Postul Mare, călătoria spre Înviere

Postul Mare este perioada care precedă sărbătoarea Paştilor şi care durează patruzeci de zile. Timp al pocăinţei prin excelenţă şi al întoarcerii la Dumnezeu, care ne reaminteşte în primul rând de cele patruzeci de zile petrecute de Mântuitorul în pustiul Carantaniei (Luca 4, 2), imediat după Botez. Este perioada în care catehumenii petreceau ultimele patruzeci de zile ale cuviincioasei lor pregătiri în vederea primirii botezului la Paşti. Durata de 40 de zile a Postului Paştilor se întemeiază pe o tradiţie vechi-testamentară, atestată de mai multe ori. În tradiţia răsăriteană, postul a avut întotdeauna un profund caracter spiritual, urmărind în special ceea ce Sfinţii Părinţi aveau să numească „metanoia“, adică schimbarea profund interioară a omului. De aceea, postul în general, dar mai ales Postul Mare, reclamă o iscusinţă aparte. Spiritul autentic al Postului Mare se regăseşte însă în vremea pocăinţei stabilită de Biserică pentru toţi fiii ei, indiferent de treapta spirituală, pentru o perioadă de patruzeci de zile.

Postul este una dintre rânduielile bisericeşti prin intermediul căreia Biserica îndrumă viaţa credincioşilor ei pe căile trăirii celei adevărate, ale virtuţii şi ale cinstirii de Dumnezeu. Creştinismul a conferit postului o însemnătate deosebită în viaţa religioasă, în special în viaţa monastică, făcând din el un act de virtute şi de cult, un mijloc de progres în viaţa spirituală, de luptă împotriva patimilor şi a poftelor. Cu toate acestea, postul constituie, în sine însuşi, semnul cel mai evident al respectului şi al prinosului adus lui Dumnezeu. În concepţia creştină, postul este efortul prin excelenţă pentru înnoirea vieţii, prin întronarea supremaţiei spiritului asupra trupului. Această strădanie se sprijină pe o luptă imutabilă, care constă în întărirea voinţei şi a raţiunii sănătoase, în disciplinarea instinctelor, în înfrânarea sufletului, ţintind realizarea echilibrului lăuntric în care spiritul, adică partea superioară şi nobilă a fiinţei umane, să predomine.

Postul în creştinismul primar

Prescripţii precise legate de durata şi formele practicării postului în creştinismul primar nu găsim. Primii creştini au postit probabil după obiceiul iudaic, deşi Biserica creştină nu a adoptat nici unul dintre posturile Legii vechi. Acest fapt pare să lămurească magistral unul din punctele de vedere destul de disputate în câmpul Liturgicii, şi anume influenţa pe care a avut-o cultul iudaic asupra celui creştin. Cel care avea să afirme în mod categoric că ideea acestei influenţe ar trebui abandonată este părintele Robert Taft. În ceea ce priveşte postul creştin, originea, structura şi mai ales sem-nificaţia lui spirituală, ţin să precizez că el este întru totul creaţia geniului creştin, fiind cultivat şi desăvârşit în tradiţia monastică şi acceptat apoi de întreaga Biserică. Dacă, la început, postul era practicat ca un act de pietate personală, care ţinea de libertatea şi râvna religioasă a fiecărui creştin, cu timpul autoritatea bisericească a formulat reguli şi îndrumări, mai mult sau mai puţin precise, stabilind astfel timpul, durata şi felul postirii. Aceste norme vor apărea după secolul al IV-lea, concomitent cu reglementarea disciplinei catehumenatului şi a penitenţei, dar mai ales cu desăvârşirea organizării Bisericii.

