"Cinstită este înaintea Domnului moartea cuvioşilor Săi". (Psalmul 116: 15 )
Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi şi credincioase,
În această zi de 30 iulie, se împlinesc patru ani de la mutarea la veşnicile locaşuri a vrednicului de pomenire patriarhul Teoctist al României, iar mâine, în ziua de 31 iulie, se vor împlini 25 de ani de când a trecut la viaţa veşnică marele patriarh al României, Iustin Moisescu.
De aceea, din porunca şi cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, astăzi, slujitorii Catedralei patriarhale, părinţii stareţi ai unor mănăstiri bucureştene şi alţi părinţi din Administraţia Patriarhală am săvârşit această rugăciune de pomenire pentru iertarea păcatelor şi veşnica odihnă a sufletelor celor doi mari păstori ai Bisericii noastre, care au trăit şi au păstorit în vremuri grele, dar care, în ciuda greutăţilor pe care le-au întâmpinat, au lăsat în urma lor, în viaţa Bisericii şi în viaţa noastră urme adânci, realizări mari şi neaşteptate, care îi fac vrednici de veşnică amintire şi pomenire.
Patriarhul Iustin Moisescu s-a născut la începutul lunii martie a anului 1910, în Cândeştii Argeşului, în familia unui învăţător care la scurtă vreme după naşterea fiului a murit ca erou al Neamului în luptele Primului Război Mondial. De aceea, ajuns la vârsta şcolii, tânărul Iustin Moisescu a urmat cursurile Seminarului orfanilor de război din Câmpulung-Muscel, fiind remarcat de cel dintâi patriarh al României, Miron Cristea, care l-a trimis cu o bursă de studii în Grecia, în anul 1930.
Profesor dăruit cu mult har pedagogic şi teolog profund
Studiile în străinătate ale patriarhului Iustin au durat mai bine de şapte ani: patru ani în Grecia, doi ani la Strasbourg, în Franţa, şi iarăşi un an şi mai bine în Grecia, unde a alcătuit o foarte valoroasă teză de doctorat privind viaţa şi opera marelui gânditor creştin Evagrie Ponticul.
Întors în ţară, a fost pentru scurtă vreme profesor la Seminarul "Nifon" din Bucureşti, de unde a fost chemat, în urma unui concurs, să predea Studiul Noului Testament la Universitatea din Varşovia, Polonia. Însă, după ocuparea acestei ţări de către Germania nazistă, teologul Iustin Moisescu a continuat să predea aceeaşi disciplină la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cernăuţi, transferată după ocuparea Bucovinei de către sovietici la Suceava, iar după desfiinţarea ei de către regimul comunist instaurat în România, în 1946, a devenit profesor şi titularul Catedrei de Noul Testament la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Aici
s-a afirmat cu multă competenţă, rămânând în memoria multor generaţii de studenţi teologi ca un profesor înzestrat şi dăruit de Dumnezeu cu mult har pedagogic şi ca un teolog extrem de profund, un mare erudit, cunoscător nu numai al ştiinţei teologice, ci şi al filosofiei, al filologiei, fiind în acelaşi timp un neîntrecut vorbitor al limbii greceşti şi cunoscător şi al altor limbi moderne europene.
În 1956, a fost chemat pe tronul mitropoliţilor Ardealului, unde a păstorit doar un singur an, din februarie 1956 până în ianuarie 1957, când a fost ales de către Sfântul Sinod al Sfintei noastre Biserici la cârma Bisericii lui Hristos din Moldova, pe care a slujit-o şi păstorit-o în vremurile cele mai grele ale stalinismului cu multă vrednicie.
Douăzeci de ani în fruntea Mitropoliei Moldovei au însemnat realizări tot atât de multe. Cei care vin din Moldova cunosc aceste lucrări extraordinare, de negândit pentru perioada atât de grea a anilor â55-â70, când patriarhul Iustin a reuşit să restaureze peste 70 de biserici, să construiască multe biserici noi, să restaureze cu banii Statului cele mai mari mănăstiri din Moldova şi Bucovina, să construiască sedii noi, moderne, pentru toate protopopiatele din Arhiepiscopia Iaşilor, să construiască un cămin nou pentru elevii Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamţ, seminar pe care l-a şi modernizat în întregime, dar mai ales să zidească - în jurul Catedralei Sfinţilor Mitropoliţi Veniamin Costachi şi Iosif Naniescu - palatele administrative şi căminul monahal, care mărturisesc despre vrednicia, despre curajul, despre priceperea şi despre gustul artistic elevat al patriarhului Iustin Moisescu.
