Şi-a pus viaţa în slujba celorlalţi, cu osteneală, de dimineaţă până seara târziu, în scaunul de spovedanie. De-a lungul celor 50 de ani de preoţie, a întors nenumărate suflete rătăcite pe calea cea dreaptă. L-au cunoscut nu doar credincioşii din zona Olteniei, ci şi pelerini din întreaga ţară. Părintele Visarion Coman de la Mănăstirea Clocociov, Olt, a fost duhovnicul prin excelenţă. Îndemnurile sale străbat timpurile şi sunt răspunsuri grabnic ajutătoare la provocările vieţii contemporane.
Centrul de greutate al vieţii duhovniceşti a părintelui încă din tinereţe a fost ceea ce cuvioşia sa numea „cugetarea la nevăzute“. Este acea contemplare a lui Dumnezeu din făpturi, despre care vorbesc Sfinţii Părinţi ai Bisericii.
În foişorul din curtea mănăstirii, în care îşi mutase în ultimii ani din viaţă scaunul de spovedanie şi pe al cărui loc i-a fost făcut apoi mormântul, preacuviosul, aşa cum i-au spus întotdeauna maicile de la Clocociov, a lăsat posterităţii răspunsuri înregistrate pe bandă audio sau video la întrebări ce privesc aspecte generale ale vieţii creştine. Redăm mai jos câteva îndemnuri reprezentative în acest sens, desprinse din cartea „Un chip al blândeţii, părintele Visarion de la Clocociov“.
„Dacă cineva vrea să fie fericit, să fie cu Dumnezeu“
La întrebarea ce poate să-l facă pe un om să se apropie de Biserică, de preot şi să-şi mărturisească păcatele, părintele spune: „Dacă cineva vrea să fie fericit şi pe lumea asta, şi pe cealaltă, să fie cu Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este Cel care dă fericire omului. Omul nu se poate ajuta, alţi oameni nu-l ajută prea mult, diavolul nu ajută şi, atunci, cine ajută sigur? Numai Dumnezeu! Când este nemulţumit, omul trebuie să se gândească care păcate l-au depărtat de credinţă. Dumnezeu nu este milostiv cu păcătoşii şi dă nenorociri. Atunci omul trebuie să înceapă a citi cărţile, căci din cărţi ia cunoştinţa; după ce citeşte, îi este drag să se roage, să se apropie de Dumnezeu, vine la biserică, iar apoi simte o mulţumire, e normal că-i mai fericit cu Dumnezeu decât cu diavolul.“
Dobândirea cunoştinţei dumnezeieşti se face „prin citit mult şi trăirea a ceea ce citeşti. Întâi este cititul“.
Despre familie
Despre familia creştină, preacuviosul susţine că „pe primul loc e pacea. Trebuie să fie înţelegere. Dacă nu este înţelegere, ea vrea într-un fel, el vrea în alt fel, pace nu există. Să se lupte pe toate căile ca să fie pace în familie. Dacă este pace, Dumnezeu este în mijlocul lor“.
Comportamentul pe care trebuie să-l aibă părinţii credincioşi cu copiii să fie în aşa fel încât „să-i câştige de partea lor: ori cu frumosul, ori cu asprimea, ori cu îmbunarea. Dar trebuie pedepsiţi când sunt mici, pentru că mai apoi este prea târziu“.
Când un copil nu ştie să-şi aleagă drumul, calea pe care trebuie să meargă, „dacă se roagă la Dumnezeu şi se fereşte de păcate, Dumnezeu îi arată calea. Dacă face păcate, Dumnezeu se depărtează şi-l lasă ca frunza pe apă. Oricine ar face păcate, Dumnezeu îl ajută puţin“.
Doi creştini pot divorţa numai în cazul în care „soţia umblă cu alt bărbat. Iar dacă bărbatul îşi aduce altă femeie în casă, soţia nu poate sta cu ei. Dacă femeia este în primejdie de moarte, bărbatul o ameninţă, vine beat şi o taie şi-o omoară, atunci e mai bună despărţirea decât crima“.
Despre concubinaj spune că „este curvie. Şi viaţa conjugală înainte de căsătorie este tot curvie“. Îndemnul adresat femeilor care au bărbaţi beţivi este „să rabde şi să se roage!“.
Despre păcat
Două păcate sunt foarte grele pe faţa pământului: avortul şi sinuciderea.
Pacea sufletului se capătă „dacă un om nu face păcate. Dar trebuie să rabde, căci duşmani sunt pe toate drumurile. Când nu mai poate răbda, mai zice şi câte un cuvânt, dar care ştie că nu-L supără pe Dumnezeu“.
