Portrete memorabile în scrierile Cellei Delavrancea

Cella Delavrancea este una dintre persona­litățile longevive ale culturii române (15 decembrie 1887 - 9 august 1991), nu doar la propriu, ci și prin ceea ce durează din creația sa: rara sensibilitate interpretativă, care are încă reverberații, și sutele de pagini literare remarcabile.

Pentru cea mai mare dintre fiicele familiei Delavrancea n-a fost greu să se îndrepte spre artă, avându-l tată pe scriitorul Barbu Ștefănescu Delavrancea, iar mamă pe Maria Lupașu, o pianistă talentată. Cella și cele trei surori ale sale s-au simțit atrase de arte: Margareta a devenit profesoară şi membră a cenaclului „Sburătorul”, al lui Eugen Lovinescu, Niculina a fost o pictoriţă apreciată de contemporanii săi, iar Henrieta a fost una dintre primele arhitecte române. Ca pianistă, Cella Delavrancea a influenţat puternic arta pianistică românească atât prin perfecţiunea interpretării sale, cât și prin vocația sa pedagogică, fiind, la Conservatorul din Bucu­rești, profesoara multor elevi care au devenit ulterior artiști celebri, între aceștia: Dan Grigore, Nicolae Licăreț, Radu Lupu.

„O sensibilitate adânc feminină”

Fiica lui Barbu Delavrancea, care crescuse sub influența nu doar a tatălui scriitor, ci și a lui I.L. Caragiale și a lui Alexandru Vlahuță, care erau nelipsiți din casa familiei, și-a făcut din scris a doua profesie, împlinită cu dragoste, perseverență și real talent. Debutul său în volum a impresionat critica literară, care făcea cunoștință cu o scriitoare redutabilă, dar mai ales cu o portretistă neîntrecută. Sunt uimitoare și au rămas la fel de vii și incitante și astăzi mijloacele artistice pe care pianista le stăpânea la perfecțiune atunci când se așeza la masa de scris. I se cunoșteau, desigur, cronicile muzicale publicate frecvent prin reviste, dar creațiile literare din care nu lipseau imaginația și ficțiunea au stârnit o vie senzație. În 1946, i-a apărut primul volum de nuvele, „Vraja”, iar în 1970, sub titlul „Arpegii în ton major”, și-a adunat cronicile muzicale în care opiniile și aserțiunile erau ale unei maestre în teoria și practica divină a muzicii. Când i-a apărut cartea „Mozaic în timp” (1973), cu o secţiune de note de călătorie şi una de amintiri despre mari scriitori români, Șerban Cioculescu remarca drept însușire de bază a pianistei scriitoare „inteligența acut masculină”, dar sublinia că această cerebralitate n-o împiedica să aibă o „sensibilitate adânc feminină”. În 1975 i-a apărut romanul „O vară ciudată”, în 1982, volumul antologic „Scrieri”, iar în 1984, cartea „Trepte muzicale”, cuprinzând textele rostite la radio. De asemenea, au fost publicate „Scrisorile către Filip Lahovari”, în ediție bilingvă româno-franceză, îngrijite și prefațate de Constantin Mateescu, în 1998. Deosebit de relevante pentru viața sa personală și artistică, dar și pentru noi, sunt paginile sale de memorialistică, unele dintre acestea fiind adunate în 1988 între copertele volumului „Dintr-un secol de viață”, care cuprinde o parte dintre amintiri ce fuseseră tipărite, dar și unele inedite.

 Amintiri despre personalități uriașe

Amintirile, evocările și portretele ni-i aduc mai aproape de inimă și de înțelegere pe marii scriitori și artiști pe care i-a cunoscut Cella Delavrancea: Constantin Brâncuși, Nicolae Grigorescu, I.L. Caragiale, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Ștefan Luchian, Theodor Pallady, George Enescu, Dinu Lipatti, Al. Vlahuță, George Georgescu, Ionel Perlea, Anne de Noielles, Elena Văcărescu, Paul Valery, Herbert von Karajan, Sviatoslav Richter, Serghei Rahmaninov, Arthur Rubinstein. Și multe alte personalități sunt prinse ca-ntr-o vrajă de penița fină a acestei mari artiste. Este fascinant să citești amintiri vechi atât despre orașul București la anul 1900, cât și despre Parisul în sărbătoare imediat după încheierea Primului Război Mondial, fragmente despre viața anilor interbelici de la noi și din întreaga lume prin care a călătorit grație muzicii, dar și impresii de la mari concerte ale unor genii interpretative, dirijorale sau ale componisticii.

Ca un „maestru flamand”

Valeriu Râpeanu, care s-a îngrijit de apariția volumului „Dintr-un secol de viață”, la Editura Eminescu pe care o conducea, scria în prefața acestuia: „Toate genurile: nuvelă, roman, memorialistică, impresii de călătorie, critică muzicală, toate paginile așternute pe hârtie dovedesc că personalitatea scriitoarei este o emanație a ideii de frumos. În numele căruia, și pentru care a trăit căutându-l, întruchipându-l nu numai în momentele în care degetele mâinilor sale au atins claviatura pianului, nu numai când se afla în fața unei foi albe de hârtie, ci și atunci când, din postura de creator și interpret, trecea în aceea de privitor și cititor.”

Același istoric literar mai spunea despre arta cu care pianista a evocat întâmplările la care a fost martoră și talentul cu care a portretizat oamenii întâlniți că în fața paginilor acesteia „avem senzația că ne aflăm în fața pânzei unui maestru flamand”.

Cum a pictat-o Nicolae Grigorescu

Un eșantion reprezentantiv pentru stilul Cellei Delavrancea, pentru felul său unic de a schița portretul cuiva, este acest fragment în care povestește prima amintire pe care a avut-o cu Nicolae Grigorescu, marele pictor, prieten bun cu tatăl ei, care încerca să-i picteze chipul de fetiță: „Cred că eram de zece ani când am văzut pentru prima dată pe domnul Grigorescu. Sosise cu tata la dejun. M-au izbit ochii lui rotunzi, mari și negri. Privirea era scânteietoare și te pironea pe loc. A stat în capul mesei între mama și tata, mânca puțin, mi se părea că ciugulește ca păsările. Gesturile lui erau fluide, aș zice tăcute. Vorbea rar, dar tăios. Noi, patru fetițe intimidate, încercam să evităm ochii aceia scrutători. Grigorescu pregătea o expoziție la Ateneu. Discuta cu tata, se întorcea cu afabilitate spre mama și, vorbind cu dânsa, avea căldură în glas. După dejun, la o cafea, m-a prins de mână, s-a uitat intens în ochii mei și a spus tatei: Să mi-o aduci la atelier. După două zile eram la maestru, așezată pe un scaun în fața unui șevalet. Privirea marelui pictor mă tulbura. Era prea intensă, prea dinamică. Îi vedeam brațul mișcând rapid, în sacade. Începusem să casc, lăcrimam și obrajii mi se umezeau. Tata era în fața mea, punct de reazem pentru emoția mea copleșitoare, exprimată într-un șirag de căscături de cățel necăjit, care nu se putea stăpâni.

Grigorescu picta în tăcere, cu pensulări rapide. Dintr-odată, s-a întors spre tata și i-a spus enervat: «Nu pot să lucrez, cască mereu, du-o acasă!» Am pierdut astfel o imagine a copilăriei mele. După vreo câțiva ani, Grigorescu a împlinit schița punându-i o broboadă pe cap, și la expoziție mi-am recunoscut în pânza mică surâsul mirat și sfios”.