Preoții Ilarion Felea, Ilie Lăcătușu și Dumitru Stăniloae - mărturisitori ai dragostei creștine într-o epocă marcată de ură și dezbinare

În ultimele zile, în spațiul public din România au apărut numeroase păreri pro și contra legate de canonizarea celor 16 sfinți hotărâtă de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în ședința de lucru din 11-12 iulie 2024. Vestea acestor canonizări a provocat pentru cei mai mulți clerici și credincioși o mare bucurie, acești sfinți având deja o cinstire bine sedimentată în conștiința poporului român. Au existat și unii oameni care și-au manifestat îndoielile privind unele aspecte din viața părinților canonizați, care la prima vedere par a fi controversate, uneori chiar neînțelese. Cu siguranță, mulți dintre cei care au astfel de îndoieli au o dorință sinceră de a cunoaște adevărul și de a se încredința de sfințenia acestor mari părinți duhovnicești care și-au arătat smerenia și dragostea lor nemărginită în condiții greu de suportat, de tortură și umilințe, unii dintre ei plătind cu viața mărturisirea lor de credință.

În ceea ce privește asocierea Preotului Mucenic Ilarion Felea cu mișcarea legionară, aceasta trebuie înțeleasă în contextul epocii. După abdicarea regelui Carol al II-lea și instaurarea regimului național-legionar, imixtiunea politicului în problemele Bisericii a cauzat mari frământări interne în viața eclesiastică. În această situație, s-a simțit nevoia realizării unui dialog spre a readuce clerul și poporul credincios pe drumul rațiunii și al echilibrului. Pentru realizarea acestui dialog s-au ales oameni cu notorietate și autoritate. Între acești oameni s-a numărat și Părintele Ilarion Felea, care în noiembrie 1940 se înscria în Mișcarea Legionară, din ascultare față de chiriarhul său, Episcopul Andrei Magieru al Aradului, pentru a menține o stare de echilibru și discernământ în rândul clericilor și al tinerilor simpatizanți ai acestui curent, devenind șeful cui­bului „Sfântul Ioan Gură de Aur“, în realitate un grup de reflecție al preoților care aborda probleme eclesiastice. Activând ca reprezentant al Bisericii, și nu ca persoană angajată politic, Părintele Ilarion Felea a manifestat cu discernământ o atitudine echilibrată, apărând autonomia Bisericii și neimpli­carea ei în proiecte politice riscante. Caracterul strict contextual al înscrierii sale în Mișcarea Legio­nară este arătat și de faptul că, la numai două luni de la acest moment, încetează orice activitate legată de această afiliere politică.¹

Despre dezacordul său cu privire la ororile legi­onare, Părintele Ilarion avea să mărturisească: „Orice legătură de prietenie sau simpatie cu foștii legionari am întrerupt-o odată cu producerea rebe­liunii pentru motivul că auzind despre jafuri făcute la casele evreiești, despre bătăi, eu ca preot nu puteam accepta asemenea lucruri, apoi suferințele mele ulterioare fără să am nici o vină, căzând pur și simplu victimă unor împrejurări în afară de voința mea, m-am îndepărtat și mai mult de oricine care a făcut parte din Mișcarea Legionară. De aceea îi evit oriunde îi întâlnesc”.²

Vestea despre mărturisirea credinței și moartea martirică a Părintelui Ilarion a depășit granițele țării. Revistă americană „The Orthodox Word”, editată de Saint Hermann Press, a dedicat numărul 315, din anul 2017, Părintelui Ilarion Felea. Ediția evocă personalitatea părintelui și prezintă două capitole din Tâlcuirea Sfintei Liturghii, sub coordonarea și traducerea Dianei Suvak. În textul de prezentare al revistei se afirmă următoarele: „Acest număr al «The Orthodox Word» prezintă biografia unui erou creștin care a suferit în închisorile din România în timpul celor peste patruzeci de ani de stăpânire comunistă din această țară. Părintele Ilarion Felea, preot căsătorit, cu doi copii, a fost un slujitor însemnat, cercetător, teolog și autor remarcabil, ale cărui opere sunt foarte apreciate și studiate până în prezent. Marele teolog român, Părintele Dumitru Stăniloae, afirmă: «Părintele Ilarion m-a depășit ... Eu am tradus Filocalia, dar el chiar a trăit-o». Pentru poziția sa față de Hristos, fără compromisuri, a fost arestat de trei ori. În timpul încarcerării sale finale, în renumita închisoare Aiud, el a devenit cel dintâi duhovnic și povățuitor al prizonierilor. Moartea sa martirică a survenit în 1961”.³

