Preotul Mihail Ştefan, ctitor al Bisericii „Sfântul Antonie”-Colentina

În toamna anului 1944, timp marcat de toată suferinţa unui război în care ne-am trezit prinşi la mijloc şi striviţi de jocurile care se făceau peste capetele noastre, într-un cartier mărginaş al Bucureştilor, un preot se încumeta să pornească la drum şi să ridice o nouă parohie, plecând, practic, de la zero. Rândurile de față doresc să puncteze câteva momente ale începutului de drum care au marcat Parohia și Biserica „Sfântul Antonie” din Colentina.

Dintotdeauna au fost improvizaţii, chiar și în cazul unor biserici unde, în ciuda sacralităţii spaţiului respectiv, asistăm la nişte adaptări care mai de care mai surprinzătoare şi mai năucitoare. În octombrie 1944, în cartierul Colentina a venit părintele Mihail Ştefan, care a găsit foarte greu un spaţiu în care să poată sluji, „casă liberă, corespunzătoare înfiinţării capelei” (Arhiva Protoieriei Sector II Capitală, Istoricul Parohiei din Registrul inventar, 1969, p. 1). Într-un final, a acceptat un paradox prea bine cunoscut creştinilor, acela că, de la viciu la virtute, uneori, nu-i decât un pas. Drept care a transformat în biserică „o fostă cârciumă şi băcănie cu suprafaţă de 60 mp (12 m lungime, 5 m lăţime)”, de pe Calea Colentinei nr. 156, care avea în curte „două camere necesare locuinţei” (Registrul inventar, p. 1).

Bisericuţa a fost sfinţită în ziua de duminică, 22 octombrie 1944, prima Liturghie fiind săvârşită „cu puţine odoare cultice: veşminte împrumutate, Sf. Vase dăruite de actualul Episcop Iosif Gafton, pe atunci preot la Parohia Sf. Ecaterina din capitală, cărţile de strană dăruite, ca Sf. Evanghelie, două coperte înflorate şi pericopa evanghelică scrisă de mână, ca miruitor, un băţ de chibrit cu vată, două mese mari pentru Sf. Masă şi proscomidiar” (Registrul inventar, p. 2).

Schimbarea radicală a destinației nu avea să scape reporterilor de Universul: „Mai înainte de a trece podul (venind dinspre Obor, este vorba de podul de peste Râul Colentina, n.n.), la stânga e drumul ce duce la M-rea Plumbuita. La dreapta, în colţ, într-o clădire cu aspect de casă de locuit, e o biserică. A fost odată, acolo, o cârciumă, la parter. La etaj stătea cârciumarul. Acum, la parter e biserică, la etaj stă preotul. Credinţa a biruit, gândesc… Un lăcaş al diavolului din care porneau bătăile, crimele şi adulterele a devenit - prin puterea credinţei - altar pentru slava Domnului. Din sărăcia lor, enoriaşii au împodobit-o. Unul o icoană, altul un covoraş. O candelă. Un patrafir” (Cezar Retzeanu, „Din Obor în Colentina”, în Universul, 1947, 28 iulie, p. 2).

„În 1945 s-au întreprins și demersurile pentru obţinerea singurului loc liber de construire a unei biserici, Primăria Capitalei aprobând ca locul în suprafaţă de 287,55 mp, aflat între Str. Gherase şi Str. Oradea, să fie donat doar pentru acest scop“ (Arhiva PMB, Actul de ceda­re al Primăriei Municipiului București auten­tificat de Tribunalul Ilfov cu nr. 33.987/ 6 iulie 1945, dosar cu file nenumerotate). „În același an, proiectul întocmit de arhitect Dimitrie Ionescu-Berechet a fost înaintat Sfintei Arhiepiscopii care l-a aprobat, drept care s-a trecut la formarea echipelor pentru colectarea banilor şi pentru procurarea materialelor” (Registrul inventar, p. 2). Proiectul era ambiţios, o „veritabilă catedrală”, după cum se spunea mereu, un autentic exemplu de trăire a milei Domnului, care face posibil imposibilul.

Toţi, cu drag, ne străduim, catedrală construim

Acea „colectare a banilor” consta nici mai mult, nici mai puțin decât în solicitarea de bani, într-o lume săracă şi care abia-şi trăgea sufletul de pe o zi pe alta, „prin trenuri, prin localuri, pe la sfintele biserici, pe străzi” (Arhiva PMB, Memoriu pastoral în legătură cu reînceperea lucrărilor de construcție la biserica Parohiei Sf. Anton Colentina, adresa nr. 59 din 5 mai 1968).

