Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar Petrache Poenaru - ctitor de școală și simbol al modernității românești

Petrache Poenaru - ctitor de școală și simbol al modernității românești

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Documentar
Un articol de: Prof. Dr. Dorin Stănescu - 17 Ian, 2021

În ziua de 10 ianuarie 1799, în comuna Benești din județul ­Vâlcea se năștea într-o familie de mici boieri un copil care avea să ­devină faimos atât în timpul vieții sale, prin contribuția aparte la ­răspândirea luminii învățăturii, cât și în ­posteritate și pe care noi, cei din prezent, îl prețuim pentru că, grație unei invenții, el a pus, alături de alte perso­nalități remarcabile ale neamului acesta, România în rândul țărilor care au contribuit la avansul umanității. Faptele ­acestei personalități, ­Petrache Poenaru, care se conturează ca un ­veritabil simbol al iubirii de țară și neam, au ­contribuit determinant la modernizarea noastră din veacul al XIX-lea.

Familia în care s-a născut Petrache Poenaru este atestată încă din secolul al XVI-lea. ­Tatăl său, Constantin (Dincă) ­Poenaru, era vtori vistier (adică secund al vistierului), mama sa, Smaranda, provenea din familia boierilor craioveni - Otetelișanu. Alături de Petrache, familia ­Poenaru a mai avut și alți copii: Gheorghe, Toma, Constantin, Sevasta, Evghenița. Traiul greu al familiei i-a determinat pe părinți să-l trimită pe Petrache, copilul care dovedise a avea o vie inteli­gență, să-și petreacă atât copilăria, cât și adolescența la Craiova, la fratele mamei sale, inginerul Iordache Otetelișanu. După ce a absolvit Școala Obedeanu din ­Craiova, în 1816 s-a angajat copist la Cancelaria Episcopiei Râmnicului, apoi primește în 1819 o bursă la Școala Domnească „Sfântul Sava” din București, oferită de către Mitropolitul Dionisie Lupu. Aici, la „Sfântul Sava”, îl are ca dascăl pe Gheorghe Lazăr, despre care peste ani avea să afirme că era „marele dascăl și înfocat ­patriot care a deschis românilor cartea științei și a prețuirii de limba și națio­nalitatea lor”. În această epocă, la 1821, în spațiul ­românesc izbucnea prima mare mișcare revo­lu­ționară - cea a lui Tudor Vladimirescu, omul care ocupa curând Bucureștiul. Animat de idealurile naționale, dar și de faptul că Gheorghe Lazăr sprijină mișcarea pandurilor, ­Petrache Poenaru îl întâlnește pe Tudor Vladimirescu și din 2 martie îi devine acestuia secretar. ­Tânărul Petrache Poenaru avea să-i impresioneze pe panduri prin eleganța limbii și scrierii sale. În mai 1821, este însărcinat de către Tudor Vladimirescu, alături de Episcopul Ilarion Gheorghiade și Giani Orășanu, să facă parte dintr-o delegație care să ducă la Ljubljana, la Congresul Sfintei Alianțe, un mesaj cu do­rințele românilor. Asasinarea brutală a lui Tudor surprinde dele­gația în ­Ardeal, iar Petrache Poenaru a luat decizia de a rămâne la Sibiu în exil pentru o vreme.

În 1822, la stăruințele sale, unchiul său, Iordache Otetelișanu, îl ajută cu bani pentru a studia la Viena și vreme de șase luni învață limbile germană și latină, care îi vor permite să înceapă la 4 ­noiembrie, același an, cursurile la Universitatea de aici. Începea un deceniu de învățătură și călătorii, iar la final, Petrache ­Poenaru revenea în țară cu multă știință de carte și plin de dorința de a contribui la dezvoltarea țării și a neamului său.

Petrache Poenaru învață cu sârg, cu ambiția tânărului care realizează cât de importantă este știința de carte, îi scrie unchiului său, Iordache, să-l sprijine ­financiar, arătând că este atât de motivat să-și finalizeze studiile, încât „s-ar vinde rob”. Cu mari eforturi, cu ajutorul unor boieri din Craiova și al unchiului său, Iordache, al lui Zamfirache Pop din Sibiu, Petrache Poenaru studiază doi ani la Universitatea din Viena, apoi din 1824 primește de la domnitorul Grigore Ghica o bursă anuală de 2.500 de taleri pentru a putea studia patru ani matematică și științe practice, obligându-se în schimb să se întoarcă în țară și să predea vreme de opt ani matematica în școlile din Țara Românească. Cu acest ajutor nesperat, tânărul mai stă un an la Viena, apoi merge la ­Paris, iar în 1828 mai primește încă doi ani de stipendii pentru finalizarea studiilor în „Orașul luminilor”. Învățătura pariziană a chimiei, fizicii, topografiei este combinată cu vizite de studiu în marile întreprinderi franceze, apoi în cele engleze pentru a observa uimitoarele progrese ale științei și tehnicii și pentru a putea să ofere îndrumări în țară atunci când va finaliza documentarea cerută de Guvernul Țării Românești.