Calitatea Preotului Mărturisitor Ilie Lăcătușu de șef de cuib în timpul Statului Naţional Legionar nu este probată documentar, ea fiind atribuită părintelui de ofițeri de Securitate, pe baza unor delațiuni, fiind însoțite de multe informații contradictorii. Apartenența Părintelui Ilie Lăcătușu la Mișcarea Legionară a fost una formală, foarte restrânsă ca timp și ca activitate. În afara faptului că a distribuit afișe electorale ale Gărzii de Fier, în perioada studenției, înaintea interzicerii acesteia, fapt care în sine nu este o dovadă a susținerii unei ideologii sau a unui partid, nu au existat dovezi privind o activitate prolegionară. De altfel, Securitatea nu a luat în calcul pentru arestarea Părintelui Ilie nici fișele personale întocmite de Legiunea de Jandarmi Vâlcea în 1933 și 1934 și nici declarația dată în fața protoiereului județului Mehedinți în 1941 de Părintele Ilie, ci delațiunile unor persoane din Buicești, precum și declarațiile date de părinte în detenție, în condiții de presiuni fizice și psihologice specifice mediului de anchetă și celui carceral.

În declarația dată de Părintele Ilie la 17 martie 1941, în fața protoiereului județului Mehedinți, Gheorghe Stoichițescu, și a secretarului acestei protoierii, el afirma următoarele: „în legătură cu acuzațiile nedrepte pe care mi le aduce dl. înv. Diaconu din satul Buicești - Mh, declar următoarele: Înțelegând să răspund chemării Conducătorului Statului, m-am încadrat cu cele mai curate intențiuni în Mișcarea Legionară, cu gândul la jertfelnicie pentru binele Neamului și Patriei, lucrând cu înțelepciune și tact în rolul meu de educator în această latură de îndrumare civic-național-patriotică. De aceste gânduri fiind preocupat și pătruns de conștiința misiunii hainei și prestigiului preoțesc, n-am făcut fapte de ocară și prilej de poticnire celor buni, deoarece eram întrarmat nu cu muniții și arme ucigătoare pe care nu le-am avut niciodată nici promise, nici în posesie, ci am avut, în ciuda tuturor vrăjmașilor, credința în Dumnezeu și respectul față de tot omul. Lucrând în dragostea evanghelică, am purces în prisosul de timp ce mi-l îngăduiau treburile bisericești, la această muncă socială, nu în clevetiri, nu în defăimări și nici în tovărășia celor fără de minte sau a derbedeilor, cum îi califică dl. înv. Al. Diaconu pe scumpii mei enoriași, deși sunt oamenii cei mai nepătați, cei mai harnici și mai distinși fii ai satului. [...] Din fața Sf. Altar am chemat, am binevestit prin predici voia Domnului Hristos, nicidecum aluziuni și apologii politice [...]. Nu s-a pomenit la Sf. Slujbe nici un nume al vreunui șef de sector legionar. Nici nu mi s-a cerut aceasta, ci m-am rugat cu bunii români și creștini cu multă osârdie lui Dumnezeu ca în aceste vremuri de grele încercări pentru neamul omenesc, bântuit de duhul vrăjmășiei fratelui către frate, să dea putere multă în dragoste și fapte și ajutor însutit Regelui nostru, Conducătorului Statului și întregului său guvern. [...] Purtarea în ținută și cuvânt mi-a fost cuviincioasă oricând și oriunde. La dragostea mea față de enoriași pe care nu i-am amenințat niciodată prin vorbe necumpătate, mi s-a răspuns totdeauna și mi se răspunde și azi cu cea mai însuflețită dragoste. Dovadă pentru aceasta face cu prisosință reacțiunea vie față de șiretenia și răutatea unora, care încearcă să-mi găsească mie vină pe nedrept. Așa se explică această participare atât de numerică a obștii sătești la această anchetă spre a veșteji fățiș îndrăznețul atentat contra onoarei mele din partea dlui Al. Diaconu și al restrânsei sale șlehte de oameni certați cu bunul simţ și morala creștină. Neîntemeiatele d-sale insinuări, care mai de care mai vicioase în fond culminează în ingenioasa ciudățenie, aducându-mi infama acuzație că am fost chemat să iau arme și muniții și-am îndrumat pe locuitori să se înarmeze și să meargă după mine la Rebeliune. Ce putea să iscodească în imaginația sa o inimă otrăvită de răutate și ură personală ce mi-o poartă reclamantul de atâta amar de vreme, preocupat zilnic de gândul cum să mă facă să cad pentru că nu m-am complăcut în petreceri ieftine cu domnia sa. [...] Așadar cu conștiința curată că nu sunt pătat de învinuirile ce mi se aduc din răutate și că n-am făcut fapte de ocară în puțina vreme când la cârma Țării a fost Mișcarea Legionară alături de Dl General Antonescu, cred în biruința adevărului asupra acuzațiilor ce mi se aduc și aștept cu smerenie justă calificare a acelor incriminări fictive ce mi s-au adus de Dl Al. Diaconu și ai săi”⁴. Declarația detaliată a Părintelui Ilie asupra faptelor săvârșite, și mai ales a celor nesăvârșite, lămurește percepția sa asupra apartenenței la Mișcarea Legionară. Dacă în perioada studenției calitatea sa de membru al cuibului „Oltețul de Jos” a însemnat, conform documentelor întocmite de Jandarmerie, distribuirea de afișe electorale, la nivelului anilor 1940-1941 este vorba mai degrabă de o supunere față de autoritatea de Stat, față de partidul aflat la guvernare, fără ca acest lucru să însemne o promovare a ideilor legionare, fără să tulbure în vreun fel viața comunității sau a vreunei persoane, fără să folosească forța sau ura împotriva cuiva, „credința în Dumnezeu și respectul față de tot omul” fiind principiul după care s-a ghidat părintele.

