Povestea neştiută a Palatului Culturii din Iaşi

Despre Palatul Culturii din Iaşi, clădire-simbol a oraşului, s-a spus adesea că informaţiile au fost deja epuizate, că nimic nu mai poate surprinde, că e o zidire bătrână a cărei poveste a început să se repete. Scormonind cu atenţie prin documente de epocă şi ascultând pe cei care s-au aplecat asupra actului de naştere a acestui palat, am reuşit să reconstituim adevărul din spatele poveştii, să reînviem curiozităţile sale şi, înainte de toate, să ştergem praful de pe splendorile cu care-a fost înzestrat

Palat de Justiţie şi Administrativ, construit pe locul unei clădiri de dimensiuni similare, destinate aceluiaşi scop, adică actului dreptăţii, semeţul Palat al Culturii avea să-şi facă loc în peisajul molcom al Iaşilor în anul 1925, după 19 ani în care s-a construit şi reconstruit neîntrerupt.

Discuţiile în vederea începerii uriaşei construcţii au început în 1904. Totul a fost legat de pierderea statutului de capitală a Iaşului, prin renunţarea din vremea „Unirii mici“, de la 1859, când „trebile ţării“ se mută la Bucureşti. În prima sa vizită în oraşul de pe Bahlui, după ce acesta n-a mai fost capitală, regele Carol I a fost plăcut surprins de tot ceea ce cultura lăsase în oraşul moldav. De aceea, la plecare, a promis că va sprijini Iaşul să se menţină măcar ca o capitală culturală şi spirituală a ţării. „Pentru că nu mai exista vechiul palat administrativ, ars în 1878, Carol le-a promis ieşenilor sprijin pentru realizarea unui Palat Administrativ şi de Justiţie. Aşa a început realizarea planurilor“, ne-a explicat d-na Adriana Ionuc, director tehnic al complexului muzeal „Moldova“, din cadrul Palatului Culturii.

Construcţia a început în 1906, dar a fost întreruptă în timpul Primului Război Mondial, când acolo au fost încartiruite trupele, iar imobilul neterminat a devenit spital de campanie. După război, distrugerile au fost masive, de aceea constructorii au trebuit s-o ia de la capăt. Fondurile destinate construcţiei au fost alocate de Fundaţiunea „Carol I“.

Sălile palatului, gândite şi construite cu gust, amenajate după moda vremii, constituiau adevărate capodopere. Din păcate, după anul 1977, când Palatul a devenit muzeu, o firmă-monopol de stat, cu pretenţii de expert în amenajări de muzee, a transformat armonia şi originalul în kitsch-uri tipice epocii comuniste. „Firma Decorativa organiza pe atunci toate muzeele din România. În 1977 au venit şi aici şi au acoperit integral pereţii şi plafoanele, care erau pictate şi, deci, foarte frumoase. Palatul a fost o bijuterie. Pereţii încăperilor sunt una din feţele nevăzute ale sale“, a adăugat Adriana Ionuc.

Monumentala clădire şi-a îndeplinit misia de Palat al Justiţiei până în anul 1955, când autorităţile timpului au decis transformarea sa în muzeu şi bibliotecă. După această dată a devenit sediu al celor patru muzee: Muzeul de Artă, care a luat fiinţă la 26 octombrie 1960 şi este prima pinacotecă de stat din România, Muzeul de Istorie, înfiinţat în 1916, Muzeul de Etnografie şi Muzeul Tehnic

Cameră pentru inculpaţi în subsolul palatului

Destinaţia primară a imensei clădiri, de altfel scopul pentru care a şi fost construită, era acela de a adăposti tribunalul oraşului. Drept urmare, încăperile palatului au găzduit procese răsunătoare în epocă, fiind martorele unor splendide pledoarii ale avocaţilor vremii, la loc de cinste numărându-se cele susţinute de Ionel Teodoreanu.