Postul Paştilor, „Păresimile“ sau „Patruzecimea“

Postul Paştilor, Păresimile sau Patruzecimea, adică postul dinaintea Învierii Domnului, este cel mai aspru şi cel mai lung dintre cele patru posturi ale Bisericii Ortodoxe. Este, de asemenea, unul dintre timpurile liturgice cele mai intense ale Bisericii noastre, precum şi al altor Biserici creştine. În general, el este numit în popor Postul Mare sau Postul prin excelenţă. Denumirea de „Păresimi“ sau „Patruzecime“ („Tessarakoste“, în greacă, şi „Quadragesima“, în latină), care se întâlneşte pentru întâia oară în canonul 5 al Sinodului I ecumenic de la Niceea (325), ar fi perfect justificată pentru cele şase săptămâni care constituiau în vechime Postul cel Mare sau al Păresimilor (6×7â42 de zile); de altfel, el se considera încheiat în Vinerea lui Lazăr (Vinerea dinaintea Floriilor), în timp ce Sâmbăta lui Lazăr şi Duminica Floriilor erau socotite praznice aparte (42-2â40 de zile). La sfârşitul secolului al IV-lea, Postul Mare, care începea duminica (1 zi) şi dura cinci săptămâni întregi (5x7â35 de zile), se încheia în Joia din Săptămâna Sfintelor Patimi (alte 4 zile), deci exact un total de patruzeci de zile. Această regulă o întâlnim şi astăzi în ritul ambrosian. Cele 40 de zile ale Păresimilor simbolizează, în primul rând, cele patruzeci de zile petrecute de Mântuitorul Iisus Hristos în pustiul Carantaniei (Luca 4, 2), imediat după Botez, adică înaintea ieşirii la propovăduire. Prac-tica „patruzecimii“ a fost adoptată de Biserica creştină încă dinainte de secolul al IV-lea; ea reprezenta, în realitate, timpul de pregătire al catehumenilor pentru botez. Începând însă cu secolul al IV-lea, caracterul catehumenal al „patruzecimii“ cedează din ce în ce mai mult loc caracterului penitenţial, ca, mai apoi sub influenţa monahismului, întrega Biserică creştină să îmbrace „veşmântul pocăinţei“.

Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti consideră Postul Mare drept o instituţie de origine apostolică. Ceea ce este foarte clar pentru majoritatea liturgiştilor este faptul că, în primele trei secole, durata şi felul postirii nu erau uniforme peste tot. Sfârşitul secolului al III-lea reprezintă momentul în care Postul Mare va fi împărţit în două perioade distincte, cu denumiri diferite: „Postul Păresimilor“ (Patruzecimii) sau postul prepascal, care ţinea până în Duminica Floriilor, având o durată variabilă, şi „Postul Paştilor“ sau postul pascal, care ţinea o săptămână, adică din Duminica Floriilor până în Duminica Învierii. Abia după uniformizarea datei Paştilor, hotărâtă la Sinodul I Ecumenic (Niceea, 325), Biserica de Răsă-rit va adopta definitiv vechea practică de proveni-enţă antiohiană a postului de şapte săptămâni. După regula ortodoxă, se lasă sec în seara „Duminicii iz-gonirii lui Adam din rai“ şi se posteşte până în Sâmbăta Sfintelor Patimilor, inclusiv.

Imnografia Triodului sau cheia înţelegerii Postului Mare

În tradiţia răsăriteană, postul a avut întotdeauna un profund caracter spiritual, urmărind în special ceea ce Sfinţii Părinţi aveau să numească „metanoia“, adică schimbarea profund interioară a omului. O astfel de înţelegere a postului, mai ales a Postului Mare, este redată magistral de imnografia bizantină atât de frumoasă şi pătrunzătoare, cuprinsă în Triod. Din păcate, astăzi, foarte puţini sunt cei care mai sesizează profunzimea sensului postului în general, al Postului Mare, reducându-l doar la nişte reguli mai puţin sau mai mult esenţiale. Potrivit părintelui Alexander Schmemann, tragedia acestei greşite înţelegeri a Postului Mare se datorează ignorării Triodului: „Necunoaşterea Triodului ne lipseşte de o adevărată înţelegere a Postului, a scopurilor şi înţele-surilor sale, reducând Postul la o obligaţie «juridică» şi la un set de reguli dietetice. Adevărata descoperire şi preocupare a Postului este aproape pierdută astăzi şi nu există altă cale mai apropiată de redescoperire a sa decât printr-o ascultare atentă a cântărilor Triodului“.

Arta transformării interioare

Slujbele Postului Mare au conservat până astăzi caracterul lor catehetic şi baptismal, nefiind nicidecum numai simple vestigii ale trecutului, ci izvorul curat din care Ortodoxia se adapă pentru a-şi potoli setea şi nevoia de desăvâr-şire, mereu actuale. Cu fiecare an, Postul şi Paştele sunt, odată în plus, redescoperirea şi refacerea de către noi a stării iniţiale la care am fost ridicaţi prin propria moarte şi înviere în Botez. Postul Mare poate fi înţeles, de asemeni, ca „vremea cea potrivită“ a mântuirii (II Cor. 6, 2) despre care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel, ca timp al pocăinţei şi al întoarcerii la Hristos. Însă, aşa cum am amintit deja, dimensiunea spirituală a Postului o constituie dispoziţia sau, de ce nu, „arta“ ascultării atente şi îndelungate a Cuvântului lui Dumnezeu, din moment ce Acest Cuvânt este Cel Care ne luminează şi ne călăuzeşte către recunoaşterea în primul rând a propriilor păcate. Împăcarea cu ceilalţi, de altfel ideea centrală a autenticei pocăinţe care capătă şi valenţe externe, reprezintă în realitate întoarcerea spre sine, dar mai ales întâmpinarea celuilalt. Dacă împăcarea cu aproapele reprezintă fundamentul unei pocăinţe adevărate, iertarea este cheia care deschide calea postului, lucru pe care Biserica ne cere să-l împlinim, în Duminica izgonirii lui Adam din rai sau a lasatului sec de brânză, seara, la Vecernia numită „a iertării“. Păşim în Păresimi şi parcurgem calea postului, împăcaţi cu ceilalţi şi cu Dumnezeu, având mereu înainte conştiinţa micimii noastre şi gândul de a nu leza pe ceilalţi.