Reclamația învățătorului Diaconu avea să-i creeze mari probleme Părintelui Ilie, după cum el însuși rememora după mulți ani. La 20 aprilie 1967, sursa „Angelescu” informa Securitatea despre discuția pe care a avut-o la 6 aprilie 1967 cu Preotul Ilie Lăcătușu. Acesta afirma că: „mi-a povestit apoi că a suferit mult, că a fost închis, că i-au murit copii, rămânând numai cu o fată. Își făcea «mea culpa», că numai el este vinovat, că nu-i pare rău că a suferit el, dar din cauza lui a suferit familia și și-a pierdut copii. Întrebându-l cu ce s-a făcut vinovat, mi-a răspuns că pentru politică legionară. Mi-a vorbit apoi că nu a fost înscris, dar a participat la 6 ședințe ale legionarilor și fiindcă el se bucura de mult respect și autoritate în comună ei țineau neapărat să pună mâna pe el. Din nou a repetat vinovăția sa și față de stăpânire și față de familie și că el personal și-a meritat pedeapsa. Din discuțiile purtate mi-a făcut impresia unui om sincer, care și-a restructurat radical concepțiile de viață. Este un om cinstit și muncitor, colaborează cu organele de Stat locale și și-a atras simpatia și încrederea locuitorilor din Gârdești, numai în doi ani”.⁵

Despre regretul și delimitarea Părintelui Ilie Lăcătușu privind asocierea cu Mișcarea Legionară, căpitanul de Securitate Răduț Constantin scria într-o notă informativă: „Lăcătușu Ilie este cunoscut în evidență la problema foști condamnați și este urmărit informativ prin mapa de comună. Din notă rezultă că acesta regretă faptele sale din trecut și are o poziție bună. Ca urmare a faptului că poziția acestuia e confirmată și de alți agenți, se vor face propuneri pentru a fi trecut la compartimentul pasivi acest suspect”.⁶