La doar un an, în 14 octombrie 1946, de Sfânta Parascheva, „s-a pus fundaţia bisericii noi, fiind de faţă delegaţii Sfintei Arhiepiscopii, ai Primăriei Capitalei şi reprezentanţi ai altor instituţii” (Registrul inventar, p. 2). Că biserica a început a fi ridicată cu „banul văduvei” se vede şi din apelurile strecurate în paginile ziarelor, după anunţarea hramului din 17 ianuarie 1947: „Cu acest prilej, se repetă creştinescu apel pentru oamenii de bine, de a veni in ajutorul ridicării noului sfânt locaş, a cărui construcţie s’a început din toamna trecută. Ajutoarele se primesc la biserică, în cal. Colentinei, 156” (Universul, ianuarie, 1947, p. 2).

Golgota ridicării acestei biserici este greu de imaginat în zilele noastre, cei care le-au trăit ar putea spune ceva, dar, dintre ei, doar doi-trei mai sunt în viață. Însă cei care au rămas o pot citi printre rândurile istoricului bisericii, în care sunt menţionate toate întreruperile şi pauzele impuse de lipsa fondurilor şi a materialelor. În anul 1947 „s-au ridicat stâlpii de susţinere şi zidăria pereţilor, dar a intervenit schimbarea monetară. Lucrările au stagnat până în anul 1948 când, strângându-se bani şi cumpărându-se materiale, au reînceput lucrările. În anul 1949 s-au mai strâns bani dar lucrările s-au oprit din neputinţa procurării materialelor. Tot în acest an s-au scos din planul de construcţie două turle, s-a redus turla mare de la 60 m la 40 m şi s-au făcut lângă clopotniţă, în părţi, două cupole, în schimbul celor scoase. Tot în acest an s-au restrâns colectările de bani numai în Sf. Biserică, capelă (adică nu a mai fost permisă solicitarea banilor prin cartier, mijloace de transport, etc). În 1952 a intervenit a doua schimbare monetară, care a stopat din nou lucrările, redeschiderea şantierului având loc în 1955, după care a continuat până în 1958, anii respectivi fiind consideraţi «cei mai activi în muncă şi cei mai bogaţi în realizări»” (Registrul inventar, p. 2).

În septembrie 1958, Patriarhul Justinian a vizitat, neanunțat, șantierul, fiind profund impresionat de lucrări. L-a chemat pe părintele paroh din concediu, după care l-a invitat la Cabinetul Patriahal, unde i-a promis 40.000 de lei pentru terminarea clopotniței (Arhiva PMB, Memoriu pastoral, p. 4).

A doua zi însă, în 26 septembrie, șantierul a primit a doua vizită, a celor de la Departamentul Cultelor care, conform HCM nr. 144/ 1958, au oprit imediat lucrările, tocmai în faza turnării betonului la turla-clopotniță (Arhiva PMB, Dosar 224/1968, Cerere eliberare auto­rizație de construcție, către Sfatul Popular al Capitalei, act nr. 85 din 1 oct. 1958). Astfel, la 26 septembrie 1958, lucrările au fost sistate, iar preotul Mihail Ștefan a fost suspendat din salariu timp de trei ani (Arhiva PMB, Dosar 224/1968, Memoriu pastoral, p. 5).

Până la căpătarea noii autorizaţii, şantierul a fost închis 10 ani, timp în care s-au irosit materiale ca var, ciment, scândură, biserica a fost acoperită, iar colectările s-au oprit (Registrul inventar, p. 3; Arhitect Dimitrie Ionescu-Berechet, MEMORIU, Pentru lucrările de continuare a construcţiei bisericii din Parohia Sf. Anton Colentina, p. 1).

La insistențele Patriarhului Justinian, Departamentul Cultelor a început demersurile către Sfatul Popular al Orașului București pentru eliberarea autorizației necesare la continuarea construirii unor biserici, printre care și Biserica „Sf. Anton Colentina, situată pe Str. Trei Scaune, raionul 1 Mai, care are un stadiu de 90% construcție la roșu” (Arhiva PMB, Adresa nr. 3.384/19 IX 1967).

Astfel, la împlinirea a 20 de ani de păstorire, Patriarhul Justinian a venit cu vestea aprobării Autorizației pentru executare de lucrări nr. 82/C din 8 iulie 1968 dată de Primăria Municipiului București pentru reînceperea lucrărilor (Arhiva PMB, Dosarul 224/1968 Parohia „Sf. Anton-Colentina” Documentație tehnică pentru lucrările de continuare a construcției bisericii 1968; Registrul inventar, p. 3).

