Povestea primului monah creştin

Sfântul Antonie s-a născut într-o familie creştină înstărită, la mijlocul secolului al III-lea. A renunţat de timpuriu la toată bogăţia şi, părăsind lumea, a trăit în pustiu. Deşi nu a fost organizatorul monahismului creştin, totuşi el este perceput ca un părinte fondator. Influenţa sa extraordinară, precum şi fascinaţia pe care persoana sa a exercitat-o asupra contemporanilor retraşi în pustie marchează, în mod real, începutul „mişcării“ ce avea să se răspândească rapid în întreaga lume creştină.

Sfântul Antonie s-a născut în preajma anului 250 în localitatea Coma în Egiptul de Mijloc, dintr-o familie creştină înstărită. La vârsta de 20 de ani a rămas orfan de ambii părinţi. Vreme de şase luni s-a îngrijit singur de casă şi de sora lui mai mică. Într-una din zile, gândindu-se la exemplul apostolilor care au lăsat toate şi L-au urmat pe Hristos, şi întrebându-se ce cale să urmeze în viaţă, a intrat în biserică şi a auzit cuvântul Evangheliei, care zice: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi“ (Matei 19, 21).

Spre adâncul deşertului, în căutarea lui Hristos

Tânărul Antonie a considerat că acest cuvânt îi era adresat lui direct. După ce şi-a împărţit averea săracilor şi a dat-o pe sora lui în grija unei comunităţi de fecioare, s-a retras în singurătate. Pe atunci nu existau mănăstiri ca cele de astăzi, ci creştinii care doreau să ducă o viaţă ascetică, în post, rugăciune, feciorie, nu părăseau satele, ci îşi făceau mici colibe la marginea lor. De aceea, şi Antonie a vieţuit la început într-o colibă lângă satul natal, sub ascultarea unui alt ascet din regiune, mai vârstnic şi mai experimentat. După un timp, a plecat de acolo şi s-a stabilit într-un mormânt abandonat. În tot acest timp a dus o viaţă de purificare interioară, cu post, rugăciune şi lupte cu demonii, care nu conteneau să-l necăjescă.

În 286, la vârsta de 35 de ani, năzuind spre o izolare totală, s-a stabilit într-o fortăreaţă părăsită la marginea deşertului, în locul numit Pispir (astăzi Der el Memum, Egipt), unde a petrecut 20 de ani de viaţă anahoretică.

Despre modul lui de viaţă ne vorbeşte biograful şi ucenicul său, Sfântul Atanasie cel Mare, arhiepiscopul Alexandriei (295-373): „Priveghea atât de mult, că de multe ori petrecea toată noaptea fără să doarmă şi aceasta făcând-o nu o dată, ci de multe ori, se minunau toţi de el. Mânca o singură dată pe zi după apusul soarelui. Dar se întâmpla să mănânce şi numai o dată la două zile, iar de multe ori la patru. Iar mâncarea lui era pâine şi sare; şi băutura, numai apă. Pentru dormit se îndestula cu o rogojină. Dar de cele mai multe ori se întindea pe pământ“.

Către anul 310, a făcut o călătorie la Alexandria, căutând să îmbărbăteze pe martirii creştini prigoniţi de stăpânirea romană în timpul persecuţiei lui Maximin.

Testamentul Sfântului Antonie

În anul 312 s-a afundat şi mai mult în deşert, pe muntele Qalzam, nu departe de malul Mării Roşii, unde se găseşte astăzi mănăstirea care-i poartă numele. Aici a trăit până la moartea sa (356) împreună cu doi ucenici, nepărăsind locul decât pentru a-şi vizita ucenicii sau pentru a face o a doua călătorie la Alexandria, spre a-l susţine pe Atanasie, persecutat de facţiunea pro-ariană.

Înainte de a muri, Sfântul Antonie a lăsat ucenicilor săi un testament prin care le cerea să îl îngroape într-un loc pe care să nu-l descopere nimeni. Ucenicii au respectat întocmai dorinţa părintelui lor duhovnicesc, încât nimeni nu a aflat unde e îngropat trupul sfântului. În ultimii ani, în urma cercetărilor întreprinse pentru restaurarea mănăstirii Sfântului Antonie din Egipt, s-a ajuns la concluzia că mormântul cu moaştele sfântului s-ar afla sub sfânta masă a bisericii centrale a mănăstirii. Totuşi, din respect faţă de testament, nimeni nu a deschis mormântul. Biserica Ortodoxă face pomenirea Sfântului Antonie cel Mare în fiecare an, la data de 17 ianuarie.