Clădirea avea, ca şi astăzi, 299 de camere, 40 dintre acestea fiind locuite de cei care lucrau în Palatul Justiţiei. „Erau multe încăperi care adăposteau săli de judecată. Spre exemplu, în Sala „Coandă“ era Curtea cu Juri, unde se poate observa şi decoraţiunea făcută de sculptorul Wilhelm Becker. Salariaţii palatului locuiau acolo, inclusiv preşedintele tribunalului“, a mai spus directorul tehnic.

De asemenea, existau câteva încăperi la demisol, unde erau aduşi deţinuţii şi inculpaţii înainte de intrarea în sala de judecată.

I.D. Berindei, arhitectul absolut

Puţini dintre noi ştiu că cel care a gândit şi a proiectat imensul Palat al Culturii din Iaşi a fost bucureşteanul I. D. Berindei, unul dintre cei mai bine cotaţi arhitecţi ai începutului de veac XX. Berindei provenea dintr-o familie de arhitecţi, cu vădite simpatii liberale, fusese şcolit la Paris, călătorise mult prin ţările Occidentului şi avea un bogat repertoriu de schiţe realizate sub impulsul a tot ceea ce văzuse frumos în arhitectura vestului Europei. „Planurile de construcţie aparţin celebrului arhitect I. D. Berindei, arhitect format la Şcoala Franceză şi care l-a proiectat în stil neogotic flamboyant. Este specific epocii romantismului, care s-a manifestat ca un curent artistic şi în arhitectură. Arhitectul a fost puternic influenţat de stilul clădirilor din Franţa, unde a petrecut 9 ani de zile. Palatul ieşean este inspirat din stilul arhitectural al Palatului de Justiţie din Paris“, a precizat directoarea Ionuc.

Prima clădire realizată de Berindei după întoarcerea în ţară este Casa Asan (Casa Oamenilor de Ştiinţă) din Bucureşti. Apoi, următoarea comandă o primeşte de la Grigore Cantacuzino Nababul, unul dintre bogaţii regatului de atunci – Casa cu lei (azi Muzeul Muzicii din Bucureşti). Tot I. D. Berindei şi-a pus pecetea şi pe construirea primului hipodrom românesc (realizat vis-a-vis de Casa Scânteii din Bucureşti, distrus ulterior). Acelaşi arhitect a amenajat Parcul Carol, în calitate de arhitect-şef al oraşului Bucureşti, perioadă în care a realizat numeroase schiţe de urbanism, în vederea reamenajării capitalei .

Ceea ce-l făcea extrem de căutat de boierii doritori să aibă o casă unicat, era stilul său de lucru şi schiţele pe care le făcea, lucru uimitor, pe un calc, în acuarelă, astfel încât, chiar înainte de începerea construcţiei, comanditarul, proprietarul ştia exact şi cât se poate de color cum va arăta casa la final.

Un lucru mai puţin cunoscut, consemnat în documentele vremii ţine de noaptea în care s-a inaugurat Turnul cu ceas al Palatului ieşean. „Noaptea de 11-12 octombrie 1925, Berindei şi cei doi fii ai săi şi-au petrecut-o în turnul palatului, încercând să regleze ceasul. Şi toată noaptea nu s-a auzit decât Hora Unirii în tot Iaşul. Toată lumea se întreba ce se aude şi ce se întâmplă“, ne-a povestit d-na Ionuc.

Mobilier comandat în Franţa

Mozaicul din holul central al palatului a fost inspirat după cel al Catedralei Saint-Pierre din Franţa, de lângă Cannes, pentru realizarea căruia au fost aduşi meşteri francezi. De asemenea, întreg mobilierul cu care a fost garnisit interiorul a fost fabricat în Atelierul de artă decorativă al lui Albert Goumain, la Paris. „Toate schiţele pieselor de mobilier au fost făcute de Berindei şi executate în Franţa. Feroneria, o altă bijuterie a palatului este opera inginerului ieşean Alexandru Dimitriu. Palatul de la Miclăuşeni este tot realizarea lui Dimitriu, ca şi poarta de la Cimitirul Evreiesc“, ne-a mai spus doamna Ionuc.

