi "voinţa gnomică" a omului. Voinţa naturală este expresia naturii (firii) umane create de Dumnezeu şi orientate, prin însuşi actul creaţiei, spre comuniunea cu Dumnezeu. Fiind un atribut al naturii umane create după chipul lui Dumnezeu, voinţa naturală implică libertatea naturală, adică înclinarea "firească" (naturală) spre Dumnezeu, libertatea veritabilă. În acelaşi timp, voinţa gnomică este, în înţelegerea Sfântului Maxim, expresia ipostasului căzut al omului (nu a firii); ea este "liberul arbitru", adică libertatea ipostatică, posibilitatea omului de a alege şi acţiona în consecinţă fără nici un fel de oprelişti. Această libertate ipostatică (gnomică) este atât sursa păcatului originar (alegerea împotriva firii, a naturii), cât şi a mântuirii: "Numai Dumnezeu e bun prin a sa fire şi numai imitatorul lui Dumnezeu e bun prin a sa gnomă". Este util să arătăm aici că teologul ortodox Vladimir Lossky, elaborând pe marginea liniei de analiză a Sfântului Maxim, face următoarea precizare: "Totuşi, după Sfântul Maxim, această libertate de alegere (adică voinţa, libertatea gnomică – n.n.) este deja o nedesăvârşire, o mărginire a adevăratei libertăţi. O fire desăvârşită n-are nevoie să aleagă, pentru că ea cunoaşte în chip firesc binele: libertatea sa este întemeiată pe această cunoaştere. Liberul nostru arbitru dovedeşte nedesăvârşirea firii omeneşti căzute, pierderea asemănării cu Dumnezeu".

Libertatea persoanei, izvorul căderii şi mântuirii omului

În acord cu aceste considerente, părintele Stăniloae afirmă că omul are capacitatea de a privi în mod conştient şi de a tinde în mod liber spre ceea ce este "dincolo" de lumea creată - cu alte cuvinte, dincolo de el însuşi şi chiar dincolo de statutul său existenţial, de condiţia sa de creatură -, adică spre Creatorul său. Pe cale de consecinţă, precizează părintele Stăniloae, când omul alege, în virtutea voinţei sale gnomice, să se separe de voinţa sa naturală – voinţă care îl călăuzeşte spre relaţia de comuniune interpersonală cu Dumnezeu -, în acest caz el rămâne la condiţia de individ. În condiţia de individ, omul respinge comuniunea cu Dumnezeu şi alege autonomia în relaţia cu El. Ca individ, elaborează mai departe teologul român, omul rămâne o existenţă închisă, întemniţată atât în sine însuşi, cât şi în existenţa aceasta lumească, pământească; el rămâne întemniţat în nivelul de existenţă al ordinii create, actualizând în felul acesta posibilitatea pe care o are, prin liberul său arbitru, de a se separa de Dumnezeu şi de semenii săi. Ca individ, omul rămâne un simplu exemplar printre multe altele ale speciei sale (părintele Stăniloae). El este dominat de preocupări pur materiale, în timp ce aspectele duhovniceşti şi cele ce ţin de veşnicie sunt trecute într-un plan secund de preeminenţa aspectelor materiale şi temporale ale vieţii. Ca individ, în consecinţă, omul rămâne în condiţia căzută a existenţei: fiind prioritar preocupat de satisfacerea nevoilor sale biologice şi materiale, el înţelege relaţiile sociale drept exerciţii pline de tensiune în clamarea şi limitarea de drepturi, izolându-se astfel într-o atitudine autocentrată, ce concepe viaţa ca fiind direcţionată introvertit spre sinele propriu.

Ca persoană, omul este întotdeauna în relaţie de comuniune cu Dumnezeu

Din contră, arată teologul român, când omul alege să-şi pună în acord voinţa sa gnomică cu cea naturală, el se ridică la condiţia de persoană. Ca persoană, omul actualizează capacitatea sa potenţială de a privi în mod conştient şi deliberat la ceea ce este dincolo de el însuşi şi de condiţia sa de creatură, adică de a privi spre Dumnezeu.

Ca persoană, omul este întotdeauna în relaţie de comuniune interpersonală cu Dumnezeu şi cu semenii săi. Ca persoană, el este primordial preocupat de împlinirea nevoilor sale duhovniceşti, conferind adâncime vieţii sale interioare şi experiind o profundă transformare lăuntrică, ca expresie a dăruirii iubitoare de sine către Dumnezeu şi semenii săi.

Încercând să capitalizăm cele spuse mai sus, am dori să subliniem că, privind lucrurile prin prisma analizei noastre, în centrul viziunii ortodoxe privind natura persoanei umane se află adevărul dumnezeieşte descoperit al faptului că omul este chemat, prin însuşi actul creării sale, spre comuniunea interpersonală, înscrisă într-o ordine ierarhică, cu Dumnezeu şi cu semenii săi. În funcţie de răspunsul pe care el îl dă acestei chemări, există o distincţie clară între condiţia umană căzută de "individ" şi cea înduhovnicită de "persoană". Ceea ce înseamnă că definitorii pentru gândirea ortodoxă sunt valorile duhovniveşti. Drept urmare, în opinia noastră, o astfel de preeminenţă a dimensiunii duhovniceşti ar urma să poziţioneze cercetările în cadrul personalismului economic de-a lungul câtorva linii directoare de analiză.

