Povestea unei sfinte biserici din București

Scriitorul diplomat Gheorghe Crutzescu (1890-1950), în frumoasa lui carte, intitulată Podul Mogoșoaiei. Povestea unei străzi, apărută în 1943 la Editura Socec din București, face pomenire despre Biserica „Sfinții 40 de Mucenici” din București, metocul Episcopiei Râmnicului, astfel: „Povestea acestui loc ­este lungă și frumoasă. Suntem la mijlocul veacului al XVIII-lea. Locul este la marginea orașului: este o livadă întinsă, i se spune Livada Văcăreascăi, căci Ilinca, fata lui Constantin Văcărescu Logofătul, o aduse în zestre soțului ei Mihail Cantacuzino (1723-1793). Încă de prin anul 1764, după moartea soției sale, Cantacuzino, care pe atunci era vel ­vistier, începu a clădi pe acest loc o biserică, ­cumpărând totodată și terenurile învecinate”.

După pacea de la ­Kuciuk Kainargi, în 1774, Cantacuzino, care ținea cu muscalii, emigră în Rusia, unde i se dădu gradul de general. După un an însă se înapoie în țară pentru scurt timp, ca să-și orânduiască averea după cum îi poruncea sufletul. Descrierea pe care o face autorul cărții menționate mai sus ne spune că „biserica pe care o zidise pe Livada Văcăreascăi și locurile dimprejur le dărui Episcopiei Buzăului (corect: Râmnicului). Excelența Sa Gheneralul maior Mihai Cantacuzino deosebindu-se de totul de aci, pentru pomenirea Excelenței Sale și a părinților săi, s-a îndemnat de au dat o biserică din Livedea ­Văcăreascăi ce este zidită cu toate cheltuielile Excelenței Sale și la care se prăznuiește hramul Patruzeci de Mucenici ca să fie metoh Sfintei Episcopii a Râmnicului, împreună cu locul ce au cumpărat, iar casa care cu cheltuielile Excelenței Sale se face, să fie sălaș Arhiereului acelei Episcopii numai. Dar înainte de a părăsi țara pentru totdeauna, Cantacuzino mai ridică în curtea ctitoriei sale și o școală românească, cu un dascăl pentru 12 copii și pentru ca așezările sale să nu poarte grija zilei de mâine, dobândi de la Vodă ca singur metohul Episcopiei Râmnicului să poată face și vinde, în București, lumânări de ceară albă”…

O falsă legendă vrea să ascundă nepăsarea autorităților pentru locașul de cult

„Biserica și școala Episcopiei au fost în ființă până pe la 1848, când, treptat, treptat, au început să se năruiască”, nu uită să amintească Gheorghe Crutzescu, purtându-ne cu gândul în vremurile tulburi ale Revoluției pașoptiste române. Primise danii de la domnitorii Țării Românești: A. Ipsilanti, I.Gh. Caragea, Gr.D. Ghica și alții, dar și alte multe înlesniri.

(La această școală a predat copiilor înscriși, ca „dascăl musicos”, psaltichia în notația antechrysantică de tranziție, Mihalache Moldovlahul, când a și tradus în românește un „Anastasimatar acum întâiu de mine Mihalache Moldovlahul, la anul 1767”. Anastasimatarul acesta se păstrează la Mănăstirea Marea Lavră din Sfântul Munte Athos, unde a fost descoperit în anul 1982 de către colegul arhidiacon dr. Sebastian Barbu-Bucur, profesor universitar la Universitatea Națională de Muzică din București, care l-a reprodus în facsimile, l-a transcris și pe notație liniară și l-a tipărit în trei volume, la Editura Muzicală din București, în anii 2008, 2011 și 2013, n.n.)

