Plimbare de o zi prin Bucureştii anului 1943

Aflându-mă toamna aceasta la Bucureşti, m-am oprit şi în faţa elegantei zidiri în stil modern a Teatrului Naţional din Bulevardul Bălcescu. Privind-o, mi-am amintit deodată de o altă clădire, la fel de impozantă, din vremea celui de-al doilea război Mondial.

Eram elev la Liceul Naţional din Iaşi şi, într-o zi din toamna anului 1943, profesorul de latină Virgil Marineanu, severul director al şcolii, ne-a anunţat că, în sâmbăta care venea, clasa noastră va face o excursie la Bucureşti. Ţinea morţiş ca elevii liceului pe care îl conducea să cunoască ţara, monumentele, Capitala şi se zbătea să le asigure posibilităţi pentru împlinirea acestei cerinţe. A făcut rost, Dumnezeu ştie cum, de un vagon clasa a III-a la un tren de noapte plin de militarii războiului şi, în zorii sâmbetei propuse, poposeam în Gara de Nord.

Făcându-se cu greu loc prin mulţimea ostaşilor echipaţi cu raniţe, puşti şi gamele, printre care încercau să se strecoare alţii într-un picior şi o cârjă, rostind mereu cuvântul rugător „camarade“, ne-am dus, mai întâi, la o cişmea să ne spălăm pe ochi şi să umplem sticlele cu apă şi apoi, încolonaţi, am pornit spre centru. Ne călăuzea pedagogul Constantin Radinschi (viitorul pictor, 1920-2003) care, în chip de ghid, ne prezenta edificiile mai importante din drum.

Strada Gării, fostul Pod al Târgoviştei, numit după 1877 Calea Griviţei, nu ne-a impresionat deloc, semănând cu aceea din Iaşi, fiind, la fel, plină de dughene şi hoteluri deochiate.

Am ajuns în Calea Victoriei - numită şi ea mai înainte Podul Mogoşoaiei - despre care citisem în romanul cu acelaşi titlu al scriitorului Cezar Petrescu şi am făcut un scurt popas la vestitul hotel Athenee Palace (vechi de prin 1914). Urma ca unii dintre colegii ce purtau nimbul de pictori să creioneze frumosul hotel, iar noi ceilalţi, muritorii, să-i numărăm etajele şi ferestrele în vederea descrierii în tema ce aveam a o compune la întoarcerea acasă. Aşa era obiceiul.

N-am întârziat prea mult căci un poliţai, văzându-ne tot zgâindu-ne la ferestre şi certându-ne pe seama numărătorii, ne-a pus pe fugă.

Hotelul avea mulţime de musafiri, ofiţeri superiori străini, care intrau şi ieşeau într-una pe acele uşi.

Fără prea multă insistenţă, s-a obţinut însă permisiunea unei scurte vizite în sala somptuoasă a Ateneului, construit prin anii 1886-1888, după planurile arhitectului francez Albert Galleron, un rol de seamă la înfiinţarea sa având şi profesorul universităţii ieşene V. A. Urechia, aflat între ctitori.

Mai făcând ceva paşi, am intrat în Biblioteca Universitară a Fundaţiei Regelui Carol I, inaugurată la 14 martie 1895, construită după planurile arhitectului francez Paul Gottereau, cunoscut ieşenilor ca autor al transformării căsoaiei vistiernicului Iordache Roznovanu (actualul sediu al Primăriei Iaşi) în palat regal pentru principele Ferdinand (1894).

Cercetând titlurile din sertarele fişierelor bibliotecii bucureştene, ne gândeam că la fel de bogată era şi Biblioteca Fundaţiei regelui Ferdinand, construită la poalele Copoului, dar pe atunci cu fondul de cărţi încă redus şi caracter mai restrâns.

Popas la palatul regelui

Cum voiam să vedem numaidecât Palatul Regal, în faţa lui am blocat trotuarul privind şi cercetând ferestrele cu speranţa că vom vedea pe rege, dar un ofiţer galonat ne-a făcut semn să circulăm. Directorul nostru nu s-a lăsat convins şi, recomandându-ne ca elevi ai „renumitului Liceu Naţional din Iaşi“, a obţinut aprobarea să intrăm puţin în curte, ca să desenăm clădirile şi să aflăm mai multe despre ele. Spre norocul nostru, ofiţerul se nimerise a fi un moldovean de prin Botoşani care învăţase la Liceul Militar din Iaşi, motiv să ne privească cu simpatie, să ne arate câteva săli de jos şi să ne împartă nişte vederi cu regele şi palatul.