„E nevoie de răbdare în ispite. Pentru că ele trebuie să vină în fiecare zi. Pe lume cât trăieşti nu scapi de cruce. Din experienţa mea, spun că n-a fost o zi fără cruce. De aceea zice Evanghelia: «I-ajunge zilei răutatea ei!» (Matei 6, 34). Deci răutatea, nu bunătatea, fiecare zi o are.“
Despre credinţă
Întrebat fiind despre dialogul cu sectanţii, mai ales pe teme religioase, părintele Visarion Coman consideră: „Dacă sectantul îşi caută mântuirea, puteţi vorbi cu el. Dar dacă caută să vă ispitească, este mai bine să nu vorbiţi pe teme de credinţă, pentru că pot face păcate mari, hule împotriva Duhului Sfânt. Zic: «Biserica nu e bună, Maica Domnului nu e bună, icoana nu e bună…» Iar astea sunt hule împotriva Duhului Sfânt. De asta nu dă voie Biserica să discute cineva cu ei, pentru că fac hula, păcat fără iertare. Cei ce se leapădă de Biserică se numesc slugi ale lui antihrist. Ne purtăm cu ei omeneşte, încolo nimic… Nu-i duşmăniţi, nu-i urâţi, purtaţi-vă bine cu ei cât se poate, dar vorbirea pe teme de credinţă Biserica n-o dezleagă. Mulţi s-au rătăcit din vorbirea cu ei, din prietenie, din ajutor...“
„Toată lumea vrea binele, adică un fel de rai. Dar pământul este un mic iad, pentru că ce rost avea să-l scoată Dumnezeu pe Adam din rai şi să-l pună într-un alt rai?! Toţi oamenii, buni şi răi, împăraţi şi săraci, sfinţi şi oricine ar fi trebuit să ofteze, pentru că toţi au de dus o cruce pe faţa pământului. Dar Dumnezeu dă în aşa fel crucea omului, ca el s-o poată duce.“
Un om plăcut lui Dumnezeu
S-a născut la data de 28 octombrie 1921, în localitatea Iveşti, judeţul Galaţi. Primul copil, din cei şase câţi au avut Dumitru şi Ioana Coman, a primit la botez numele Vasile şi a crescut într-o atmosferă familială de bună-cuviinţă creştinească. Cărţile religioase i-au fost cel mai bun sfetnic în anii de fragedă copilărie. În perioada adolescenţei, tânărul Vasile, cojocar de meserie, a vizitat mănăstirile din zona de sud a Moldovei, însă abia la vârsta de 18 ani a început să privească cu seriozitate credinţa. Acum îi înmugureşte gândul intrării în monahism. După ce şi-a îndeplinit serviciul militar în oraşul Tecuci, a fost luat prizonier în anul 1944 şi dus într-un lagăr din Rusia. Prizonieratul a durat un an şi trei luni.
Anii desăvârşirii
La un an după întoarcerea din pribegie, a mers la Mănăstirea Bogdana. În acelaşi an, a fost călugărit. Apoi, a fost făcut diacon şi preot. În anul 1952, a fost trimis preot şi duhovnic la o mănăstire de maici din judeţul Bacău, Mănăstirea Măgura. A urmat Schitul „Înălţarea Domnului“ sau „Stirigoi“ din acelaşi judeţ. În urma Decretului 410/ 1959, preacuviosul Visarion Coman a fost obligat să părăsească schitul şi să renunţe la ţinuta monahală. A locuit pentru puţin timp într-o casă modestă din comuna băcăuană Lespezi şi s-a nevoit alţi cinci ani într-o locuinţă micuţă dintr-o comună apropiată, Buhoci. Şi-a câştigat existenţa din meseria de cojocar.
După abrogarea Decretului 410, părintele a primit numirea de preot slujitor şi duhovnic în Mănăstirea Suceviţa, unde a stat mai bine de 10 ani. A liturghisit. A spovedit nu numai maicile din obşte, dar şi numeroşi credincioşi din zonă sau de mai departe. Şi aici a fost urmat de câteva dintre măicuţele pe care le formase la Mănăstirea Măgura şi la Schitul „Înălţarea Domnului“.
Pe data de 24 mai 1976, s-au instalat la Mănăstirea Clocociov, în sudul canicular al ţării, prielnic reumatismului sever ce l-a chinuit de tânăr pe duhovnic. Începutul la Clocociov a fost foarte anevoios. Primii ani s-au scurs în lipsuri de tot felul. Dar credincioşii din toată ţara l-au căutat pe „duhovnicul cel cu barba mare“, de la care primeau dezlegare de păcate, mângâiere şi sfat, şi toate au început să sporească.
Apusul
Deşi diagnosticele puse de medici în ultimii zece ani de viaţă erau descurajatoare, părintele nu a părăsit niciodată Sfânta Liturghie şi scaunul de spovedanie. Dragostea de Dumnezeu şi de oameni nu-l lăsa să se menajeze.
În noaptea de 11 spre 12 aprilie 2002 a fost chemat de Dumnezeu, marea sa Dragoste. Au urmat zile de lacrimi, de rugăciune, de durere pentru toţi cei care l-au cunoscut. Părintele, la fel de iubitor şi după moarte, le-a oferit ca o ultimă binecuvântare mâna caldă, neînţepenită. Deşi nu mai este printre noi, părintele nu a fost dat uitării. Pe lespedea rece a mormântului său, toţi cei care l-au cunoscut sau îi simt puterea îşi pleacă capetele ca odinioară la scaunul de spovedanie.