La pagina 205 a cărții sale, Gheorghe Crutzescu precizează: „La 1864 lăcașul de rugăciune mai era în ființă, dar în așa hal, încât se credea că nu fusese niciodată sfințit, nici deschis credincioșilor: Se povestea chiar că în timpul zidirii Sfântului lăcaș, biserica fiind aproape gata, un lucrător căzuse de pe schelă și murise pe loc, și că preoții cerură atunci ca biserica să nu se târnosească înainte de 7 ani, căci așa cereau canoanele. Dar acești șapte ani trecură, și alți șapte, și cu timpul biserica se irosise, fără să fi fost sfințită”.

Este, într-adevăr, o poveste inventată poate chiar de către autoritățile de atunci, care încercau mistificarea adevărului și absolvirea lor de vreo vină, lăsând-o să cadă asupra preoților!

De aceea, cercetătoarea dr. ­Oana-Mădălina Popescu, în cartea sa: Biserici și mănăstiri bucu­reștene în documente de epocă, apărută la București anul trecut, după ce a scotocit și a cercetat cu atenție și pricepere documente foarte importante, păstrate în arhive și biblioteci, dar și lucrări de istoriografie referitoare la această sfântă biserică, precum și la alte câteva din același ­perimetru, precizează că toate acestea au avut aceeași soartă - demolarea sau dărâmarea -, deși puteau fi salvate și restaurate atunci, dar nu s-au găsit fonduri bănești pentru ele, deși ulterior s-au găsit bani pentru construirea altor edificii laice pe aceleași ­locuri. Deci, nu numai din lipsă de fonduri bănești, ci și din ­„ignorarea unor proceduri legale și sub presiuni diplomatice și șantaj”, autoritățile de atunci au hotărât dărâmarea acestor sfinte locașuri de cult ortodox.

S-au ignorat chiar și rugă­mințile și insistențele unor ierarhi români, precum Sfântul Calinic de la Cernica (canonizat în anul 1955) și Sfântul Iosif Naniescu (canonizat în 2017) sub numele de Sfântul Iosif cel Milostiv (26 ianuarie).

„Afacerea Godillot” sau cum incomodează Biserica „treburile” unora

Merită să reproducem aici, după autoarea citată, inter­venția scrisă a Episcopului de Râmnic, Sfântul Calinic Cernicanul, care a păstorit această eparhie între anii 1850 și 1868, adresată, la 26 ianuarie 1866, către ministrul cultelor, prin care cerea, cu smerenie și hotărâre, să fie oprită dărâmarea Bisericii „Sfinții Patruzeci de Mucenici” din București, metocul Episcopiei Râmnicului, pe care vremelnic o păstorea atunci, spre a fi repusă, prin refacerea ei, în demnitatea de locaș de cult. Sfântul Ierarh Calinic amintea, cu acest prilej, îndelunga corespondență ținută în anii anteriori cu ministerul pentru reconstrucția bisericii, precum și răspunsul favorabil primit în acest sens de la minister, în anul 1857. În aceste condiții, măsura de a desființa biserica și a amplasa o grădină publică pe locul ei era considerată umilitoare, dar și nedreaptă, atât pentru episcopie, cât și pentru fondator, căci se încălcau dispozițiile ctitorului. Prin urmare, Sfântul Calinic solicita abrogarea măsurii de amenajare a grădinii publice și cerea reconstruirea locașului de cult, cum reiese și din rândurile de mai jos: „După întinsa cores­pondență ce am ținut cu acel Onorabil Minister în precedenții ani pentru desăvârșirea recon­strucției Bisericii Metohului acestei Sfinte Episcopii de acolo din Capitală, abia în anul 1857 am putut dobândi Răspunsul nr. 1124, prin care așteptam să vedem odată realizată Dorința noastră pentru terminarea acelei lucrări. Dar, din contră, luarăm trista informație că fostul guvern (Cuza n.n.) au dat cu contract dărâmarea clădirii astăzi în ființă și a se face pe locul său grădină publică.

