Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar Preoţii militari, pe fronturile celui de-al Doilea Război Mondial

Preoţii militari, pe fronturile celui de-al Doilea Război Mondial

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Documentar
Un articol de: George Enache - 15 Mai, 2010

În luna mai se aniversează mai multe evenimente prin care ne aducem aminte de fapte din istoria modernă şi contemporană a României, legate, mai mult sau mai puţin, de faptele de arme ale oştirii noastre. Cum, cu excepţia perioadei comuniste, Biserica a fost alături de Armată, prin intermediul preoţilor militari, credem că este necesară o reamintire a rolului jucat de aceşti slujitori ai altarului în istoria Bisericii şi a Armatei deopotrivă.

În anul 1921, în cadrul procesului de organizare generală a României Mari, s-a luat în discuţie necesitatea organizării unui serviciu preoţesc permanent al armatei, considerându-se că oştirea "nu se poate dispensa de serviciul sufletesc nepreţuit al preoţimii", care poate contribui decisiv la educarea sufletească a oamenilor aflaţi sub arme. Drept urmare, în aprilie 1921 a fost luată în discuţie Legea privitoare la organizarea clerului militar (promulgată la 20 iulie 1921), act completat de Legea şi regulamentul privitoare la organizarea clerului militar (iunie 1924).

Conform acestor acte normative, se admiteau în cadrele armatei "preoţii militari activi de orice rit, pentru necesităţile confesionale şi ale dezvoltării sentimentului religios". Din punct de vedere organizatoric, se crea Inspectoratul Clerului Militar, având în frunte un episcop militar, cu grad de general, având ca titlu bisericesc denumirea "episcop de Alba Iulia". Corpurile de armată şi diviziile aveau pe lângă ele un birou cler militar. Preoţii care conduceau birourile clerului militar din cadrul corpurilor de armată aveau gradul de locotenent-colonel sau colonel, iar conducătorii birourilor de divizie erau asimilaţi maiorilor sau locotenent-coloneilor. La nivel de regiment funcţiona câte un preot cu grad de căpitan. Pentru soldaţii de altă confesiune religioasă decât cea ortodoxă, garnizoanele asigurau, în funcţie de necesităţi, prezenţa slujitorilor respectivelor culte (catolic, mozaic, mahomedan, protestant).

Episcopul militar avea aceleaşi competenţe ca şi ceilalţi inspectori din cadrul Ministerului de Război, el primea investitura regală şi avea rangul de senator de drept. Atribuţiile administrative ale episcopului militar se exercitau asupra întregului cler militar, însă jurisdicţia spirituală se întindea doar asupra preoţilor militari ortodocşi.

Organizarea asistenţei religioase în armată în România Mare

Între anii 1921 şi 1948 (anul desfiinţării), Episcopia militară a fost condusă de patru arhierei. Primul a fost dr. Vasile Saftu, numit episcop la 21 decembrie 1921, care a trecut la cele veşnice înainte de a fi învestit şi instalat la cârma episcopiei. Drept urmare, în anul 1922, a fost desemnat drept episcop militar PS Justinian Teculescu, care ani la rândul fusese protopop de Alba Iulia şi unul dintre cei mai hotărâţi luptători pentru realizarea României Mari. În timpul păstoririi sale se legiferează modul de organizare şi funcţionare a noii episcopii şi se trece la recrutarea cadrelor necesare.

Trecând PS Justinian ca episcop al Cetăţii Albe - Ismail, în locul său a fost ales PS dr. Ioan Stroia (1925-1937), în timpul căruia sediul episcopiei se mută de la Bucureşti la Alba Iulia (1927). După trecerea la cele veşnice a PS Ioan, în septembrie 1937 este ales ca episcop al Episcopiei Militare PS Partenie Ciopron, care a condus destinele acestei episcopii până la desfiinţarea ei.