Despre așa-zisa lipsă de empatie față de cei deportați nu avem mărturii documentare care să confirme sau să infirme această presupunere, însă această ipoteză este desființată atunci când privim atitudinea părintelui față de colegii săi din detenție aflați în suferință. Ieromonahul Nicolae Marinescu, stareț al Mănăstirii Sitaru, își amintea cu evlavie de Părintele Ilie, mărturisind că: „În fața lui pălea orice răutate. Era atât de blând și de răbdător încât celor din jurul său le era jenă de răutatea care îi măcina. Vorbea foarte puțin, dar cuvintele lui îți umpleau inima de bucurie duhovnicească. Nu este de mirare că și după moarte, trupul părintelui alină sufletele credincioșilor ajunși lângă dânsul”.⁷ Dragostea jertfelnică a Părintelui Ilie față de cei aflați în suferință este mărturisită și de fiica Preotului Nicolae Stăncescu, fost deținut politic. Aceasta afirma într-un articol cât de mult bine i-a făcut Părintele Ilie tatălui său, slăbit de torturile la care fusese supus, preluând sarcinile grele pe care le avea de făcut în timpul detenției. Astfel, Silvia Stoia preciza: „Tăticul a petrecut toată perioada detenției (până în 1964) la Periprava alături de preotul Ilie. Tatăl meu era foarte slăbit, după regimul de exterminare la care fusese supus. La un moment dat, au lucrat împreună, ca zidari. Părintele Ilie a fost singurul care l-a acceptat pe tatăl meu în echipă, așa slăbit și bolnav cum era. Când li se împuținau puterile colegilor de suferință, câțiva preoți, printre care și părintele Ilie, cedau porția lor de pâine și ei se hrăneau doar cu o bucată de turtoi. Părintele Ilie era tăcut, bun cu toată lumea și foarte smerit. Tatăl meu avea o impresie deosebită despre părintele Ilie, ținea foarte mult la el”⁸. În fața unor astfel de mărturii și a multor altora care dovedesc empatia și dragostea jertfelnică a părintelui față de cei aflați în suferință, ipotezele conform cărora Părintele Ilie a manifestat lipsă de empatie față de cei deportați sau că a alcătuit liste cu adversari ai Mișcării Legionare care urmau să fie împușcați sunt neverosimile.

În ceea ce privește presupusele simpatii legionare ale Preotului Mărturisitor Dumitru Stăniloae, acestea niciodată nu au existat. Întrucât la interogatorii comuniștii au încercat să arate că articolele sale publicate în diferite reviste aveau un caracter legionar, Părintele Stăniloae a mărturisit contrariul. El declara: „Nu am fost încadrat niciodată într-o organizație legionară și nu recunosc să fi desfășurat activitate legionară. […] Nu am avut nici un fel de legături cu elementele respective pe linia activității legionare, ci menționez că legăturile mele cu aceștia au fost strict profesionale. […] Nu am scris articole cu alt caracter în afară de cele religioase”⁹. Delimitarea față de Mișcarea Legionară a fost făcută de Părintele Dumitru Stăniloae și la 15 ianuarie 1963, cu prilejul eliberării sale din detenție. Astfel el mărturisea că: „Nu sunt legionar și n-am fost. Totuși am luat atitudine față de asasinatele practicate de legionari încă din 1936, deci nu sub influența eșecului de mai târziu și aceasta poate fi o garanție de obiectivitate”¹⁰. Prezența unor articole semnate de Părintele Dumitru Stăniloae, în care sunt strecurate idei prin care era susținută Mișcarea Legionară, trebuie interpretată în contextul epocii, anume că aceste articole treceau prin filtrul cenzurii care în unele cazuri impunea prezența unor astfel de pasaje laudative la adresa puterii.