Această tristă nuvelă degradatoare atât onoarei casei Episcopiei, cum și scopului Fondatorului și înzestrătorii zisului edificiu, mă forță pe de o parte a face apel la autoritatea Domniei Voastre, invitându-vă, Domnule Ministru, ca pe de o parte, să regulați (impuneți n.n.) poprirea și abrogarea măsurei luată prin înfiin­țarea (a)celei grădini, pe locul Sfântului locaș, iar pe de alta, să puneți la cale, pentru pomenita biserică, de a se aduce în starea și Demnitatea ce i se cuvine de locaș Dumnezeiesc. Primiți, Domnule Ministru, Arhiereasca noastră Binecuvântare”.

Adresa poartă semnătura autografă a Episcopului Calinic al Râmnicului (vezi: Dr. Oana-Mădălina Popescu, op.cit., pp. 196-197).

Demersurile ierarhilor români din epocă sunt tratate cu indiferență de miniștrii vremii

După același izvor, redăm și răspunsul ministrului cultelor, din 18 aprilie 1866, prin adresa cu nr. 2465: „La adresa nr. 304, am onoarea a face cunoscut Preasfinției Sale că locul pe care este zidită biserica metohului Episcopiei din Capitală, prin ­lucrarea făcută de guvernul trecut s-a dat prin contract antreprenorului Godillot. Acest contract este acum în ajun de a merge poate înaintea tribunalelor și Prea­sfinția Sa înțelege bine că până ce chestiunea aceasta ce a devenit foarte serioasă nu se va deslega într-un mod, subscrisului îi este peste putință a lua vreo măsură, oricari ar fi”.

Textul răspunsului face referire la contractul încheiat cu Guvernul Cuza, la 2/14 decembrie 1865, cu antreprenorul francez Alexis Godillot, care era în foarte bune relații cu Napoleon al III-lea al Franței, dar şi cu Alexandru Ioan Cuza, principe al Principatelor Române (1859-1866). Pe de altă parte, în apărarea contractului încheiat de Alexis Godillot (1816-1893) a intervenit și Consulatul Franței la București, amenințând cu proces inter­național, iar autoritățile române s-au speriat, probabil (Dr. Oana-Mădălina Popescu, op. cit., p. 203 și notele 83 și 84, unde spune că se cunoaște chiar și un scandal de corupție din epoca aceea, numit „afacerea Godillot”).

Peste treizeci și ceva de ani, alt Sfânt Ierarh român, Iosif Naniescu, Mitropolit al Moldovei (1875-1902), fost egumen și la Mănăstirea Sărindar (1863-1864) din aceeași zonă a Bucureștilor, cerea în Senatul României, în anul 1897, ca autoritățile române să găsească resurse „pentru restaurarea și înălțarea bisericii Mănăstirii Sărindar”, ale cărei ziduri erau fisurate în urma cutremurului din 1838. Dar nici pentru aceasta nu s-au găsit bani; așa că s-a preferat dărâmarea Sărindarului (Dr. Oana-Mădălina ­Popescu, op. cit., p. 209).

Biserica „Sfinții 40 de Mucenici” a fost dărâmată în ziua de luni, 8 iulie 1868, ora 6:00 dimineața, deci la trei luni după mutarea la ceruri a Sfântului ­Ierarh Calinic, la 11 aprilie 1868, cel care se luptase pentru refacerea acesteia pe locul ei.

„Sărindar”, „Sfinții 40 de Mucenici”, „Sfântul Ioan cel Mare grecesc”, biserici și mănăstiri care au rămas doar cu numele

Separând ceea ce este poveste sau mit de adevăr, se constată foarte clar, așa cum au consemnat documentele, că această sfântă biserică nu a fost dărâmată, așa cum se povestea, din cauza vreunui accident de muncă (un lucrător căzuse de pe schelă, chiar când se construia acest sfânt locaș, închinat de către ctitorul Mihail Cantacuzino Episcopiei de Râmnic datorită și faptului că Episcopul eparhiot de atunci, cărturarul Chesarie (1773-1780), tipărise la Râmnic cele douăsprezece Mineie, între anii 1776-1780, și care și-a dat obștescul sfârșit în anul 1780, aflându-se la metocul său din București, Biserica „Sfinții 40 de Mucenici”).