Fost luptător în Primul Război Mondial (rănit în luptele de la Oituz), PS Partenie avea o imagine clară despre ce trebuie să reprezinte şi ce trebuie să facă instituţia clerului militar. A ştiut să colaboreze foarte bine cu conducerea armatei, primind tot sprijinul din partea ei în ceea ce priveşte asigurarea condiţiilor pentru buna desfăşurare a activităţii preoţilor militari, a completat corpul preoţesc al episcopiei, până atunci deficitar ca număr, aducând şi numeroşi slujitori ai altor culte religioase, a căutat să doteze pe preoţi cu cele trebuincioase îndeplinirii misiunii lor.

Îndatoririle preoţilor militari

De-a lungul perioadei interbelice, mai multe acte normative au adus precizări în ceea ce priveşte atribuţiile şi activitatea preoţilor militari (Regulamentul pentru serviciul religios în timp de pace şi campanie, Instrucţiuni provizorii asupra serviciului religios în timp de pace şi în timp de campanie, 1931). După cum arată şi titlurile lor, aceste documente erau structurate în două părţi distincte, prima tratând îndatoririle preoţilor militari pe timp de pace, a doua fiind dedicată activităţii în cadrul campaniilor militare. Corpul preoţilor militari era format din preoţi militari activi, care deserveau nevoile curente ale garnizoanelor, şi din preoţi militari în rezervă, convocaţi în caz de mobilizare. La 22 iunie 1941, la începutul campaniei spre Est a armatei române, clerul militar mobilizat cuprindea: un episcop general de brigadă şi un protopop, colonel, la conducerea Episcopiei militare; 18 preoţi de corp de armată în grad de locotenent-colonel sau maior, 88 de preoţi de garnizoană, maiori, alături de care au fost mobilizaţi circa 200 de preoţi militari rezervişti, distribuiţi pe la diferite unităţi militare.

Din momentul decretării mobilizării, preoţii trebuiau să îndeplinească în cadrul unităţii sarcini de natură religioasă şi pastorală. Slujbele religioase (Sfânta Liturghie, spovedirea, împărtăşirea cu Sfintele Taine) trebuiau astfel organizate încât să nu împiedice soldaţii de la executarea misiunilor ordonate. Spovedania şi cuminecarea puteau fi organizate individual sau în grup, iar preotul era îndemnat să ţină cu acest prilej cuvinte de învăţătură care să întărească credinţa ostaşilor în Dumnezeu. De asemenea, binecuvântarea înainte de luptă trebuia să se constituie într-un moment înălţător, care să dea încredere şi speranţă celor care înfruntau moartea.

În general, în timpul luptei, preotul se găsea la postul de prim ajutor regimentar alături de medici. După luptă, principala datorie a sa consta în alinarea răniţilor şi restabilirea echilibrului sufletesc al supravieţuitorilor.

În ceea ce priveşte organizarea propriu-zisă a serviciului divin, Sfânta Liturghie şi alte servicii religioase erau organizate în biserică, în tabără, sub un cort sau sub cerul liber, având la dispoziţie două mese, din care una să servească drept masă a altarului, iar cealaltă în loc de proscomidier. Unitatea militară era obligată să procure şi să păstreze "capela de campanie". Aceasta consta dintr-o ladă de lemn în care se păstrau toate odăjdiile şi vasele sacerdotale pentru săvârşirea Sfintei Liturghii şi a celorlalte Sfinte Taine.

Caietele preoţilor militari din al Doilea Război Mondial au devenit veritabile cronici, conţinând date esenţiale despre tragediile războiului, despre suferinţele, mizeriile şi eroismul oamenilor. Aceste însemnări au fost valorificate ulterior în rapoarte înaintate Inspectoratului Clerului Militar, o parte din acestea fiind publicate de un colectiv de autori (Gh. Nicolescu, Gh. Dobrescu şi Andrei Nicolescu) sub titlul Preoţi în tranşee (1941-1945), Bucureşti, 1999. Aceste documente aduc mărturii preţioase despre modul în care preoţii militari şi-au desfăşurat activitatea în anii celui de-al Doilea Război Mondial pe două coordonate: asigurarea asistenţei spirituale a soldaţilor armatei române şi lupta pentru renaşterea vieţii religioase în spaţiul de la est de Nistru, lovit timp de două decenii de prigoana atee.