▲ Întâlnirea cu Avva Pavel Tebeul

Ajuns la vârsta de 90 de ani, avva Antonie s-a rugat lui Dumnezeu să-i descopere dacă mai există cumva în pustie vreun om care, asemenea lui, să fi ales o astfel de viaţă retrasă, departe de lume. Aceasta deoarece îi venise un gând că ar fi singurul care se osteneşte în felul acesta. La capătul a cinci ani de rugăciune, într-o zi a auzit un glas, zicându-i: „Antonie, este un rob al lui Dumnezeu care trăieşte în pustie dinaintea ta şi este mai desăvârşit decât tine, la care, de vei merge, îl vei afla în adâncul deşertului. Deci, scoală-te degrabă şi te sârguieşte a merge la dânsul, înainte de a se duce el către Domnul!“

Auzind acestea, bătrânul Antonie s-a ridicat îndată, şi-a luat toiagul şi a pornit spre adâncul pustiei, neţinând cont nici de vârsta sa înaintată, nici de arşiţa zilei. Călăuzit de Dumnezeu în mod minunat, după o călătorie de trei zile, a ajuns la peştera Sfântului Pavel Tebeul. Văzând peştera, s-a bucurat, însă avva Pavel, simţind venirea lui Antonie, a închis uşa. Bătrânul apropiindu-se, a început să bată la uşă, dar nu i-a răspuns nimeni. Fără să îşi piardă nădejdea, a continuat să bată, zicând: „Deschide-mi, robule al lui Hristos, deschide-mi! Tu ştii cine şi de unde sunt şi pentru ce am venit, toate le ştii, pentru că Dumnezeu ţi-a descoperit. Deci şi eu ştiu că nu sunt vrednic să văd sfânta ta faţă, însă de nu te voi vedea, nu mă voi duce de aici; de nu-mi vei deschide, apoi voi muri pe pragul tău şi vei îngropa trupul meu aici“.

Exemplul martirilor şi lăcomia cumnatului l-au adus pe Pavel în pustie

În urma acestei stăruinţe, Sfântul Pavel i-a deschis şi l-a îmbrăţişat. Atunci cuviosul Antonie a zis: „Bucură-te, Pavele, vasul alegerii şi stâlpul cel de foc, locuitorule al pustiei!“ I-a răspuns avva Pavel: „Bine ai venit, soare care luminezi toată lumea, povăţuitorule al celor ce se mântuiesc, gura lui Dumnezeu, care din pustie ai făcut cetăţi şi pe diavolul l-ai gonit dintr-însa. De ce te-ai ostenit atâta pentru un om păcătos şi nevrednic? Iată, vezi un bătrân învechit de zile şi cu cărunteţile acoperite“.

Bătrânul Pavel i-a povestit apoi viaţa sa: născut în Tebaida într-o familie creştină înstrăită, după moartea părinţilor a împărţit cu sora sa averea. Însă, întrucât cumnatul său voia şi partea lui de moştenire, Pavel a lăsat totul şi s-a dus în pustie. La aceasta l-a îndemnat şi exemplul martirilor creştini din acea vreme, care, nesocotind orice privilegiu sau bogăţie, preferau să moară decât să se lepede de Hristos. Pe când încă vorbea, a venit un corb aruncându-i o pîine întreagă, pe care punând-o înaintea lor încetişor, a zburat în văzduh. Pentru că Părintele Antonie se minuna de aceasta, Sfântul Pavel a zis: „Iată, Domnul a trimis prânz, nouă, robilor Săi, fiind milostiv şi iubitor de oameni. Iată, sunt 70 de ani de când primesc jumătate de pâine, iar astăzi, pentru că ai venit la mine, mi-a trimis o pâine întreagă.“

După ce au mâncat, mulţumind lui Dumnezeu, au şezut iarăşi şi au vorbit toată noaptea până dimineaţa. Făcându-se ziuă, Sfântul Pavel a zis prietenului Antonie: „De mult mi-a arătat Dumnezeu mie, frate, că sălăşluieşti în părţile acestea şi voiam să te am slujitor cu mine, dar fiindcă vremea adormirii mele a venit, pe care totdeauna am aşteptat-o, dorind ca să vieţuiesc cu Hristos, de aceea Domnul te-a trimis la mine, ca să îngropi smeritul meu trup şi să-l dai pământului“. L-a îndemnat apoi să meargă la mănăstirea lui şi să-i aducă mantia pe care i-o dăruise episcopul Atanasie şi să-i învelească cu ea trupul. Cu greu a plecat Sfântul Antonie să îndeplinească dorinţa prietenului său, pentru că ştia că nu-l va mai afla în viaţă.