Al patrulea întâistătător al BOR a pus bazele colecţiei patristice Părinţi şi Scriitori Bisericeşti
În 1977, Dumnezeu l-a chemat să păstorească întreg neamul românesc binecredincios, în calitate de patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Patriarhatul său s-a întins pe o perioadă de nouă ani, de asemenea, plini de realizări, întrucât a continuat şi aici, la Bucureşti, atât cât vremurile
i-au permis, lucrarea de restaurare şi consolidare a bisericilor şi mănăstirilor, multe dintre ele grav afectate de către cutremurul de pământ petrecut chiar în anul chemării sale la slujirea de patriarh al ţării.
A continuat, de asemenea, şi activitatea cărturărească începută la Iaşi, unde a publicat lucrări teologice şi de istorie şi artă bisericească de mare valoare, unde a retipărit
Liturghierul în limba română al mitropolitului Dosoftei. Aceeaşi activitate cărturărească şi editorială a continuat-o cu şi mai multă intensitate la Bucureşti, unde - pentru prima oară în literatura teologică ortodoxă românească - a pus bazele amplei colecţii patristice
Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, proiectată să apară în 90 de volume, din care au apărut în timpul vieţii sale peste 20. De asemenea, a inaugurat şi seria
Arta creştină în România, o lucrare foarte necesară şi valoroasă, apărută în şase volume, care pune în evidenţă moştenirea artistică a Bisericii noastre, din primele secole ale creştinismului românesc până în Evul Mediu.
A reprezentat cu multă demnitate şi competenţă Biserica noastră în relaţiile ei frăţeşti cu Bisericile Ortodoxe, cu alte confesiuni sau organizaţii creştine europene sau mondiale.
Patriarhatul său a fost întrerupt brusc la vârsta de doar 76 de ani, în urma unei morţi subite, datorată multelor osteneli şi a stării de tensiune permanentă greu de imaginat astăzi, în care a trebuit să păstorească şi să poarte grijă de Biserică atât la Sibiu, la Iaşi, cât şi la Bucureşti.
Patriarhul care a păstorit în vremuri vitregi pentru Biserică
Urmaşul său în scaun a fost patriarhul Teoctist Arăpaşu, de la a cărui trecere la cele veşnice se împlinesc astăzi patru ani.
S-a născut la cinci ani după venirea pe lume a predecesorului său, în luna februarie a anului 1915, în localitatea Tocileni din judeţul Botoşani, din părinţi ţărani harnici şi foarte credincioşi, de la care a învăţat dragostea de neam, dragostea faţă de credinţa strămoşească.
A intrat la o vârstă foarte fragedă în viaţa monahală, pe când avea doar 14 ani, la Schitul Sihăstria Voronei, în atmosfera plină de evlavie impusă de prezenţa moaştelor Cuviosului Onufrie şi de amintirea ucenicilor Sfântului Paisie Velicicovski ce s-au ostenit aici, iar la scurtă vreme a intrat în obştea Mănăstirii Neamţ, unde a urmat şi prima clasă de seminar, continuându-şi apoi studiile la Seminarul monahal de la Mănăstirea Cernica.
Între anii 1940 şi 1945 a urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti, iar după ce, în 1946, a fost chemat să slujească Arhiepiscopia Iaşilor, ca exarh şi vicar-administrativ, a urmat şi cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi.
În 1950, patriarhul Justinian l-a chemat să-i fie colaborator în calitate de episcop-vicar patriarhal, slujire pe care a împlinit-o vreme de 12 ani, până în 1962, fiind în acelaşi timp, pentru multă vreme, rector al Institutului Teologic din Bucureşti şi secretar al Sfântului Sinod.
În 1962 a fost ales episcop al Aradului, unde a păstorit cu râvnă până în anul 1973, când a fost chemat să slujească Biserica din Oltenia ca mitropolit, iar după instalarea mitropolitului Iustin Moisescu în fruntea Bisericii în 1977, a devenit întâistătătorul Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, păstorind aici până la alegerea sa ca patriarh în anul 1986.
Patriarhatul său de mai bine de două decenii, din 1986 până în 2007, în ziua de 30 iulie, a însemnat pe de o parte o perioadă de cumplite greutăţi provocate de regimul comunist dezlănţuit împotriva Bisericii (prin dărâmarea multor lăcaşuri de cult şi prin restrângerea gravă a libertăţilor religioase), urmate de nedrepte contestări după prăbuşirea acestuia, în 1989, iar pe de altă parte, o perioadă de neaşteptată, dar meritată bucurie pentru patriarhul care, păstorind cea mai mare parte a activităţii sale sub dictatură, a fost binecuvântat de Dumnezeu ca să vadă învierea Bisericii sale, batjocorită şi răstignită vreme de aproape 50 de ani.