Năucindu-l cu întrebări încrucişate, am aflat că aşezarea aparţinuse marelui logofăt Dinicu Golescu ai cărui urmaşi au vândut-o statului (1833). Devenind reşedinţă domnească, aici a locuit primul domnitor al Unirii, Al. I. Cuza (1859-1866), urmat de regele Carol I (1866-1914), care a prefăcut reşedinţa folosindu-se de arhitectul Gottereau, iar după un incendiu nimicitor a fost reconstruită de arhitectul D. Nenciulescu.

Văzându-ne aşa ahtiaţi după istorii, ne-a lăsat să plecăm indicându-ne câteva obiective de vizitat şi urându-ne drum bun prin târgul „cu case peste case“, cum îl caracteriza un umorist de pe atunci.

Un pui de somn în Cişmigiu

Voioşi de reuşita vizitării Palatului Regal, am pornit mai departe. Ne-a impresionat teribil Palatul Telefoanelor, realizat prin 1933, ce domina strada ca un turn de observaţie, precum Turnul Golia la noi, am privit din mers frumosul edificiu al Teatrului Naţional, în care aveam să intrăm după-masă, la un spectacol, şi am mers direct la Universitate.

Înaintea vizitării câtorva săli şi a bibliotecii, ghidul ne-a arătat placa pe care scria anul fondării 1864 şi ne-a amintit că aceea din Iaşi, unde funcţionează acum Facultatea de Medicină, are anul 1860. Chestie de patriotism local!

Am hoinărit apoi prin centru, prin Lipscani şi Şelari, pe la Curtea Veche, am văzut Palatul Poştelor (1900) făcut de arhitectul Al. Săvulescu, Ministerul Agriculturii (1896) şi Universitatea de Medicină şi Farmacie (1902), ambele opere ale arhitectului Louis Blanc (1811-1882), care ştiam că a proiectat şi elegantul Palat al Universităţii ieşene, din 1897.

Ne-am plimbat prin sălile Palatului CEC (1900), proiectat de acelaşi arhitect francez Paul Gottereau despre care am mai vorbit, şi am tot mers, cercetând clădiri monumentale, săli de muzee şi colecţii, până când directorul Marineanu, observând că abia ne mai târam de oboseală şi nu mai notam nimic, căci se făcuse vremea amiezii, ne-a dus la Cişmigiu. Acolo ştia un tăpşan umbros prin fundul grădinii şi ne-a lăsat să întindem pe iarbă, să mâncăm ce aveam în genţi, îndemnându-ne să ne odihnim. Aşa că am tras câte un pui de somn, fiecare cum a putut, învelit în surtuc sau trenci, cu ghetele în picioare sau cu ele sub cap, ca să nu le „şterpelească“ careva.

Fiindcă în jur foiau tot felul de figuri dubioase, ne păzea autoritarul nostru director. Devenit duios ca un bunic, fapt ce avea să-i ştirbească renumita severitate, noi bănuind-o de atunci prefăcătorie, a rămas de „planton“, citind un jurnal, cu ochii pe droaia sa de nepoţi. Mai înainte, la celebra cofetărie-cafenea Capşa, pe care ne-a arătat-o glumind „ca să-i ştie drumul acei care vor ajunge boieri“, ne-a cumpărat din banii săi nişte pişcoturi fragede şi câteva sticle cu oranjadă şi dop de sticlă.

În acest timp, pedagogul plecase la Teatru după bilete. S-a întors, radios, într-un târziu, cu vestea că obţinuse intrare gratuită pentru spectacolul de după-amiază.

Vizită la un teatru care nu mai există

Scuturaţi, spălaţi pe malul lacului şi cu ghetele făcute oglindă cu bucăţica de pluş, ce-o avea pe atunci în buzunar mai fiecare elev al Liceului Naţional, nefiind permis accesul în şcoală fără glanţ la papuci, am intrat în elegantul palat teatral. Păşeam pe culoare şi prin foaiere mai mult pe vârful papucilor ca să nu hârşâim marmura cu încălţările noastre potcovite sau cu blacheuri sunătoare. Din marile tablouri ne priveau zâmbitori chipurile actorilor veterani, ale căror costume celebre se înşirau prin vitrine, ca şi în foaierele teatrului ieşean.

De la bun început, sala teatrului bucureştean ni s-a părut mai impozantă decât cea din Iaşi pe care o ştiam noi. Avea trei rânduri de loji, deasupra cărora se întindea galeria încăpătoare, unde aveam să poposim după vizitarea clădirii, însoţiţi de secretarul teatrului, care ne-a întâmpinat în hol şi ne-a spus povestea locaşului muzelor bucureştence.