Antonie s-a rugat o oră cu Pavel, fără să-şi dea seama că era mort

Ajuns la mănăstire, a luat mantia şi s-a întors îndată la peştera Sfântului Pavel. Când a sosit la peşteră, văzându-l pe sfântul şezând în genunchi, cu mâinile în sus ridicate şi cu capul drept în sus, socotea că este viu şi face rugăciune, şi stătea cu dânsul împreună. Dar trecând un ceas, şi de vreme ce nu auzea glasul cel de rugăciune, nici obişnuitele suspinuri, s-a apropiat de el şi l-a găsit mort.

Cu multă tânguire, sărutând trupul sfântului, l-a învelit în mantia adusă şi a început să cânte psalmii de îngropare. Cugetând apoi cum ar putea să-l îngroape, neavând nici o unealtă, iar mănăstirea lui fiind la o depărtare de trei zile, a văzut venind spre el din adâncul pustiului doi lei răcnind, ca şi cum plângeau lipsa sfântului. Aceştia au săpat cu ghearele lor o groapă, după care, venind la sfântul Pavel îi lingeau mâinile şi picioarele, ca şi cum ar fi cerut binecuvântare de la el. Cuviosul Antonie lăuda pe Hristos, căci şi fiarele slăvesc pe Dumnezeu, şi zicea: „Doamne, fără de a Cărui voie nici frunza din copac şi nici una din păsări nu cade pe pământ, dă fiarelor acestora binecuvântarea Ta, precum ştii Tu“. Şi făcând semn cu mâna le-a poruncit să se ducă în pustie.

După plecarea leilor, avva Antonie a îngropat trupul Sfântului Pavel. A petrecut apoi noaptea următoare deasupra mormântului, plângând şi rugându-se. A doua zi, întorcându-se la mănăstirea lui, a luat haina împletită din frunze de finic a Sfântului Pavel pe care atât de mult o cinstea, încât numai de două ori pe an o îmbrăca: la Paşti şi la Cincizecime.

Sfântul Pavel Tebeul a trăit 113 ani şi este prăznuit de Biserica Ortodoxă pe 15 ianuarie.

▲ Mănăstirea Mar Antonios

Situată în pustiul Wadi Araba, la poalele muntelui Al-Qalzam din Egipt, Mănăstirea „Sf. Antonie“ a fost fondată în jurul anului 356. Ucenicii Sfântului Antonie au constituit o micuţă comunitate la baza muntelui, unde acesta şi-a petrecut ultima parte a vieţii. Cu siguranţă, nucleul iniţial se rezuma la o bisericuţă, o trapeză şi câteva construcţii anexe (o bucătărie şi un depozit pentru alimente). Primii călugări obişnuiau să trăiască separat în peşterile masivului muntos din apropiere, dar se adunau în fiecare duminică şi sărbătoare importantă pentru Liturghie, în biserica centrală. Abia în a doua jumătate a secolului al V-lea anahoreţii retraşi în zonă au început să-şi construiască chilii apropiate, în interiorul nucleului monastic iniţial. Cu toate acestea, regula ucenicilor Sfântului Antonie a rămas semi-anahoretică, activităţile în comun fiind limitate la Liturghie, agapele duminicale şi ajutorarea fraţilor în nevoi. De-a lungul secolului al V-lea, Mănăstirea „Sf. Antonie“ a fost un refugiu pentru asceţii din deşertul Sketis (Egiptul de Jos), forţaţi să-şi abandoneze chiliile datorită deselor şi violentelor atacuri ale arabilor.

În secolul al XI-lea, comunitatea a fost lovită de o epidemie de ciumă bubonică, care a împânzit întreg Egiptul, precum şi de raidurile destructive ale turcilor mameluci, sub comanda lui Nasr al-Dawla. Opera de restaurare a fost finalizată în secolele următoare de către călugării copţi, care au reuşit, după o serie de încercări eşuate, să ocupe mănăstirea Sf. Antonie.