Cu soldaţii români pe fronturile Războiului Mondial

Preoţii militari români participanţi la campaniile celui de-al Doilea Război Mondial au simţit că sunt martori şi actori angajaţi într-un eveniment istoric cu totul aparte, care trebuie asumat ca atare, un eveniment care punea în balanţă destinul naţiunii române, dar şi al credinţei creştine. Puternica ameninţare comunistă de la est de Nistru a creat în rândul românilor credinţa că ei se află la frontieră cu un mare rău al omenirii care trebuie înlăturat, într-un fel sau altul. De aceea, preoţii militari români au trăit la modul real cuvintele exprimate în actualul imn naţional al României ("Preoţi cu crucea-n frunte, căci oastea e creştină"), convinşi că participă alături de o oaste creştină la o adevărată cruciadă împotriva comunismului ateu. Această convingere, combinată cu suferinţele îndurate pe câmpurile de luptă, a creat o puternică motivaţie acestor oameni, dedicaţi cu tot sufletul misiunii lor. Nu întâmplător, în anii regimului comunist, ei vor fi printre cei mai vânaţi şi urmăriţi dintre clerici.

Rapoartele preoţilor militari din anii marelui război consemnează toate formele de expresie a conduitei lor alături de trupele aflate în marş, de la ajutorarea celor prea obosiţi să-şi mai ducă echipamentul până la rânduielile cuvenite pentru cei morţi, făcute sub bătaia gloanţelor.

În acest ultim caz, este de reţinut consemnarea preotului căpitan Mihăilă Constantin, confesorul Regimentului 5 Grăniceri, care îşi aminteşte că în vara anului 1941, "în timpul slujbei, după Evanghelie, am fost atacaţi de avioane. Ne-am băgat în groapa morţilor şi-am continuat slujba. Era aidoma cuvintelor Scripturii: "vor ieşi cei morţi ca să facă loc celor vii". După slujbă, alte avioane, alt bombardament".

În cazul rânduielilor pentru cei morţi pe câmpul de luptă, preoţii au trebuit adesea să-şi asume coordonarea strângerii cadavrelor, identificarea celor decedaţi (fapt anevoios din cauza jefuitorilor), organizarea îngropării după cuviinţă, amenajarea cimitirelor risipite pe mii de kilometri şi corespondenţa cu rudele celor trecuţi la Domnul.

Suferinţă şi nădejde

Suferinţele câmpului de luptă, pe care preoţii trebuiau să le aline, au fost în multe cazuri cumplite. Cu totul remarcabilă este relatarea preotului căpitan Friciu Octavian, confesor al Ambulanţei Diviziei a

20-a Infanterie, care a fost printre ultimii soldaţi care au putut fi evacuaţi pe calea aerului din infernul de la Stalingrad: "Dimineaţa, văzându-ne înconjuraţi de ruşi, ne-am adunat toţi ostaşii români de la ambulanţă, trenuri regimentare, poştă şi tezaur şi le-am făcut un mic serviciu divin, mărturisind şi împărtăşind foarte mulţi ofiţeri şi trupă, care, din iniţiativă proprie, mi-au cerut, ştiind că numai o minune dumnezeiască ne poate salva din situaţia în care ne aflam… în punga de la Stalingrad, din 23 noiembrie - 14 ianuarie 1943. În ziua de 23 noiembrie, ruşii presau cu tot felul de arme spre oraşul Kalaci. Din învălmăşeala şi panica de nedescris ce s-a produs în oraş, când ruşii trăgeau din tancuri, a trebuit să fugim, care cum am putut, rămânându-ne toate bagajele şi tot materialul sanitar la ruşi. Eu m-am salvat pe jos, printre tancurile ruseşti. Cea mai mare parte a armatei noastre s-a salvat în punga ce se formase în faţa Stalingradului. Fiind singurul preot al Diviziei 20 în această pungă, care puteam să mai activez, am avut foarte mult de lucru. Fără cărţi liturgice, fără veşminte preoţeşti, a trebuit să-mi improvizez veşminte, adică epitrahil şi să-mi scriu rugăciunile de la slujbele religioase.