Clădirea, monumentală prin dimensiuni şi stil, a păstrat o parte din zidurile vechii cetăţii voievodale, cea care a existat odinioară pe locul actualului palat. Arhitectul Berindei a dărâmat clădirile din ograda mare a vechii curţi voievodale şi cazărmile. Zidurile exterioare au fost decorate cu elemente heraldice, dar, impresionant pentru epocă, a fost Turnul Central, cel care adăpostea, ca şi în zilele noastre, un orologiu înalt de trei metri, ale cărui clopote fuseseră programate să intoneze din oră în oră Hora Unirii. La ceasurile fixe, melodia se poate auzi şi acum.

Structura palatului a fost afectată pentru prima oară de cutremurul din 1940. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, clădirea a slujit drept cazemată trupelor germane şi, ulterior, celor sovietice.

Tunurile din faţa Palatului, donaţia regelui Carol

Cele două tunuri care străjuiesc statuia lui Ştefan cel Mare din faţa Palatului Culturii au fost donate de regele Carol I, în anul 1883, la dezvelirea statuii. Potrivit directoarei Ionuc, cele două tunuri, care pot fi observate şi în ilustratele epocii, provin din Războiul de Independenţă de la 1877 şi au stat neîntrerupt la stânga şi la dreapta statuii timp de 124 de ani.

Sistem centralizat de încălzire şi electrificare

Sistemul de încălzire al uriaşei clădiri a fost una dintre marile realizări ale proiectantului. Planul a fost bine gândit şi întocmit, astfel că instalaţiile au rezistat multă vreme. Mai mult, modelul instalaţiilor a fost unul ingenios, surprinzând prin noutate şi eficacitate şi în prezent. „Este acelaşi sistem care există şi la Palatul Peleş. Adică, de încălzire şi de curăţire a aerului, în acelaşi timp. Există şi acum în sălile mari anumite rozete instalate pentru aspirarea prafului, prin care intra aer curat. Toată tubulatura era prin pereţi, iar în subsol exista o sală cu filtre din cărbune în care aerul era curăţat“, ne-a explicat Adriana Ionuc.

Încălzirea se făcea în sistem de centrală termică. În acest sens municipalitatea ieşeană a înregistrat o premieră absolută, pentru că în 1926, imediat după inaugurarea palatului s-a dat în folosinţă şi prima centrală termică de până atunci.

Proiectanţii au luat în calcul, chiar dacă erau acte de pionierat, toate aspectele unui trai civilizat. Astfel, palatul beneficia de un rezervor de apă, cu o capacitate de 500 de litri, pentru uzul clădirii.

Structură de rezistenţă fără strop de beton

Un alt aspect inedit, ce ţine de priceperea şi rigurozitatea cu care atât arhitectul, cât şi constructorii înţelegeau să-şi facă meseria, constă în modul original în care a fost construită structura de rezistenţă a palatului. „Podul palatului era făcut integral din lemn ignifugat. Dar în 1975 a venit cineva cu o idee, cum că Palatul ar putea fi oricând în pericol de incendiu din cauza podului. S-a turnat beton şi s-a făcut astfel o mare prostie, pentru că toate problemele pe care clădirea le are în prezent sunt din cauza acestei plăci“, a precizat directorul tehnic. Planşeul din beton, mai greu decât a fost prevăzut în proiectul iniţial al arhitectului Berindei, macină continuu pereţii.

Desfăşurat, palatul ocupă o suprafaţă de 26.000 metri pătraţi. Pentru a-i asigura suficientă mobilitate în cazul producerii unui cutremur, Berindei a proiectat o singură fundaţie fixă (în partea în care acum funcţionează Biblioteca Judeţeană „Ghe. Asachi“), celelalte fiind turnate pe o pătură din prundiş şi nisip, astfel încât, clădirea să se poată „mişca“. „Lemnul a fost folosit în toată clădirea. Berindei n-a folosit strop de beton, aşa că la cutremure clădirea putea să danseze“, a mai spus d-na Ionuc.