Secolele al XIII-XIV-lea constituie perioada de vârf a mănăstirii: artele şi literatura cunosc o extraordinară efervescenţă. Această perioadă înfloritoare a fost întreruptă spre sfârşitul secolul al XV-lea, atunci când beduinii au atacat mănăstirea, au ucis toţi călugării şi au distrus clădirile. Biserica Sf. Antonie a fost transformată în bucătărie, iar manuscrisele rare din bibliotecă (peste 1700) serveau la menţinerea focului. Câţiva ani mai târziu, mănăstirea a fost restaurată prin grija patriarhului Gabriel VII (1525-1568), care a trimis 20 de călugări de la mănăstirea Sirienilor din Wadi al-Natrun pentru a reînvia tradiţia şi viaţa monahală. În secolul al XVII-lea, ordinul călugărilor franciscani a stabilit un acord cu Mănăstirea „Sf. Antonie“: în schimbul unei sume anuale modice, doi-trei franciscani aveau dreptul de a rezida în centrul monahal de aici pentru a învăţa limba arabă şi a se pregăti pentru slujirea misionară în Orient.

De-a lungul secolelor, Mănăstirea „Sf. Antonie „a jucat un rol important în istoria Bisericii Copte. Alături de numeroase alte dovezi, această afirmaţie este întărită de numărul mare al patriarhilor copţi care s-au format spiritual în acest aşezământ. În ultimele trei secole, 12 călugări antonieni au atins cea mai înaltă treaptă a slujirii în Biserica Egipteană.

▲ Din înţelepciunea Sfântului Antonie:

În afara biografiei scrise de Sfântul Atanasie cel Mare, ucenicul său, Sfântul Antonie este cunoscut şi prin cuvintele sale înţelepte, memorate de alţi ucenici şi păstrate în Patericul egiptean şi în Filocalie.

Din acestea, redăm câteva mai jos:

- Zis-a avva Antonie: Părinţii cei de demult, când mergeau în pustie, întâi se vindecau pe ei înşişi, şi, făcându-se doctori aleşi, vindecau şi pe alţii. Iar noi, ieşind din lume, mai înainte de a ne vindeca pe noi înşine, îndată începem a vindeca pe alţii; şi, întorcându-se boala asupra noastră, se fac nouă cele de pe urmă mai rele decât cele dintâi (Luca 11, 26), şi auzim de la Domnul: „Doctore, vindecă-te mai întâi pe tine însuţi“ (Luca 4, 23).

- Un monah a fost lăudat de fraţi către avva Antonie. Acesta din urmă, când a venit monahul la dânsul, l-a încercat, să vadă de rabdă ocara. Şi, aflându-l că nu o rabdă, i-a zis: „Eşti asemenea unui oraş, care pe dinainte este împodobit, iar pe dinapoi este jefuit de tâlhari“.

- Au mers odată nişte bătrâni la avva Antonie, şi era şi avva Iosif cu dânşii. Şi vrând bătrânul Antonie să-i încerce, a pus înaintea lor un cuvânt din Scriptură, şi, începând de la cei mai mici, îi întreba ce înseamnă acel cuvânt. Şi fiecare răspundea după puterea sa. Însă bătrânul zicea fiecăruia: „N-ai aflat încă“. După ce i-a întrebat pe toţi, a zis către avva Iosif: „Tu cum zici că este cuvântul acesta?“ Răspuns-a acela: „Nu ştiu“. Atunci a zis avva Antonie: „Cu adevărat, avva Iosif a aflat calea, căci a zis: Nu ştiu.“

- Unui frate i s-a întâmplat odată ispită în mănăstirea lui avva Ilie. Şi, alungat fiind de acolo, s-a dus în munte la avva Antonie. Şi rămânând fratele un timp pe lângă dânsul, l-a trimis la mănăstirea de unde venise. Iar cei din mănăstire, văzându-l, iarăşi l-au alungat. Iar el s-a întors la avva Antonie, zicând: „N-au voit să mă primească, părinte“. Deci l-a trimis bătrânul înapoi, cu acest cuvânt: „O corabie s-a sfărâmat în valurile mării, a pierdut încărcătura şi cu osteneală a scăpat la uscat. Voi însă, cele scăpate la uscat voiţi să le aruncaţi în mare“. Iar ei, auzind că avva Antonie l-a trimis, l-au primit de îndată.

- Trei părinţi aveau obiceiul de mergeau la fericitul Antonie în fiecare an. Şi doi îl întrebau cu privire la gândurile lor şi despre mântuirea sufletului, iar al treilea totdeauna tăcea, fără să întrebe ceva. Iar după mult timp i-a zis avva Antonie: „Iată, de atâta timp vii aici şi nimic nu mă întrebi!“ Şi răspunzând fratele i-a zis: „Destul îmi este şi numai să te văd, părinte“.

- Zis-a Antonie: Am văzut toate cursele vrăjmaşului întinse pe pământ şi suspinând am zis: „Oare, cine poate să le treacă pe acestea?“ Şi am auzit un glas zicându-mi: „smerenia!“