Principiul acţiunii minime

O primă linie de analiză ar reprezenta-o smerenia, ca trăsătură specifică a persoanei în Ortodoxie (Sfântul Siluan Athonitul, Sfântul Ambrozie de Optina). În abordarea noastră, smerenia este văzută ca reprezentând ipostazierea în plan duhovnicesc a "principiului minimei acţiuni" din ştiinţa fizicii. Conform acestui principiu, un corp, pentru a ajunge dintr-un punct în alt punct, urmează acel drum – din multitudinea de traiectorii posibile – pe care "se consumă" o acţiune minimă (adică, un drum pe care se minimizează produsul dintre o diferenţă de energii - energia cinetică şi cea potenţială - şi timp/ cf. R. Feynman). Analiza pe care această linie de cercetare ar urma să o dezvolte ar trebui să ia în considerare faptul că, dacă Dumnezeu a creat totul după principiul minimei acţiuni, atunci şi activitatea omului este după voia lui Dumnezeu dacă respectă acest principiu. Aşadar, cel smerit, "cel sărac cu duhul", este cel a cărui activitate duhovnicească respectă principiul acţiunii minime, adică în activitatea sa el alege drumul fără consum de energie inutilă – care sunt toate patimile şi păcatele, tot răul.

Aplicând această viziune la domeniul economic, rezultă faptul că şi economia trebuie să meargă după acest principiu al minimei acţiuni, care echivalează cu maximum de eficienţă economică şi duhovnicească. Adică, preocuparea de a nu se consuma nimic în plus, atât în termenii consumului de resurse materiale rare (resurse economice), cât şi în termenii consumului de energie sufletească inutilă (patimi şi păcate).

O a doua linie de analiză va avea în vedere faptul că o altă trăsătură specifică a persoanei în Ortodoxie este blândeţea, înţeleasă ca "judecată nestrămutată asupra lucrurilor bineplăcute lui Dumnezeu" (Sfântul Vasile cel Mare). Cel blând este acela ce "moşteneşte pământul" şi el va avea cu adevărat spor în afaceri (spune Sfântul Ioan Gură de Aur: "Pentru că se crede că cel blând pierde tot ce are, de aceea Hristos făgăduieşte contrariul, spunând că omul blând, omul care nu-i îndrăzneţ, nici mândru, stăpâneşte cu deplină siguranţă bunurile sale, pe când cel lipsit de blândeţe pierde de multe ori şi averea moştenită de la părinţi, şi sufletul"). Cel smerit şi blând are pace (după cum spune Mântuitorul), are adevărata evlavie, vede "creaţia ca euharistie" (I. Zizioulas), iar el, deci şi orice agent economic ce acţionează ca persoană, se consideră un iconom al bogăţiei ce aparţine lui Dumnezeu (precum preotul este un iconom al tainelor lui Hristos – după spusele Sfântului Apostol Pavel), iar averea sa omul trebuie să o înţeleagă ca fiind un talant pe care trebuie să îl folosească ca o slugă bună. Acesta "nu consumă din avere mai mult decât îi este absolut necesar" (Sfântul Ioan Gură de Aur), iar restul bogăţiei consideră că aparţine lui Dumnezeu, scopul fiind ca întreaga creaţie (deci şi orice bogăţie) să devină Biserica lui Hristos.

O a treia linie de analiză ar avea în vedere faptul că smerenia şi blândeţea dau pacea, liniştea, dau isihia care le încoronează pe toate. "Tăcerea e limba veacului viitor", spune Sfântul Isaac Sirul. Totul tinde spre linişte, spre curăţia inimii, a conştiinţei, spre apatie, adică spre calmul divin. În felul acesta, investigarea relevanţei principiului isihiei pentru înţelegerea fenomenelor economice ar trebui, după părerea noastră, să fie situată în centrul preocupărilor personaliştilor economici de inspiraţie ortodoxă. Susţinem acest lucru întrucât noi considerăm că isihasmul este "miza" dialogului personaliştilor ortodocşi cu cei catolici. Desigur, smerenia, blândeţea, milostenia, nepătimirea, dreptatea, toate redau ceva din specificul Ortodoxiei, dar numai isihia (ca linişte, ca tăcere) redă deplin specificul ei în raport cu catolicismul (pilduitor în acest sens este şi dialogul Sfântului Grigorie Palama cu Varlaam).

În fine, o a patra linie de analiză s-ar referi la statutul duhovnicesc al unui agent economic înţeles ca persoană. În viziunea ce dă temei abordării pe care o propunem aici, omul ca agent economic trebuie să aibă el întâi în sine însuşi revelaţia persoanei (a isihiei, a păcii, a smereniei, a blândeţii, a dragostei şi duioşiei smerite), adică să trăiască după principiul minimei acţiuni (să fie "sărac cu duhul"), trecând "de la smerenia ca aplecare a minţii la smerenia ca zdrobire desăvârşită", de la smerenia ascetică la smerenia harică, de la smerenia vameşului la smerenia lui Hristos.

"Meritul major şi noutatea absolută pe care personalismul economic le aduce stau în faptul că îşi propune să investigheze comportamentul agenţilor economici în calitatea lor de "persoane", şi nu de "indivizi" - aşa cum au procedat până acum absolut toate curentele şi şcolile de gândire vechi şi noi."

"Dimensiunea etico-morală asupra persoanei umane, atât de specifică teologiei catolice, ar putea fi depăşită şi chiar transfigurată prin dimensiunea duhovnicească a persoanei umane, în mod particular specifică teologiei ortodoxe."

"Dumnezeu a creat totul după principiul minimei acţiuni; atunci activitatea omului este după voia lui Dumnezeu dacă respectă acest principiu. Cel smerit este cel a cărui activitate duhovnicească respectă principiul acţiunii minime, adică el alege drumul fără consum de energie inutilă – care sunt toate patimile şi păcatele."