Astfel, supuşi tuturor privaţiunilor, foamei, vântului, frigului mare, drumurilor grele, a trebuit ca să merg kilometri pe jos ca să-mi îndeplinesc datoria şi să satisfac pe toţi ostaşii, făcându-le slujbe religioase, ducându-le cuvinte de îmbărbătare şi speranţă mare pentru salvarea noastră din acest cerc… În zilele de duminică şi sărbători, când ne mai slăbeau ruşii, făceam slujbe pentru toţi ofiţerii şi trupa ambulanţei şi a diviziei…

Nu ştiu care scrib, înmuind tocul în cerneala neagră, va fi vreodată în stare să facă dâre pe hârtie şi să eternizeze viaţa luptătorilor din faţa oraşului Stalingrad. Ostaşii noştri, care au ajuns nişte umbre, căci frigul le îngheaţă faţa, le plezneşte vinele şi trupurile le sunt istovite, doar sclipirea ochilor nu cedează, mai arată că mai licăreşte viaţă în ei. Aici am luat parte şi am făcut adevăratele studii ale vieţii omeneşti, la şcoala suferinţelor, unde nu se dau examene…

Supus şi eu acestor privaţiuni, n-am fost fericit cu o moarte eroică, decât cu o boală foarte gravă, din cauza căreia am fost evacuat cu avionul, prin aeroportul Pitomnik, în noaptea de 14 ianuarie 1943."

Însă suferinţa a mers adesea mână în mână cu eroismul şi sentimentele de înălţare sufletească, aşa cum arată preotul căpitan Barbu Gheorghe, regimentul 82 infanterie, într-un raport din 19 aprilie 1942, în care consemnează modul în care s-a desfăşurat slujba Învierii Domnului: "Era prima Înviere pe pământul Ucrainei, după 25 de ani de prigoană şi teroare bolşevică. Serviciul liturgic s-a desfăşurat în toată splendoarea, întocmai ca şi cum am fi fost în ţară. Am voit să creăm în sufletele ostaşilor, cu acest prilej, atmosfera duhovnicească şi bucuria creştină pe care o simte fiecare în noaptea Învierii, ca şi cum ar fi sărbătorit-o în bisericuţa din satele lor."

În avangarda luptei de recreştinare

Trecând Prutul alături de armată în iunie 1941, preoţii militari au fost conştienţi că pătrund într-un teritoriu care fusese devastat de ateism. După înaintarea armatelor româno-germane, în Basarabia şi Bucovina au fost restaurate vechea organizare bisericească, iar pentru guvernământul Transnistriei a fost organizată o Misiune a Bisericii Ortodoxe Române. De asemenea, diverse eparhii din ţară au trimis preoţi pentru a contribui la restabilirea vieţii religioase în zonele de la est de Prut. Însă preoţii militari au fost permanent avangarda acestei acţiuni misionare, fiind primii care intrau în satele Ucrainei şi sudul Rusiei, câmpul lor de activitate întinzându-se până în stepele Cubanului şi Crimeea. Aceşti preoţi s-au dovedit cei mai buni mesageri ai României în rândurile populaţiei de la est de Nistru, contribuind enorm la renaşterea spiritului naţional la românii risipiţi pe aceste meleaguri şi au avut contactele cele mai apropiate cu populaţia ucraineană şi de alte naţionalităţi din zonă.