Reabilitarea memoriei slujitorilor condamnaţi de regimul comunist şi renaşterea monahismului - priorităţi ale patriarhului Teoctist
El, cel care a fost martor la desfiinţarea multor eparhii din ţară, după 1989, ca patriarh, a luptat ca acestea să revină la viaţă şi demnitate. Mai mult decât atât, pentru a intensifica activitatea pastorală şi misionară a Bisericii, a propus şi susţinut cu fervoare înfiinţarea unor eparhii noi, iar după ce fenomenul plecării la muncă a românilor în străinătate a luat amploare, ca părinte duhovnicesc, s-a îngrijit de înfiinţarea unor eparhii pentru fiii neamului nostru din diaspora.
A reabilitat memoria multor mitropoliţi şi episcopi care au fost condamnaţi, scoşi din scaun şi umiliţi, trimişi în domiciliu forţat sau exilaţi la mănăstiri de către regimul comunist.
A luptat pentru renaşterea şi revigorarea monahismului, pentru dezvoltarea şi consolidarea învăţământului teologic, pentru implicarea Bisericii în societate, pentru zidirea de noi biserici atât de necesare în oraşele, cartierele şi localităţile văduvite decenii întregi de lăcaşuri de cult.
Dar mai ales o mare parte a energiei sale a canalizat-o spre realizarea unui vis secular, conceput încă din vremea primului patriarh al României, Miron Cristea, şi anume înălţarea Catedralei Mântuirii Neamului. Din păcate, vremurile şi oamenii care i-au promis în mod mincinos mereu ajutorul au făcut ca părintele patriarh Teoctist să se mute la viaţa cea netrecătoare cu acest vis neîmplinit. Suntem însă convinşi că se bucură din Ceruri de faptul că urmaşul său în tronul patriarhal a reuşit să dea viaţă acestui vis, lucrările la catedrală începând şi evoluând, aşa cum cunoaşteţi din cele transmise la Televiziunea şi Radio Trinitas şi în
Ziarul Lumina, într-un ritm foarte accelerat.
Amândoi patriarhii, atât Iustin Moisescu, cât şi Teoctist Arăpaşu, rămân în conştiinţa noastră ca doi Părinţi ai Bisericii dreptmăritoare româneşti, care s-au străduit din toate puterile lor, care au pus în lucrare şi în slujba Ortodoxiei toţi talanţii pe care i-au primit de la Dumnezeu înmulţindu-i spre progresul Bisericii şi al poporului credincios. Au fost inspiraţi de Dumnezeu şi au avut multă înţelepciune, ca să poată conduce cu dibăcie corabia Bisericii prin valurile tumultuoase ale perioadei de prigoană comunist-ateistă, de aceea Biserica, mai ales astăzi şi mâine, în zilele pomenirii trecerii lor la viaţa veşnică, trebuie să le exprime toată recunoştinţa şi toată mulţumirea pentru munca lor plină de osteneală, pentru jertfelnicia lor, pentru sacrificiile pe care
le-au făcut ca să ne lase nouă, generaţiei de astăzi, o Biserică vie, o Biserică dinamică, cu o moştenire neştirbită, care vine din zorii istoriei poporului român.
Să ne rugăm, iubiţi credincioşi şi credincioase, ca Dumnezeu să le răsplătească multa osteneală şi multa jertfelnicie! Să aşeze sufletele lor în lumina celor drepţi, iar pilda vieţii şi lucrării lor, spre slava Preasfintei Treimi şi mântuirea noastră să fie pentru noi, cei care trăim şi lucrăm în vremuri de libertate, o icoană, un model de slujire a Bisericii şi de păstrare a credinţei noastre strămoşeşti! Putem fiecare dintre noi, având în vedere virtuţile fundamentale ale personalităţilor lor, să ne închipuim ce ar fi putut face aceşti doi uriaşi păstori ai Bisericii noastre, "stâlpi neclintiţi în vremuri de furtună", în vremuri de libertate, dacă istoria recentă ne spune că au reuşit să facă atât de multe în perioade atât de grele pentru Biserică şi Ţară.
Dumnezeu să-i ierte, iar pomenirea lor să fie veşnică, din neam în neam!
(Cuvânt rostit de PS Varlaam Ploieşteanul în Catedrala patriarhală din Bucureşti, la slujba de pomenire a patriarhilor BOR Iustin Moisescu şi Teoctist Arăpaşu, din 30 iulie 2011)
