Portrete de păsări care trăiesc în București

Până acum vreun an nu am văzut în Bucureşti decât vrăbii, porumbei, ciori şi pescăruşi. Apoi, într-o zi, m-am uitat pe fereastră şi în copacul desfrunzit am zărit ceva albastru. Era un piţigoi şi odată cu el am început să percep lumea păsărilor din oraş în culori. De la un specialist am aflat că aici trăiesc, de fapt, zeci de specii de păsări.

„Păsările sunt cel mai bun indicator al poluării. Londra, de exemplu, a rămas fără vrăbii de casă. Acolo se organizează tururi cu ghid pe la ultimele locuri din Londra unde se mai poate vedea această specie. La noi, din fericire, lucrurile stau diferit. În Bucureşti trăiesc zeci de specii de păsări”, spune Ovidiu Bufnilă, responsabilul de comunicare al Societăţii Române de Ornitologie (SOR), ONG care se poate lăuda cu două premii oferite de Comunitatea Europeană pentru campaniile de salvare a pelicanului creţ şi a acvilei ţipătoare mici.

Obişnuitele vrăbii de casă sunt păsări ce s-au adaptat foarte bine la acest mediu, cum găsesc o crăpătură mai mare într-un zid, îşi fac cuib acolo. Se pot observa însă şi vrăbiile de câmp, ce au ca semn distinctiv, spre deosebire de cele de casă, „obrăjorii negri”.

O păsăre ce poate fi auzită cântând şi iarna în oraş e măcăleandrul, „foarte rău, pentru că se bate pentru teritoriu şi cu alte specii până la moarte”. Drepneaua neagră, confundată de mulţi cu rândunica, face totul în zbor: mănâncă în zbor, doarme în zbor, se reproduce în zbor. Doar pentru a-şi depune ouăle se opreşte. Spre deosebire de rândunică, drepneaua are aripile încovoiate în formă de seceră.

Doar la balta Văcăreşti se pot găsi 90 de specii, multe dintre ele necaracteristice oraşului. Am vrut să ştiu cum au aflat păsările de Văcăreşti. „Păsările, în timpul migraţiei, se opresc pentru odihnă. Dacă văd că nu sunt deranjate, rămân în acel loc. Raţele, gâştele au nevoie de apă pentru somn; e un loc unde nu mai ajunge nici un prădător”, explică Ovidiu Bufnilă.

Sticletele, foarte frumos colorat, îşi petrece timpul pe lângă boscheţii cu ghimpi. Este o pasăre prinsă adeseori şi vândută în pieţe celor care vor să-i ţină în colivie să cânte. „În România, este interzis acest lucru. Pentru a ţine legal o pasăre în captivitate trebuie ca ea să provină dintr-un ou depus în captivitate de o pasăre ţinută în captivitate”, precizează reprezentantul SOR.

Ţicleanul e şi el spectaculos; este singura pasăre de la noi din ţară ce poate merge cu capul în jos pe un copac. Alte paseriforme (păsări de mici dimensiuni) sunt piţigoii, mari amatori de ţânţari. Insectivor este şi puiul de vrabie când iese din ou; apoi devine granivor. „Piţigoii pot pierde într-o noapte friguroasă de iarnă 33% din masa corporală. Ei, ca şi ciocănitorile şi alte specii insectivore, mănâncă şuncă iarna. Se mai hrănesc şi cu seminţe crude de floarea-soarelui”, spune Ovidiu Bufnilă.

Cine are răbdare să observe vede că mierla stă la soare şi se bronzează. Tot ea are un obicei numit în engleză „anting”: se curăţă cu ajutorul furnicilor. Dacă vede venind un şir de furnici, îşi lasă în jos o aripă, ca furnicile să se urce pe ea şi să o deparaziteze. Guguştiucii şi porumbei se curăţă altfel: stau în ploaie şi fac duş. Guguştiucii sunt o specie recent sosită în România, prin anii 1940-1950, tocmai din China. Această specie a împânzit  toată lumea. Porumbelul domestic a redevenit sălbatic şi s-a adaptat la traiul urban: mănâncă din gunoaie şi de aceea sunt numiţi „şobolani de aer”. La fel sunt pescăruşii, ce nu refuză nici peştele, nici cadavrele.

În Văcăreşti trăieşte şi cucul, cel care are o siluetă de pasăre de pradă şi astfel sperie alte specii ce îşi părăsesc cuibul. Cucul îşi lasă acolo oul, iar cealaltă pasăre se întoarce şi i-l cloceşte. Tot în Văcăreşti poate fi văzut vânturelul roşu, o specie de şoim care are vedere în spectrul infraroşu şi vede urmele de urină lăsate de şobolani şi şoareci, pe care astfel îi poate urmări până la vizuină. Acest şoim s-a adaptat la viața citadină şi cuibăreşte în aerisirile de la baie şi bucătărie.

În Bucureşti trăiesc şi botgrosul, o pasăre ce poate sparge în cioc un sâmbure de cireaşă, şi cinteza, numită în latină Fringilla coelebs (adică celibatară), pentru că iarna rămân în ţară doar masculii, şi ciocănitoarea, care bate în copac pentru a-şi delimita sonor teritoriul. Pe timpul nopţii, îşi încep activitatea răpitoarele de noapte: bufniţa, cucuveaua, huhurezul mic.

Ciorile, puţin iubite, au rolul de sanitari şi sunt indicatori ai murdăriei unui oraş

L-am rugat pe specialist să îmi spună ce putem învăţa de la păsări. Răspunsul a fost uimitor pentru neiniţiat: „De la piţigoi, care au capul mic, însă destul creier, putem învăţa că levănţica şi menta alungă paraziţii. Ei pun aceste plante în cuiburi. Vrăbiile fac la fel cu tutunul; iau chiştoace pe care le bagă în cuib. Graurul face aromaterapie: ia ierburi frumos mirositoare, precum cimbrul, şi le pune pe ouă, pentru a le întări coaja. Sunt specii care se cuplează pe viaţă, asta nu înseamnă însă că el nu o curtează în fiecare primăvară. El îi aduce ceva de mâncare şi îi arată astfel că poate avea grijă de ea şi de pui şi anul acesta. Este cazul acvilei ţipătoare mici. Corbul, una dintre cele mai inteligente păsări, ce poate trăi 40 de ani, are grijă de părinţii bătrâni. Putem învăţa de la păsări că nu există graniţe, pentru că ele călătoresc din România în Africa, că e bine să ai o casă şi să te întorci totdeauna la ea, aşa ca berzele, că uneori e bine să fii pe fugă, dar să ştii când să te opreşti, aşa ca drepneaua. Că trebuie să sacrifici frumuseţea pentru familie, aşa cum face femela fazanului, ce are un penaj tern, pentru a se confunda cu mediul şi a-şi cloci în linişte ouăle. Iar când nu mai poţi să te descurci singur, să ceri ajutorul şi să îl accepţi, aşa cum fac iarna vrăbiile şi piţigoii.”

Românii nu sunt mari amatori de bird watching, precum englezii, însă în ultima vreme lucrurile au început să se schimbe. „În şcoala generală, la orele de biologie se învaţă greşit că există păsări şi animale dăunătoare şi, respectiv, bune. Însă, dacă elimini din lanţul trofic o pasăre sau un animal, creezi o problemă. De exemplu, dacă ar dispărea ciorile, şoimii nu ar mai avea cuib, pentru că ei sunt obişnuiţi să ocupe cuiburile ciorilor. Dar pasiunea noii generaţii pentru ecologie începe să se vadă”, spune optimist Ovidiu Bufnilă.