Se împlinesc astăzi 110 ani de la naşterea lui Petre Ţuţea, cel supranumit „Socratele românilor“ pentru modul său de a împărtăşi ideile filosofice cu tinerii şi prietenii, într-un stil oral inconfundabil, dar fără a avea o operă scrisă publicată în timpul vieţii.
Generaţia de liceeni şi studenţi ai primilor ani de după 1990 a cunoscut bucuria şi frenezia descoperirii unor mari autori şi gânditori români, între care se afla şi Petre Ţuţea.
Cei care au avut privilegiul să-l cunoască pe viu au fost şi mai fericiţi, în timp ce multă lume a luat cunoştinţă de personalitatea sa prin intermediul înregistrărilor audio şi video care i s-au făcut. După ce a apărut la televiziune, admiratorii se ţineau ciorchine după el oriunde, iar reporterii îl asaltau chiar şi pe patul de spital. Din păcate, marele ghinion al lui Petre Ţuţea a fost că libertatea din 1989 l-a găsit spre asfinţitul vieţii, când poate sclipirile minţii sale nu mai atingeau altitudine ca atunci când se afla în formă intelectuală maximă, iar interviurile şi pseudointerviurile înregistrate i-au făcut uneori un deserviciu. În urma unor astfel de demersuri - altfel foarte binevoitoare -, Petre Ţuţea apare fie cu idei trunchiate dintr-un întreg eşafodaj de gândire, fie neducându-şi anumite idei sau enunţuri până la capăt. Şi felul în care i-a fost editată opera după moarte lasă de dorit, iar în multe cazuri felul în care este citat i-a stricat imaginea. Andrei Pleşu spunea într-un text: „Nimic mai grosolan, mai imoral, mai lipsit de pietate decât să reduci splendoarea unei asemenea minţi la o frazeologie monotonă, de propagandist. Nimic mai ucigător decât să-i înalţi o statuie înjumătăţită. Să consemnezi declaraţiile lui despre «românul absolut» şi să treci sub tăcere uriaşele lui dezamăgiri: «Înseamnă că am stat treisprezece ani în temniţă pentru un popor de cretini» sau «nu mă consolează de faptul că sunt român decât Eminescu, Blaga, Nae şi răcoarea câtorva biserici»“…
Cu toate acestea, cine este dornic să afle care a fost adevărata personalitate şi care este gândirea lui Ţuţea poate citi crestomaţia lui Gabriel Stănescu, „50 de mărturii ale contemporanilor despre Petre Ţuţea“, apărută la Editura Corint. Cărţile lui Petre Ţuţea care au văzut lumina tiparului până acum sunt: „Între Dumnezeu şi Neamul meu“, Fundaţia Anastasia. Editura şi Imprimeria „Arta Grafică“, 1992; „Bătrâneţea şi alte texte filosofice“, Editura „Viitorul românesc“, 1992; „Reflecţii religioase asupra cunoaşterii“, Editura Nemira, Imprimeria Coresi, 1992; „Omul“ (tratat de antropologie creştină, Editura Timpul, 1992; „Philosophia perennis“, Editura Icar, Editura Horia Nicolescu, 1992; „Proiectul de tratat - Eros“, prin colaborarea mai multor edituri, 1992; „321 de vorbe memorabile ale lui Petre Tuţea“, Editura Humanitas, 1993.
Despre Petre Ţuţea au scris: Dorin Popa, „Convorbiri euharistice“, Radu Preda, „Jurnal cu Petre Tuţea“.
13 ani de închisoare politică
Asupra vieţii sale au planat anumite lacune şi o necunoaştere, întreţinute chiar de el, întrucât, spunea Ţuţea, vrea să uite trecutul său „greţos“ şi plin de erori. Din informaţiile oferite atât de blogul dedicat lui, cât şi din wikipedia, care citează diverse surse şi autori, reiese că Petre Ţuţea s-a născut la Boteni, Argeş, dintr-un tată preot şi o mamă analfabetă. A studiat dreptul la Cluj-Napoca, devenind doctor în economie politică şi drept. Se mai spune că ar fi studiat la Berlin, iar în altă parte este contrazis faptul, afirmându-se că la Berlin a ajuns abia mai târziu, chiar el declarând că are doctoratul la Cluj.
Clar este că a fost prieten cu Nae Ionescu, Constantin Noica, Mircea Eliade, Radu Gyr şi Emil Cioran.
A colaborat la diverse reviste naţionaliste, a ajuns în vremea guvernului naţional-legionar din 1940 director în Ministerul Economiei Naţionale, ceea ce i-a adus, odată cu venirea comuniştilor la putere, arestarea şi condamnarea mai întâi la 5 ani închisoare (1948-1953), apoi la 18 ani de muncă silnică, din care a executat 8 (1956-1964) în diverse penitenciare: Bucureşti, Jilava, Ocnele Mari şi Aiud. Deşi acuzat de legionarism, Ţuţea a declarat într-un interviu că a avut păreri de stânga, chiar dacă nu a făcut jocul comuniştilor, ba dimpotrivă. După eliberare, a fost mereu şicanat, urmărit de Securitate, nu şi-a putut găsi un loc de muncă după capacitatea sa intelectuală. I s-au confiscat multe manuscrise la care lucra, unele însă au fost salvate de diverse rude. Ancorat în profunda credinţă ortodoxă, ideile sale au prins foarte mult la tineretul care ieşea din epoca atee şi au stârnit admiraţia deopotrivă a maselor şi a elitei. Pe de altă parte, pentru sinceritatea sa, Ţuţea şi-a atras şi strâmbăturile din nas ale intelectualilor lipsiţi de Dumnezeu.
A murit la 3 decembrie 1991, fiind înmormântat la Boteni, în ziua Sfântului Nicolae, dus la cimitir într-un car tras de boi. Probabil că mulţi se gândeau atunci la deşertăciunea vieţii, dar şi la memorabilele lui fraze referitoare la condiţia omului, între care şi aceasta: „O babă murdară pe picioare, care stă în faţa icoanei Maicii Domnului în biserică, faţă de un laureat al Premiului Nobel ateu - baba e om, iar laureatul Premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare aşa, dihor“.