Povestea vechiului teatru al Bucureştiului

Dorind cultivarea limbii româneşti, emanciparea spiritului naţional şi avântarea teatrului românesc, existent din vremuri străvechi sub forma teatrului popular cu datini şi alte manifestări ocazionale, prin 1833, I. Heliade Rădulescu, împreună cu Ioan Câmpineanu, a înfiinţat Societatea Filarmonică - propunând şi construirea unui local adecvat. Au convins pe domnitorul Alexandru Ghica să sprijinite iniţiativa, dar venind schimbarea domniilor, lucrarea a rămas pe seama urmaşului Gh. Bibescu, care prin septembrie 1843 a numit o comisie având sarcina de a construi clădirea mult dorită pe locul fostului han Filaret din mijlocul Căii Mogoşoaiei (Calea Victoriei). Progresist, domnitorul socotea instituţia teatrului de folos întregului neam românesc, „prin influenţa izbăvitoare ce va avea atât asupra bunelor năravuri, cât şi asupra desăvârşirii limbii naţionale şi dezvoltării literaturii româneşti.“

Primele planuri alcătuite de arhitecţi din Paris, Munchen şi Viena fiind nepotrivite, s-au cerut altele prin 1845, şi s-au ales acele semnate de colectivul celebrului arhitect catalan Xavier Villacrosse (cu studii în Franţa, şi arhitectul-şef al oraşului Bucureşti). Lucrarea s-a executat sub conducerea arhitectului vienez A. Hefft, autorul planurilor de execuţie.

Ca să ne facem idee despre începuturi, secretarul teatrului ne-a spus că un prim spectacol de teatru în limba română avusese loc la Iaşi în salonul hatmanului Costache Ghica, cu pastorala Mirtil şi Hloe, prelucrată de Gheorghe Asachi după Gessner şi Florian (27 decembrie 1816). Asemenea manifestare având loc şi la Bucureşti sub conducerea lui Gheorghe Lazăr, elevii săi de la „Sfântul Sava“ jucau „Hecuba“ de Euripide, cu Ion Heliade Rădulescu în rolul principal (1819). Prologul, intitulat „La deschiderea teatrului întâiaşi dată în Bucureşti în anul 1819“, era semnat de Iancu Văcărescu şi spunea:

„V-am dat un teatru, vi-l păziţi/ Ca un lăcaş de muze/ Cu el curând veţi fi vestiţi/ Cu veşti departe duse;/ În el năravuri îndreptaţi,/ Daţi ascuţiri la minte,/ Podoabe limbii voastre daţi/ In româneşti cuvinte.“

1.000 de locuri în trei rânduri de loji

Lucrările clădirii teatrului, începute în primăvara anului 1848 şi întrerupte din cauza revoluţiei, se terminau în anul 1852 sub domnia lui Barbu Ştirbei. Maşinile pentru scenă, mobilele, covoarele, decorurile şi corpurile de iluminat se comandau de Hefft la Viena şi Mannheim. Elegantă şi din bogăţie decorată, cu stucaturi aurite, tapiţerie purpurie şi cortina cu franjuri aurii, clădirea în stil baroc cu trei rânduri de loji, parter (cu vreo 338 staluri) şi o încăpătoare galerie (la care elevii si studenţii aveau intrare gratuită) oferea 1.000 de locuri. Foaierul luxos avea scările executate cu marmură de Carrara. Pentru iluminare, la început se foloseau lumânări, înlocuite apoi de lămpi cu ulei de rapiţă şi apoi de gazul aerian, urmat de curentul electric care, la vizita noastră, pâlpâia din cauza unor reţele electrice necorespunzătoare.

Potrivit obiceiului vremii, noul teatru s-a inaugurat în luna sărbătorilor, la 31 decembrie 1852, de faţă cu somităţile Capitalei. S-a jucat vodevilul „Zoe“ sau „Un amor românesc“, interpretat de trupa condusă de directorul Costache Caragiale (1815-1877), talentatul actor care a fost în prim-plan până prin 1855, când i-a cedat locul lui Matei Millo, ieşeanul devenit bucureştean. Comentând evenimentul inaugurării, gazeta în limba germană „Bukarester Deutsche Zeitung“ scria: „Monumentul este clădit într-un stil nobil şi într-adevăr artistic; proporţiunile îi sunt potrivite şi distinsa-i simplicitate este impozantă. Teatrul cel nou din Bucureşti este fără îndoială unul din cele mai frumoase teatre din Europa şi o podoabă a Capitalei. Are un parter de 338 de staluri, împărţite în două categorii, trei rânduri de loji frumos decorate şi deasupra o largă şi încăpătoare galerie.“

Nu a scăpat momentul nici „Trompeta Carpaţilor“: „Afluenţa publicului fu atât de mare, încât preţul unui bilet de intrare se urcă până la un galben pentru un loc de parter. Lojile scânteiau de luxul poleielilor şi de toaletele elegante ale doamnelor, ale căror pietre preţioase reflectau razele nenumăratelor lumini şi semănau ca nişte fluturi într-un stup de albine.“ Un eveniment asemănător se petrecuse şi la Iaşi în 22 decembrie 1846 la inaugurarea teatrului din Copou.