Primul român care a călătorit cu trenul, care a avut un brevet de invenție. Omul care a dăruit lumii stiloul 

Anii 1827-1831 au fost, fără ­îndoială, cei în care Petrache ­Poenaru și-a câștigat faima interna­țională, dar și cea națio­nală. În ziua de 25 mai 1827, în urma cererii sale, Ministerul de Interne al Franței îi elibera brevetul 3208, „Pour une plume sans fin portative s’alimentent ­d’encre” - pentru un condei portăreţ, fără sfârșit, alimentându-se însuși cu cerneală - aceasta fiind definiția lui Poenaru pentru invenția unei unelte de scris care avea să ajungă ulterior în toate colțurile lumii. Brevetul, după cum ne spune ­Alexandru Odobescu, a fost obținut pentru o durată de cinci ani, iar explicația invenției, ne spune același autor, este că în tinerețea sa de grămătic, adeseori Petrache Poenaru era obligat să poarte la brâu incomoda călimară, așa că prin crearea stiloului ­inconvenientul era înlăturat. Mai târziu, inven­ția aceasta avea să fie îmbu­nătățită de alți creatori entuziaști și avea să se răspândească în toată lumea. Patru ani mai târziu, în 1831, ajunge în ­Anglia. Supra­viețuiește cu greu din cauza lipsei de bani, mărturisind într-o scrisoare că „la prânz nu mănânc decât pâine goală, numai la cină îmi permit luxul de a adăuga o mâncare cu carne”. Însă are privilegiul, după cum mărturi­sește într-o scrisoare din 27 octombrie 1831, de a călători cu trenul de la Liverpool la Manchester. O experiență care îl aduce în postura de a descrie mijlocul prin care în secolul al XIX-lea a fost inventată viteza: „Douăzeci de vagoane legate unul de altul, în care au intrat 240 de persoane, sunt trase, toate deodată, de către o singură mașină cu abur și cu o asemenea viteză, că cel mai bun cal de curse nu le poate urmări la mare galop, obiectele dispar tot atât de repede cum au apărut și crezi că ele se mișcă și că vagoanele rămân nemișcate”. 

Întoarcerea în țară. Corifeu al modernizării școlii românești 

După un deceniu de peregrinări prin Austria, Germania, Franța și Anglia, după o îndelungată învățătură și observare a progresului industrial din Occident, după privațiuni și singurătate, în deplină putere și forță creatoare, Petrache Poenaru se întoarce în țară, în decembrie 1831, cu ambiția de a contribui la dezvoltarea nației. A fost numit director al Școlilor Publice, profesor de geometrie și algebră la Colegiul „Sfântul Sava” și membru al Eforiei Școlilor Naționale. Își desfășoară cu entuziasm munca de dascăl, traduce manuale, publică un dicționar francez-român, se preocupă și de elaborarea legislației pentru organizarea învățământului românesc. Cu siguranță, întoarcerea sa este un mare câștig pentru școala românească și pentru tinerii dornici de învățătură. Domnitorul Alexandru Ghica îi recunoaște meritele, iar după cum arată G. Potra în biografia lui Petrache Poenaru, hrisovul domnesc prin care i se acorda rangul de mare comis spunea: „Dumneata, Petrache ­Poenarule, după osârdia ce într-o îndelungată vreme ai arătat, cunoscându-se învederata sporire a învățăturilor tinerimii prin a dumitale stăruire și bună purtare, te cinstim domnia mea cu rangul de comis…”

Profund implicat în viața ­publică a societății românești, ­Petrache Poenaru are contribuții majore la modernizarea țării, acesta punându-și în slujba nea­mului toată știința de carte dobândită în străinătate, este onorat de contemporani, chiar dacă lupta sa cu mentalitatea fanariotă a epocii este una dură, căci suntem într-o epocă în care învățătura ­este percepută ca o smintire a tinerilor și nu ca un mijloc pentru bunăstarea socială și progresul țării. În cei peste 30 de ani de activitate în slujba țării, Petrache Poenaru a editat vreme de nouă ani publicația „Învățătorul satului”, a efectuat o serie de lucrări de prospecțiuni geologice, a contribuit la mai toată legislația privind învățământul, inclusiv la legile lui Cuza, la adoptarea sistemului metric zecimal, a activat în mai multe societăți științifice din străinătate și a fost primul inginer care a devenit membru al Academiei Române în data de 10 septembrie 1870.

În viața personală, Petrache Poenaru se căsătorește târziu, în 1846, cu Caliopi Hrisoscoleu, provenită dintr-o familie bogată, iar zestrea acesteia - o moșie de 1.300 hectare, spații comerciale - îi asigură o viață îmbelșugată. Din această căsătorie au rezultat trei copii: Smaranda, Elena și Caliopi, însă fericirea soților a fost de scurtă durată. Petrache și soția sa au trăit o dramă, căci acestea au murit tinere, doar Smaranda, trecută la cele veșnice la doar 20 de ani, a lăsat în urma sa un copil (Maria, 1866-1946), care a mai consolat pierderea. Retras din viața publică încă din 1866, Petrache Poenaru s-a bucurat de admirația și pre­țuirea contemporanilor, datorită impactului uriaș pe care l-a avut asupra progresului învăță­mân­tului românesc. Petrache Poenaru a murit în ziua de 2 octombrie 1875, însă putem spune că peste timp personalitatea sa covârși­toare continuă să inspire, iar ­figura sa luminoasă de apostol al școlii îi asigură un loc aparte ­în galeria acelor mari bărbați ai
neamului românesc.