Aceşti preoţi nu au fost doar nişte simpli propagandişti, care îndemnau pe ucraineni şi ruşi să se supună "ocupantului", cum s-a spus în anii regimului comunist. Mulţi dintre preoţi aveau o conştiinţă înaltă a misiunii lor, chiar şi pe plan politic, demersurile lor având, printre altele, şi scopul de a crea punţi de legătură între români şi ucraineni, în speranţa că, în viitor, România va avea la graniţa ei de est o Ucraină prietenă, unite în dragoste de credinţa ortodoxă comună. Însă, dincolo de aceste aspecte "politice", preoţii militari au fost pătrunşi de misiunea lor creştină, de faptul că trebuiau să readucă flacăra credinţei într-un spaţiu pustiit de ateismul comunist. Mai mult, orice urmă de reticenţă a dispărut înainte când oamenii locului i-au primit pe aceşti preoţi cu lacrimi în ochi şi cu rugămintea de a boteza, cununa, pecetlui morminte şi a oficia sfintele slujbe, lucruri care ani la rândul le fuseseră interzise. Astfel, preoţii militari români au avut parte de evenimente nemaiîntâlnite de la marile acţiuni de creştinare a Europei din Evul Mediu.

Doar unul dintre preoţii noştri militari, căpitanul Grigore Alexandru, din regimentul 23 infanterie, arăta că în cinci luni de zile a parcurs 1.000 km cu regimentul şi 1.140 km singur, timp în care a oficiat 101 servicii divine, a ţinut 66 de predici în română şi rusă şi două în germană, a botezat 2.391 de copii cu vârste cuprinse între o săptămână şi 22 de ani, a reparat o biserică şi a construit nouă troiţe "semănate pe întinsul Crimeii".

Oriunde au mers, preoţii militari au îndemnat pe credincioşi să refacă bisericile avariate sau, unde acestea fuseseră complet distruse de bolşevici, să amenajeze un spaţiu de rugăciune. Preoţii au rămas impresionaţi de modul cum oamenii au participat la reconstrucţie, scoţând la iveală din locuri tainice icoane şi diverse odoare bisericeşti, cu care au împodobit bisericile. La acest efort au luat parte cu bani, materiale şi forţă de muncă şi soldaţii români.

Una din cele mai eroice unităţi militare române în al Doilea Război Mondial a fost Divizia I Vânători de Munte, care a ajuns să lupte până în Cuban şi Caucaz. Această divizie, din iniţiativa preotului Petrache Nicolae, a renovat "sub bombardamentul aviaţiei" Biserica Kirilovka din Cuban, resfinţită în prezenţa generalului C. Vasiliu Răşcanu, gestul constituindu-se într-unul din cele mai îndepărtate acţiuni misionare la est de Nistru a preoţilor militari români.

Desfiinţarea Episcopiei Armatei

După evenimentele de la 23 august 1944, preoţii militari şi-au făcut datoria alături de soldaţii români şi în campania din Vest. Însă noul regim politic care se instaura în România nu putea tolera prezenţa preoţilor alături de soldaţi, care trebuiau de acum să apere un regim ateu. O parte din preoţii militari au fost judecaţi ca şi "criminali de război" sau scoşi din rândul cadrelor active, pentru "naţionalism bolnăvicios", iar fondurile pentru Episcopia Armatei au fost restrânse drastic. Cu toate acestea, episcopul Partenie Ciopron a căutat să menţină vie instituţia clerului militar şi prezenţa preoţilor în garnizoane, chiar şi în lipsa fondurilor. Însă, după adoptarea Legii pentru regimul general al cultelor religioase în România (Decretul 177/3 august 1948), autorităţile au avut pârghiile legislative necesare pentru a desfiinţa instituţia clerului militar (ordinul nr. 946426 din 22 august 1948). Toţi membrii clerului militar au trecut în rezervă, fiind mai apoi şterşi din controalele armatei. Abia după 1990, asistenţa religioasă va reveni în garnizoanele armatei române, reînnoindu-se tradiţia istorică a colaborării dintre Biserică şi Armată.

 

Citeşte mai multe despre:   Al Doilea Război Mondial