Preaslăviți de Dumnezeu pe pământul românesc

Fiecare neam va fi judecat după specificul lui şi după felul în care a înţeles să-şi împlinească misiunea şi rolul de a fi luminător pentru neamurile din jurul său. Această profeţie o face Apocalipsa şi prin ea popoarele creştine au înţeles dintotdeauna cât de mare le este responsabilitatea pentru propria mântuire, dar şi pentru mântuirea altora. Neamul românesc, plămădit cu sângele martirilor din primele veacuri, cei mai mulţi exilaţi aici de persecutorii romani, a înţeles care-i este rostul şi continuă să se pregătească pentru judecată. Urmând exemplul creştinilor veniţi din alte părţi ale Imperiului Roman, localnicii nu doar că au primit botezul creştin, ci s-au nevoit sau au mărturisit, fiind la rândul lor luminători pentru alte nea­muri. Ne amintim, în acest sens, de Sfinţii Ioan Casian şi Dionisie cel Mic, cunoscuţi în toată lumea creştină. Mai târziu, odată cu întemeierea statelor feudale româneşti, domnitorii şi boierii au început să zidească mănăstiri unde se retrăgeau, ca să se roage pentru ei şi pentru lume. Necazurile şi nevoile prin care au trecut Ţările Române ulterior au făcut ca viaţa călugărilor să fie dusă în mare smerenie şi departe de ochii lumii. În secolul al XVIII-lea, odată cu venirea Sfântului Paisie Velicicovschi şi întărirea vieţii chinoviale cu mulţi călugări preocupaţi de isihie, dar şi de cultură, monahismul românesc cunoaşte o revigorare, călugării români întemeind noi mănăstiri şi rugându-se pentru mântuirea neamului lor.

După ce Biserica Ortodoxă Română a devenit autocefală, a putut să treacă în rândul sfinţilor pe cei ale căror nume erau cunoscute doar în zona unde vieţuiseră, dar a căror rugăciune avusese puterea de a-i schimba pe cei din jur. Astfel, au fost canonizaţi, în mai multe rânduri, sfinţi care au fost monahi, mireni, martiri, domnitori, ierarhi, cărturari, ca să se adeverească şi chemarea tuturor spre Împărăţia lui Dumnezeu.

Sfinţii din ţinutul Neamţului

Una dintre enigmele românilor este şi numele râului, târgurilor şi al judeţului Neamţ. Sigur că auzim diverse explicaţii legate de felul în care s-a ajuns la acest nume, dar cred că explicaţia pe care o regăsim şi la părintele Virgil Gheor­ghiu în cartea „Cum am vrut să mă fac sfânt” este cea mai potrivită. Părintele Gheorghiu susţine că numele locurilor din zona Neamţului vine de la asceţii şi sihaştrii care şi-au luat votul tăcerii, fapt pentru care oamenii i-au poreclit muţi (în limba slavonă, care era folosită în cult şi la românii din Evul Mediu, „nemeţ” înseamnă „mut“). Oamenii pomeneau despre acei călugări care nu vorbeau şi care puteau fi întâlniţi în pădurile unde mai apoi s-au dezvoltat vestitele mănăstiri nemţene. Foarte probabil că tocmai acei nevorbitori i-au ajutat să-şi menţină credinţa şi neamul în faţa năvălirii altor seminții.

După ce au trecut secolele cu problemele lor, cuvioşii necunoscuţi i-au ajutat pe cei care le-au solicitat mijlocirea, iar amintirea lor luminoasă i-a îndemnat pe monahii de astăzi să aibă o adevărată viaţă îngerească. Ziua de 5 iunie 2008 va rămâne în amintirea ţinuturilor nemţene ca o zi de sărbătoare mare, în care ierarhii Bisericii noastre au proclamat solemn recunoaşterea sfinţeniei cuvioşilor care s-au nevoit în munţii de acolo. Lumea a început atunci să facă slujbele Sfinţilor Cuvioşi Simeon şi Amfilohie de la Pângăraţi, cu prăznuire pe 7 septembrie, Chiriac de la Tazlău, a cărui zi de pomenire este 9 septembrie, Iosif şi Chiriac de la Bisericani, prăznuiţi pe 1 octombrie, Rafael şi Partenie de la Agapia Veche, pomeniţi pe 21 iulie, Iosif de la Văratic, prăznuit pe 16 august şi Ioan de la Râşca şi Secu, prăznuit pe 30 august.

Cuvioși cu viață aleasă

În veacul al XV-lea, în timpul domniei Sfântului Ştefan cel Mare, un cuvios cu viaţă sfântă, Simeon, a întemeiat Mănăstirea Pângăraţi pe malul pârâului cu acelaşi nume. La el alergau oamenii pentru că avea darul vindecării bolilor şi se bucura de cinste din partea domnitorului, care îl consulta în anumite probleme de stat. La puţin timp după trecerea sa la Domnul, un alt nevoitor, Sfântul Amfilohie, a venit la Pângăraţi şi a condus obştea mai bine de cinci decenii, la începutul secolului al XVI-lea.

Cuviosul Iosif de la Bisericani a fost sihastru în Ţara Sfântă, unde a întemeiat un schit, la Iordan, dar s-a întors în locurile natale pentru a-i îndruma pe fraţii de aici. În Neamţ el a revenit la mănăstirea de metanie, Bistriţa, iar mai apoi a întemeiat, într-un loc ferit de lume, în munţi, Schitul Bisericani, unde şi-au găsit alinarea şi vindecarea de boli mulţi credincioşi care veneau după ajutor la părinţii pustnici. În veacul următor, al XVII-lea, la Bisericani a ajuns un alt cuvios, Sfântul Chiriac, care a condus o vreme obştea, numărând atunci peste 100 de vieţuitori, dar care apoi a preferat să se retragă într-o peşteră, asemenea Sfintei Cuvioase Teodora, unde a trăit şase decenii.

La Agapia Veche, numită şi Agapia din Deal, în secolul al XVI-lea a vieţuit cu sfinţenie Cuviosul Rafael, originar din zona Bârladului. El a fost considerat la scurt timp după mutarea la Domnul, fiind cinstit şi de Sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei. În aceeaşi mănăstire a vieţuit în secolul al XVII-lea Sfântul Cuvios Partenie, care a trăit ca pustnic în muntele din apropiere, supranumit „Scaunele”.

În munţii de la Tazlău a vieţuit, în acelaşi secol al XVII-lea, Sfântul Cuvios Chiriac, care pe lângă nevoința aspră de la Mănăstirea Tazlău a mărturisit împotriva prozelitismului calvinist care venea atunci din Transilvania.

Sfântul Ierarh Ioan de la Râşca a trăit în secolul al XVII-lea în mănăstirile nemţene, fiind cinstit de mitropoliţii şi domnitorii Moldovei ca monah cu viaţă sfântă. Pe când era slujitor la biserica din cetatea Neamţului a botezat-o pe cea care avea să fie pustnica din peştera de la Sihla, Sfânta Teodora. În 1667 a fost instalat Episcop al Huşilor, unde a păstorit şapte ani.

Sfântul Cuvios Iosif de la Văratec, venit din Transilvania şi ajuns în obştea de la Dragomirna a Sfântului Paisie, la mijlocul secolului al XVIII-lea, a deprins rânduiala vieţii de obşte şi rugăciunea intensă a monahului. A sihăstrit în munţii Neamţului şi a întemeiat, alături de maica Olimpiada, cea mai mare mănăstire de maici din ţara noastră - Văratec.