Cu privire la colaborarea formală a Părintelui Dumitru Stăniloae cu Securitatea pe care unii o amintesc, trebuie amintit că el a semnat, la presiunea autorităților comuniste, două angajamente, în 1963 și 1971.¹¹ Contextul în care a fost semnat angajamentul din 1963 este acela în care nu i se permitea angajarea într-un post de profesor la Insti­tutul Teologic sau de preot slujitor în București. Opoziția regimului față de revenirea Părintelui Stăniloae la catedră sau la Sfântul Altar reiese din adresa nr. 1200/12 aprilie 1963 a Departamentului Cultelor, Direcția Împuterniciților, care precizează: „conducerea Arhiepiscopiei a intenționat să-l numească profesor la Institutul Teologic sau preot în Capitală, lucru cu care nu am fost de acord, în schimb în postul de șef de birou suntem de acord să fie recunoscut”.¹² La 9 septembrie 1963, Părintele Dumitru Stăniloae a solicitat o audiență Secretarului General al Departamentului Cultelor, Dumitru Dogaru, pentru a discuta cu privire la încadrarea sa în postul propus de Patriarhia Română.¹³ În urma acestei întâlniri, constrâns de situație, la 17 septembrie 1963, Părintele Stăniloae semnează angajamentul de colaborare cu Securitatea.¹⁴

O dovadă a refuzului Părintelui Stăniloae de a colabora de facto cu Securitatea o constituite existența unei note-raport din 7 noiembrie 1972, în care ofițerul de Securitate scria despre Părintele Dumitru Stăniloae următoarele: „Pe parcursul colaborării cu organele noastre, a fost dirijat pe lângă unele elemente din anturajul său, cunoscute, cu antecedente politice și penale, despre care a furnizat foarte puține informații, majoritatea de suprafață. De multe ori a refuzat să vină la întâlniri, motivând că este bolnav, ceea ce nu corespundea întotdeauna realității. Pentru a-i corecta poziția, în anul 1971 am purtat o discuție cu el, la care a luat parte și șeful biroului. Cu acest prilej am făcut referiri și la aportul slab adus la colaborare, însă a relatat că nu a avut probleme care să prezinte interes pentru organele noastre. Cu ocazia altor întâlniri, i s-a cerut să ne prezinte informații despre anumite elemente cunoscute cu manifestări ostile, însă a decla­rat deschis că «nu vrea să facă rău la nimeni»”¹⁵.

Un alt document care dovedește necolaborarea Părintelui Stăniloae cu organele represive ale regi­mului comunist este caracterizarea făcută în 1973 de ofițerul de Securitate care era însărcinat să țină legătura cu părintele. Acesta consemna: „Din datele pe care le posedăm, rezultă că «Ion Văleanu» [numele de cod atribuit Părintelui Stăniloae – n.n.] a fost nesincer în cadrul colaborării cu organele noastre, având chiar atitudine ostilă, fapt pentru care este lucrat prin D.U.I. [urmărit informativ - n.n.]”¹⁶.

Având în vedere documentele create de Securitate și păstrate la Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, acuzațiile aduse de unele persoane care afirmă că Părintele Dumitru Stă­niloae ar fi fost colaborator al Securității sunt complet nefondate.

Părintele Dumitru Stăniloae, prin dragostea sa și prin cuvintele sale, a îmbărbătat mulți deținuți spre a prinde curaj și a mărturisi credința în fața prigonitorilor atei. Despre acest fapt Ilie Tudor, coleg de detenție cu Părintele Dumitru, mărturisea: „Marele teolog, care ne vorbise în fiecare seară. Era slăbit, glasul i se auzea greu și de aceea când vorbea se făcea liniște desăvârșită. Erau acolo cu noi opt preoți, printre care și un episcop greco-catolic, care-i sorbeau frazele cu respect și religiozitate. […] Mai putea fi vorba de foame sau de frig? De suferință sau de neîncredere în puterea credinței? Mai putea fi vorba de răzbunare sau ură? Toate se topeau la glasul blând plin de Duh Sfânt al slăbitului cu trup, în care numai sufletul era uriaș. Cel mai strălucit reprezentant al ortodoxiei își ducea și el crucea întru slava lui Hristos. Era ca un sfânt bizantin rătăcit printre atâția osândiți, și ei apărători ai bisericii străbune și ai neamului răstignit de atei. În condițiile acelea vorba lui era balsam, un neașteptat dar pentru mulțimea de martiri ce aveau să umple cimitirul fără cruci din marginea Aiudului, unde locuitorii orașului aruncau gunoaiele. Dragostea, ce se revărsa din prelegerile sale, ne ținea de foame, ne încălzea. […] Am încercat să-i dau cojocelul să-l pună sub dânsul și m-a refuzat cu o hotărâre a mâinii. «Nu! Dragul meu! Ai pedeapsă mare! Nu te voinici! Păstrează-te cât poți! Nu se știe cât vom sta aici; eu ... voia Domnului! Peste câteva zile ne vom întoarce în celular, acolo nu e așa frig ca aici, suntem mai apărați». Am insistat, nu l-am putut convinge. Noaptea ne apăram reciproc. Ba-l mai înveleam, ba simțeam cum încearcă să mă ocrotească. Așa făceau toți. Grija pentru celălalt era trăsătura carac­teristică a atitudinii ce o impunea dragostea creștină. Spiritul de sacrificiu nu era doar vorbă, în temnița cea mai blestemată în care ne topeam. Am stat acolo în izolările dintre Zarcă și celular cam 10 zile, cât a durat curățenia generală”.¹⁷