În 1968, greutățile erau de altă natură, „parohia este în demolare, colectările se fac doar în sfântul locaș iar lucrările se execută doar prin întreprinderile de stat” (Arhiva PMB, Memoriu pastoral, p. 5). Chiar și așa, creștinii apropiați bisericii știau că este indicat să fie la biserica în lucrare, pentru a ajuta fiecare după posibilităţi. Din păcate, şantierele gen Bumbeşti Livezeni, precum şi toate celelalte munci voluntar-obligatorii ale perioadei comuniste au bagatelizat până la derizoriu termenul de „muncă voluntară”, numai că eu tocmai aşa ceva am întâlnit la noua catedrală închinată Sfântului Antonie. Din 1968, lucrările au continuat până la finalizarea catedralei, fără sincopele dramatice din trecut.

Clădirea s-a demolat, biserica s-a păstrat

Undeva, de pe Şoseaua Colentina, la numerele 30 şi 32, prin dreptul Străzii Magnoliei, pitită în dosul lor, ne privesc două blocuri aproape identice, ultimul mai retras de la stradă decât vecinul său. Nu cred că vreunul din trecătorii care trec, mai mult sau mai puţin grăbiţi prin faţa respectivului bloc 67, ar putea bănui că acolo, chiar pe trotuar, a trăit cândva o biserică, venită şi aşezată pe locul unde fusese odinioară o cârciumă, care, la rândul ei, Dumnezeu ştie ce fusese înainte.

Ceva mai în spate, înspre Oborul ce-şi trage numele de la târgul de vite de odinioară, şi tot în spatele unor blocuri, se înalţă o biserică, „Sfântul Antonie”, care, dacă vremile şi oamenii ar fi permis, ar fi fost și mai înaltă decât acum, veritabilă catedrală, mărturie a credinţei şi încredinţării unora în mila şi puterea lui Dumnezeu. Este împlinirea vie a unui vis al părintelui, mărturisit la finalul istoricului din 1969: „Biserica cea nouă nu are ieşire, nu este aliniată la Calea Colentina, ci este în spatele noilor blocuri. Va fi însă peste ani o măreaţă biserică, nu atât prin construcţia ei solidă şi prin forma ei deosebită, înaltă şi zveltă, cât mai ales prin munca şi râvna care au legat de ea inimile oamenilor, mai mult decât materialele de construcţie între ele. Rămânând o pildă pentru urmaşi, că se pot ridica sfinte locaşuri şi prin osârdia celor mulţi şi săraci, dar plini de pasiune evanghelică şi de bogăţie sufletească, dăruite Mântuitorului” (Registrul inventar, p. 4).

Iar prin capitala lui Bucur sau, poate, chiar prin ţară, îşi duc viaţa mai departe, răsfiraţi care cum i-au purtat paşii demolărilor, enoriaşii de odinioară ai celor două biserici, una care a plecat, alta care a rămas, veritabile pietre vii, păstrătoare şi purtătoare peste timp ale unei istorii credibile doar în cheia minunilor.

În amintirea acelor timpuri pe care eu personal le-am trăit, copil fiind, am rezumat în paginile de față istoria unei biserici care s-a născut în toamna plină de suferinţă a unui război ce încă nu se terminase, precum și istoria părintelui Mihail Ştefan care a avut curajul de a pleca la drum cu un băţ de chibrit ca miruitor şi cu icoana Sfântului Antonie cel Mare ca biruitor, dar care nu a mai apucat să-și vadă terminată catedrala, plecând la Domnul în 28 martie 1979.

Dar, în conștiința celor care l-au cunoscut, el a rămas nu doar ctitorul Parohiei şi al Bisericii „Sfântul Antonie”-Colentina, ci și al multor suflete care au învăţat că de la cârciumă la catedrală nu-i decât un pas, pasul Liturghiei, pasul bucuriei şi al veşniciei…

* Autoarea aduce mulțumiri: Părintelui paroh Cătălin Ovidiu Robu, de la Protoieria Sector 2 Capitală, părintelui Gabriel Alexandru Florin Cristescu (nepotul preotului Mihail Ștefan), Primăriei Municipiului București (Direcția Patrimoniu, Serviciul Cadastru și Arhivei PMB), familiei Elena şi Aurel Gîlcă (au fost mereu în preajma părintelui Mihail Ștefan), dlui Ștefan Ionescu Berechet (nepotul arh. Dimitrie Ionescu Berechet).