Motivul adevărat al dărâmării acestei biserici a fost șantajul prin amenințarea cu proces inter­național pentru nerespectarea contractului încheiat între Guvernul Cuza și antreprenorul francez Alexis Godillot, privind dărâmarea bisericii, avariată de cutremurul din 1838, și amenajarea pe locul acela a unei grădini publice, dar mai ales lipsa de solicitudine a autorităților române de a găsi fonduri pentru salvarea acestui sfânt locaș, pentru care le rugase și Sfântul Calinic, ale cărui sfinte moaște se află la ­Mănăstirea Cernica, locașul său de metanie.

Dar nu mult după aceea, o firmă de echitație a turnat o fundație rotundă chiar acolo ­unde fusese biserica, pentru construirea unui circ cu manej de cai, care a fost lăsată în paragină și abia după aceea, după 20 de ani, a urmat construirea pe această temelie a Atheneului ­Român, o minu­năție de clădire, un sanctuar cultural și muzical, admirat și astăzi de întreaga ­Românie și nu numai. Dar cu ce preț?

Dr. Oana-Mădălina Popescu, un istoric onest care a cercetat fără părtinire situația acestei ­biserici, conchide: „Ridicarea ­Atheneului (pe locul Bisericii «Sfinții 40 de Mucenici», n.n.), a Cercului Militar (pe locul bisericii sfintei Mănăstiri Sărindar, n.n.) sau a CEC-ului Mare (pe locul Bisericii «Sfântul Ioan cel Mare» - grecesc, n.n.), toate din același perimetru, sunt, fără îndoială, importante pentru viața culturală și administrativă a românilor, în perioada modernă și contemporană! Cu toate acestea, chiar dacă statul nu găsea bani pentru biserici, deși găsise pentru alte construcții extrem de costisitoare, se puteau alege alte locuri pentru înălțarea lor, nu neapărat pământurile unde fuseseră locașuri de cult... constatăm cu tristețe că petițiile scrise de Sfântul Calinic de la Cernica, în vremea când era Episcop la Râmnic (1850-1868), pentru a reface Biserica «Sfinții 40 de Mucenici», singura biserică având acest hram din Capitală, și pentru a nu se îngădui dărâmarea, dar nici demersurile Sfântului Iosif Naniescu, Mitropolitul Moldovei (1875-1902), de a se reface Mănăstirea Sărindar, solicitări exprimate public în Senatul ­României (1897), n-au fost luate în seamă. Păcat!”.

Încheiem acestea, mulțumind lui Dumnezeu că nu s-a ridicat pe locul Bisericii „Sfinții 40 de Mucenici” proiectatul circ, ci ­faimosul Atheneu Român, o instituție remarcabilă de cultură și de artă, sub supravegherea arhitectului francez Albert ­Galteron, ale cărui lucrări au fost definitivate prin grija unui român, Leonida Negrescu (Virgil Cândea et alli, Atheneul Român, Bucu­rești, 1976, pp. 62-69). Autoritățile române din vremea aceea îi puseseră gând rău și nu s-au lăsat până n-au văzut-o ­dărâmată.

De același „tratament”, dar mult mai dur, a beneficiat Biserica în „epoca de aur” a ceau­șiștilor de tristă amintire, când au fost dărâmate zeci de biserici trainice și în bună stare, iar în locul lor nu s-a construit nimic sau, în cel mai rău caz, niște blocuri sinistre. Căci când arăta cu mâna „academicianul” analfabet sau când soția lui, „savanta de renume mondial”, striga la buldozeriști, așa cum s-a întâmplat în cazul Bisericii „Sfânta Vineri”: „Jos cu porcăria!”, nu mai putea să facă nimeni nimic.

Să ne ferească Bunul Dumnezeu de asemenea vremuri!