În legătură cu cei trei părinți canonizați, mulți s-au întrebat dacă și-au manifestat sau nu căința pentru afilierile politice. Deși toți au mărturisit public dezacordul lor față de acțiunile Mișcării Legio­nare, totuși toți au pătimit în închisorile comu­niste, fiind torturați și umiliți pentru credința lor. Însă mai presus de aceasta, schimbarea vieții lor a fost una continuă, îndreptată spre modelul desăvârșit al Mântuitorului Hristos. Ei și-au mărturisit păcatele înaintea duhovnicilor lor, căutând prin lucrarea rugăciunii și a virtuților să se desă­vârșească și să se pună în slujba credincioșilor pe care i-au păstorit cu multă vrednicie, îmbărbă­tându-i în credință în vremuri de prigoană atee.

Note:

¹ George Enache, „De la Arad, prin Aiud, spre veșnicie”, în Ziarul Lumina, ediția națională din 19 martie 2010, [Citat la 24 iulie 2024], disponibil pe internet la adresa: https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/documentar/de-la-arad-prin-aiud-spre-vesnicie-32029.html.

² Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Fond Rețea, Dosar nr. 105782, ff. 18-22. Apud: Cristinel Ioja, Ilarion V. Felea (1903-1961). Preotul, teologul, mărturisitorul, Arad, Ed. Univ. Aurel Vlaicu, 2022, p. 317.

³ The Orthodox Word #315 Digital Edition, [Citat la 24 iulie 2024], disponibil pe internet la adresa: https://www.sainthermanmonastery.com/product-p/ow315e.htm.

⁴ Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, fond Informativ, dosar nr. 210831, vol. I, f. 7.

⁵ Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, fond Informativ, dosar nr. 195829, f. 11.

⁶ Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, fond Informativ, dosar nr. 195829, f. 11.

⁷ Mihaela Ion, „Miracolul din Giulești”, în ziarul Evenimentul zilei, nr. 2332, 23 februarie 2000, p. 5.

⁸ Mihaela Ion, „Miracolul din Giulești...”, p. 5.

⁹ Pr. Dumitru Stăniloae, Procesele verbale de interogatoriu. Apud: George Enache, Ortodoxie și putere politică în România contemporană, București, Nemira, 2005, p. 441.

¹⁰ Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, fond Manuscrise, manuscris 17, f. nenumerotată.

¹¹ Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, fond Rețea, dosar 254359, ff. 11, 12.

¹² Arhiva Secretariatului de Stat pentru Culte, dosar Direcția Secretariat 1964, mișcări de personal, Administrația Patriarhală, f. 88.

¹³ Arhivele Naționale ale României, fond Ministerul Cultelor și Artelor, dosar 93/1964, f. 130.

¹⁴ Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, fond Rețea, dosar 254359, f. 12.

¹⁵ Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, fond Rețea, dosar 254359, f. 2.

¹⁶ Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, fond Rețea, dosar 254359, f. 1.

¹⁷ Ilie Tudor, De sub tăvălug, Constanța, Editura MJM, 2010, pp. 71-80.