Instituţia de pe Podul Mogoşoaiei s-a numit mai întâi Teatrul Cel Mare, din anul Războiului pentru Independenţă (1877) devenind Teatrul Naţional. La conducerea sa au fost mari personalităţi ale ţării, precum Costache Caragiale (primul director), ieşeanul Matei Millo, C. A. Rosetti, Alexandru Odobescu, Ion Ghica, Grigore C. Cantacuzino, I. L. Caragiale, Alexandru Davila şi mulţi alţi oameni de cultură.

Pe timpul războiului, becurile aveau lumina albastră

Seara, la vremea când se aprindeau luminile, am pornit spre gară. Fiind vreme de război şi camuflaj, majoritatea becurilor din străzi şi din vitrine erau vopsite albastru, iar celebrele reclame bucureştene cu tuburi cu neon zăceau stinse. Patrule militare de toate culorile foiau pe străzi şi legitimau pe puţinii trecători civili şi ostaşi întâlniţi pe trotuare. Ca să nu avem probleme cu dânşii, directorul nostru ne-a încolonat, ducându-ne în marş până la gară. Aşa că am ajuns acolo flenduriţi de atâta răpăială.

Ne-am întors acasă frânţi de oboseală după încă o noapte călătorită, am dat câte un extemporal la limba română scriind despre cele văzute în Capitală, motiv pentru tânărul nostru profesor Alexandru Piru (1917-1993) - viitorul critic şi universitar, autor al Istoriei literaturii române - să se distreze copios citind tot felul de parascovenii şi năstruşnicii.

Venind apoi zilele negre ale refugiului Iaşilor din martie 1944, în urma aproprierii frontului, urmate de cele ale secetei cumplite din 1946 şi de alte prefaceri, încetul cu încetul, amintirile fantasticului nostru voiaj la Bucureşti s-au pierdut în valurile uitării. Poate pentru totdeauna, dacă într-o zi după recenta întoarcerea din Capitală, răsfoind nişte vechi caiete şcolare, nu găseam câteva foi cu titlul „Excursie la Bucureşti“, iar alături o ilustrată color cu imaginea frumosului teatru distrus în 1944, cât şi o fotografie impresionantă a interiorului. Sub titlul mascat, scris cu o peniţă Redis, se înşira reportajul excursiei şi povestea fostului teatru, relatată de secretarul instituţiei şi completată cu unele date din istorii şi enciclopedii (la care se adaugă acum volumul „Zorii Teatrului Cult în Ţara Românească“, semnat de Elena Grigoriu).

Vechiul Teatru Naţional din Bucureşti a fost nimicit în august 1944

Frumoasa clădire, podoabă a Capitalei, vestită în Europa, a rezistat până la cutremurul din noiembrie 1940, care i-a produs mari stricăciuni. Reparată, unele lucrări executându-se chiar când o vizitam, dar puternic lovită de bombardamentul unei escadrile, în 24 august 1944, după Armistiţiu şi trecerea României de partea puterilor aliate, era ruinată.

Pentru reconstrucţie s-a numit o comisie condusă de Victor Eftimiu, dar fiind grav afectată a fost demolată în anii următori. Teatrul şi-a continuat activitatea în Sala Studio şi Sala Comedia până la 20 decembrie 1973, când s-a inaugurat grandiosul local din zilele noastre, proiectat de arhitecţii Horia Maicu, Romeo Belea, Nicolae Cucu şi modificat prin anii 1983-1984, după un incendiu, pe baza proiectului semnat de Cezar Lăzărescu.

Actualul teatru are scena largă de aproape 1.500 metri pătraţi, trei săli şi un muzeu cu străvechi obiecte, costume, piese de mobilier şi documente importante din îndelungata activitate a istoricei instituţii teatrale. Multe s-au pierdut în timpul bombardamentului din 1944 sau al refugiului.

Locul vechiului teatru a rămas liber sau provizoriu ocupat până prin 2004 când s-a înălţat modernul hotel cu pereţi drepţi de sticlă şi o intrare oarecum asemănătoare uitatei zidiri.