Povestea fluierelor lui Avram Iancu

Comemorarea bicentenarului nașterii lui Avram Iancu a creat un cadru propice de evocare a eroului revoluției transilvane de la 1848-1849, prin numeroase manifestări, articole, studii ori istorisiri despre viața și faptele acestei mari și tragice personalități a istoriei noastre de secol XIX. Este un prilej şi pentru noi de a contribui la transmiterea memoriei și amintirii lui Avram Iancu, prin reliefarea în rândurile următoare a unei istorisiri oarecum inedite, care aduce în prim-plan un obiect personal al eroului, pe care l-a avut aproape, pe parcursul ultimelor două decenii ale vieții sale, şi anume fluierul.

După înfrângerea revoluției de la 1848-1849, în Ardeal, Avram Iancu a mai fost implicat, pentru o scurtă perioadă de vreme, în derularea unor evenimente publice: a plecat la Viena, unde a fost primit în audiență de împăratul Franz Joseph, a participat la o serie de discuții cu autoritățile imperiale, cu cele transilvane și va continua dialogul cu ceilalți lideri ai revoluției asupra modalităților de a obține drepturile naționale ale românilor. Îl găsim pe Avram  Iancu inclusiv ca participant, în data de 12 martie 1850, ca deputat mirean la Sinodul convocat de către ierarhul Andrei Șaguna.

După 1853, starea de fapt din Transilvania nu se modifica deloc în favoarea românilor, iar lupta și jertfele de sânge din anii 1848-1849 păreau să fi fost în zadar. Pe fondul unei astfel de situaţii, Iancu se retrage din viața publică, iar starea sa de sănătate începe să se deterioreze. Mai toate relatările privind  viața liderului revoluției românilor din Ardeal ni-l prezintă pe acesta, în perioada de după 1855 și până la moartea sa survenită în 1872, ca fiind un rătăcitor, un peregrin prin satele Apusenilor ori prin orașele pe unde cândva strălucise. Peste tot el este însoțit de nelipsitul său fluier din care cântă mereu și înduioșează sufletele celor care-l ascultă. După cum aflăm dintr-un studiu publicat în urmă cu mai bine de 50 de ani în „Acta Musei Napocensis”, sub semnătura Mariei Mirel, Iancu a avut de-a lungul acestor peregrinări mai multe fluiere, iar în momentul morții sale din 1872, avea două fluiere: un fluier baston și un fluier mai mic de cireș.

„Las că-mi procur eu altul”

În martie 1865, Iancu se desparte de unul dintre fluierele sale într-un anume context. Povestea este relatată de Maria Mirel în studiul ei și este legată de profesorul Borbély Sámuel. Acesta din urmă l-a întâlnit pe eroul Avram Iancu și a stat îndelung de vorbă cu el: „Gura Roşii, 5 martie 1865. Azi am stat mult cu Iancu... A vorbit în chipul cel mai cuminte şi mai cuviincios. I-am cumpărat fluierul şi pipa de lemn”, cu aceste cuvinte își descrie profesorul maghiar modalitatea prin care a intrat în posesia acestor obiecte prețioase, dar și a unor amintiri din vremea revoluției, pe care Iancu i le-ar fi împărtășit. El i-ar fi relatat momentul în care, la Viena, autoritățile i-ar fi oferit o decorație pe care a refuzat-o, spunând: „Făgăduieli au fost destule, dar făgăduieli au rămas toate. Şi ca să nu cârtim, cu o cruce au vrut să ne plătească de la Viena. Dar mie nu mi-a trebuit crucea lor. Au românii cruci destule, pe biserici, pe case, pe umeri...”

Eroul s-ar fi despărțit relativ ușor de acel fluier, rostind cu zâmbetul pe buze: „Las că-mi procur eu altul”. Fluierul, după cum se afirmă în studiul menţionat mai sus, „aparține tipului obişnuit în Transilvania, numit şi trişcă şi face parte din categoria fluierelor cu dop şi gura transversală. El este confecţionat cu cea mai mare probabilitate din esenţă de soc, are o lungime de 32,5 cm şi este prevăzut cu 6 orificii pentru digitaţie. Tubul este ornamentat cu motive fine, inelare”.  Spre finalul vieții, profesorul maghiar ar fi donat Muzeului Ardelean acest fluier, alături de o pipă și de o bucată de hârtie pe care Avram Iancu scrisese câteva cuvinte.