De ce această conştiinţă a smereniei? Pentru a redobândi adevărata înălţare la Înviere. Spiritul autentic al Postului Mare se regăseşte, aşadar, în vremea pocăinţei stabilită de Biserică pentru toţi fiii ei, indiferent de treapta spirituală, pentru o perioadă de patruzeci de zile.

▲ Călătorie către Paşti

În viziunea Bisericii, Postul Mare a reprezentat dintotdeauna călătoria duhovnicească a cărei destinaţie sunt Paştile - „praznic al praznicelor şi sărbătoare a sărbătorilor“. Această călătorie îşi are raţiunea cea mai adâncă în faptul că, între Păresimi şi Paşti există o legătură indisolubilă, pe care ne-o descoperă numai o înţelegere exactă şi duhovnicească a amândurora. Din cauza slăbiciunii firii noastre şi a imposibilităţii de a trăi statornic, ne risipim şi uităm prea repede că Învierea lui Hristos, acest eveniment unic, este, de fapt, singurul lucru care dă sens şi umple de frumuseţe viaţa noastră. De aceea, Biserica Ortodoxă, prin tradiţiile ei liturgice solide şi autentice, prin slujbele şi timpurile liturgice bine determinate, caută să ne ajute să redescoperim şi să dorim în mod sincer viaţa cea nouă şi adevărată, pe care noi cu atâta uşurinţă o risipim şi o trecem cu vederea, adică pe Hristos - „Paştile cele mari şi preasfinţite“, cu Care ne vom împărtăşi mai deplin „în ziua cea neînserată a Împărăţiei“ Sale.

▲ Iscusinţa postirii

Ne întrebăm de ce este nevoie de o iscusinţă a postirii şi care sunt, de fapt, raţiunile ei? În concepţia Bisericii noastre, primul om, Adam, avea să piardă încă din rai tocmai această deprindere a postirii. De aceea, Sfinţii Părinţi, ca nişte văzători ai sensurilor dumnezeieşti, vor statornici rânduiala postului, în special a Postului Mare, care începe, deloc întâmplător, exact din Duminica numită „a igonirii lui Adam din rai“. Cu alte cuvinte, rostul postului, în general, dar mai ales al Postului Mare, reclamă o iscusinţă deosebi-tă, fiind timpul în care şi prin care Biserica pune înaintea fiilor ei chipul pocă-inţei, dar şi mijloacele realizării ei, din moment ce calea păcatului şi a meschinăriei nu este deloc uşor de schimbat. Este nevoie, din timp în timp, de anumite zile sau perioade de postire în care lupta spirituală cu patimile trupeşti şi sufleteşti să fie întărită şi intensificată printr-o strunire conştientă şi mai aspră a trupului, pentru ca acesta să devină un mijloc eficient în realizarea aspiraţiilor duhovniceşti şi să se înalţe către Dumnezeu, izvorul şi întruparea desăvârşită a Binelui.

Scopul postirii este şi acela de a elibera omul de sub stăpânirea trufaşă a cărnii, de a scoate duhul de sub tirania trupului şi a poftelor sale, rezultat tragic al păcatului şi căderii primordiale a omului. Numai printr-un efort îndelungat şi stăruitor omul va descoperi „că nu numai cu pâine va trăi omul“ (Luca 4, 4) şi va înţelege că numai aşa poate reface întâietatea duhului. Această întâietate presupune, prin structura sa intimă, un lung şi susţinut efort. Timpul este esenţial, întrucât este nevoie de acesta pentru a dezrădăcina şi vindeca boala generalizată, pe care oamenii au ajuns să o considere ca pe o stare a lor „normală“. Iscusinţa postirii a fost îndelung cultivată şi desăvârşită în tradiţia monastică, fiind apoi acceptată de întreaga Biserică. Este experimentarea de către om a cuvintelor lui Hristos, Care spune că puterile diavoleşti care au înrobit omul nu pot fi biruite decât prin „post şi rugăciune“ (Matei 17, 21). Ea îşi are originea în exemplul lui Hristos Însuşi, Care a postit patruzeci de zile, apoi l-a întâlnit pe Satana faţă către faţă. În chip providenţial, această ciocnire va schimba înclinaţia omului „nu numai către pâine“ (Luca 4, 4) şi va inaugura eliberarea lui.