În 1895, ziarul „Tribuna” din 4 februarie relata sub semnătura lui Aron Densușianu o întâmplare la care acesta fusese martor și care se petrecea în ultimele zile ale lunii august a anului 1865. Densușianu se oprise din drumul său la Abrud și fusese găzduit de o familie, iar pe când se aflau cu toții la cină, pe sub ferestre s-a auzit „Marșul lui Iancu” cântat la fluier. La mirarea oaspetelui, gazda i-a spus că acela este Avram Iancu, „în toată seara trece pe aici zicând din fluer”. A doua zi, Densușianu l-a căutat pe Iancu, pentru că dorea să-l cunoască pe acest erou al neamului, dar Iancu a fost greu de găsit, deoarece nu avea o locuință stabilă. Pe seară, a participat la un concert, iar aici un cunoscut i l-a prezentat pe liderul revoluției: „un bărbat de o statură peste mijlocie, puţin plecat, roşu la faţă, mustaţa lungă blondă, părul asemenea blond şi retezat, în haine porumbii”. Două zile mai târziu, povestitorul a avut ocazia să-l revadă și să scrie următoarele: „aflu pe Iancu în mijlocul piaţei zicând din fluier marşul lui Dragoş, care, în revoluţiune, se popularizase pe numele seu, iar în giurul lui o mulţime de ţerani sta şi-l asculta. Pe feţele tuturor cotiam o jale adâncă amestecată cu pietate. Toţi sta şi asculta atât de liniştiţi, încât ţi se părea că sânt figurile din cetatea împetrită din poveste”. După ce Iancu a terminat de cântat, i-a arătat fluierul lui Densușianu: „aceasta-i petrecerea mea!” Fluierul „era cam de o palmă şi ceva, simplu ca fluierul păstoresc”. Din rândurile acestea vedem că, precum un erou tragic al antichității, pe unde își făcea apariția cu fluierul său, Iancu impresiona prin tristețea sa, iar inimile moților rezonau mereu la acel marș pe care l-au fredonat în 1849 în timpul luptelor victorioase împotriva trupelor maghiare.

De importanţă naţională

După cum aflăm mai târziu dintr-un articol din ziarul „Foaia Poporului” (14 ianuarie 1901), fluierul fusese confecționat de însuși Avram Iancu. În lucrarea „Lumea prin care am trecut”, Ioan Slavici mărturisește că l-a cunoscut pe Avram Iancu într-o călătorie pe care a făcut-o la Baia de  Criș și Brad și l-a auzit pe acesta cântând din fluierul de care nu se despărțea și care impresiona de fiecare dată auditoriul.

Avocatul Gherasim Candrea scria în revista „Transilvania” din 1899 despre ultimele clipe ale eroului și povestea fluierelor sale. El arată că Iancu adesea poposea la Baia de Criș în casa brutarului  Ioan Stupină (acestuia i se dăduse și porecla de „Liber”), unde stătea lângă sobă și cânta la fluier delectând publicul cu melodiile sale melancolice cântate seara și dimineața, iar în dimineața în care a murit, printre puținele obiecte personale aflate asupra lui Iancu s-a aflat și fluierul. Potrivit acestuia, Iancu ar fi avut asupra sa două fluiere, unul tip baston, iar altul mai mic. Gazda lui Iancu a cedat cu greu unul dintre fluiere, pe acela tip baston, după ce a fost convins de avocatul Candrea de importanța națională a acestui obiect.

Despre celălalt fluier, avocatul a precizat că nu mai știe nimic. Ulterior fluierul a ajuns la Iosif Șterca Șuluțiu, primul biograf oficial al lui Iancu. Șuluțiu, la rândul său, a dăruit fluierul Asociației culturale Astra. În 1924, când s-au împlinit 100 de ani de la nașterea lui Avram Iancu, Astra a înființat, la 1 septembrie, Muzeul Național „Avram Iancu”, iar printre exponate s-a aflat și fluierul acestuia, alături de alte obiecte personale care apar­ținuseră unor tribuni ai revoluției. În 1929, cu ocazia înființării Muzeului Unirii de la Alba Iulia, Astra a oferit fluierul, iar în prezent obiectul acesta prețios se află în acest muzeu.