▲ Istoria Postului Mare

În Biserica creştină a primelor secole, sărbătoarea Paştilor era anticipată de una sau două zile de post. Aceste două zile de post se pare că au fost instituite nu atât în vederea sărbătorii Învierii Domnului, cât mai ales în vederea primirii Botezului de către catehumeni, în noaptea Paştilor. Aşadar, practica postului va fi la început rezervată catehumenilor, apoi extinsă la ceremonialul Botezului şi, în cele din urmă, la întreaga Biserică. Acestă formă incipientă a postului nu avea nicidecum un caracter penitenţial, ci mai de grabă unul ascetic-iluminator. Tot în perioada Bisericii primare, la Roma, duminica de dinaintea Paştilor mai era numită şi „Duminica Patimilor“, iar în Miercurea şi în Vinerea acestei săptămâni nu se săvârşea Sfânta Liturghie. Extinderea postului la întreaga săptămână care preceda sărbătoarea Paştilor era la început o practică liturgică specifică numai Bisericii alexandrine. De asemeni, în timpul celor trei săptămâni premergătoare sărbătorii Paştilor, în Biserica primară se obişnuia să se citească pericope din Evanghelia după Ioan, din moment ce era foarte bogată în pasaje legate atât de apropierea sărbătorii Paştilor, cât şi despre activitatea Mântuitorului Iisus Hristos la Ierusalim.

Pregătirea îndelungată va fi motivată la început de practica penitenţială, deoarece penitenţii se supuneau unei perioade de pregătire intensă de patruzeci de zile. De aici va proveni fără îndolială şi termenul de „Patruzecime“. Ei parcurgeau această perioadă a postului potrivit prescripţiilor vechi-testamentare, adică îmbrăcând haine confecţionate din sac şi acoperindu-şi capul cu cenuşă, în semn de profundă căinţă şi ca pe un exerciţiu spiritual. Este uluitor de remarcat că în viaţa Bisericii, în primele trei secole, nu a existat o perioadă de pregătire pentru Sărbătoarea Paştilor, din moment ce comunitatea creştină trăia atât de intens crezul creştin, de cele mai multe ori chiar până la măsura martiriului, încât nevoia unei perioade de timp necesare reînnoirii făgăduinţelor de la Botez nu se simţea. În secolul al IV-lea însă, singura săptămână de post era cea care preceda Paştile. Dispoziţiile oficiale care reglementează disciplina postului vor fi uniformizate şi fixate definitiv peste tot abia în epoca premergătoare marii schisme (secolele VIII-IX), cristalizându-se astfel rânduiala posturilor şi ajunărilor (cf. pr. prof. Ene Branişte). Cel care avea să consemneze în scris amănunte legate de disciplina postului în Biserica primară va fi istoricul bisericesc Socrate (380-450).

▲ De ce 40 de zile?

Un rol deosebit în determinarea şi fixarea duratei Postului Mare l-a avut, probabil, numărul 40 care apare în Vechiul Testament de mai multe ori. Principalele evenimente care implică acest număr ar fi următoarele:

- cele patruzeci de zile ale potopului (Facerea 7, 4, 12, 17; 8, 6);

- cele patruzeci de zile petrecute de Moise pe muntele Sinai (Ieşire 24, 18; Deuteronom 9, 9, 11, 18, 25; 10, 10);

- cele patruzeci de zile în care iscoadele evreilor au cercetat pământul Canaanului, în care aveau să intre (Numeri 13, 26);

- cele patruzeci de zile parcurse de Sfântul Prooroc Ilie spre a ajunge la muntele Horeb (III Regi 19, 8);

- cele patruzeci de zile pe care Dumnezeu le pune înaintea poporului din Ninive, spre a se pocăi (Iona 3, 4);

În Noul Testament există anumite pasaje-cheie unde se aminteşte de numărul de patruzeci de zile:

- cele patruzeci de zile petrecute de Mântuitorul în pustiul Carantaniei (Matei 4, 2; Marcu 1, 13; Luca 4, 2);

- cele patruzeci de zile de la Înviere şi până la Înălţare, timp în care Mântuitorul le dă Sfinţilor Apostoli ultimele învăţături (Fapte 1, 3).

Un ultim indiciu la fel de important ar fi cei patruzeci de ani petrecuţi de poporul lui Israel în pustiu (Deuteronom 2, 7; 29, 5-6). Simbolismul acestei perioade este unul forte şi reprezintă cu siguranţă timpul în care Dumnezeu încearcă lealitatea fiilor lui Israel, în vederea renaşterii unei noi generaţii fidele Lui.