Slujitor ales între preoţii olteni, părintele profesor Sebastian Chilea lasă în urmă o dâră de lumină, înveşnicindu-se în istoria recentă a Bisericii prin erudiţia sa teologică şi prin viaţa plină de mărturisire şi jertfă mucenicească. Inegalabil dascăl, cu alese veleități teologice de scriitor şi predicator, părintele Chilea ne vorbeşte şi acum din paginile revistei „Mitropolia Olteniei” şi din cărţile înveșnicite ca daruri pentru posteritate.
Viaţa părintelui profesor Sebastian Chilea a fost rânduită spre o permanentă mărturisire a credinţei ortodoxe în Mântuitorul Hristos. Plin de osârdie duhovnicească, preotul Sebastian Chilea a slujit cu demnitate Biserica din Oltenia, ridicându-se de pe frumoasele plaiuri gorjeneşti, de lângă Mănăstirea Tismana. S-a născut în localitatea Godineşti, în ziua de 25 decembrie 1907. Pe plan teologic, părintele Chilea se remarcă atât prin publicarea a numeroase studii şi articole în revistele teologice eparhiale sau centrale, cât şi prin publicarea unor lucrări de referință precum „Etica şi estetica” (teză de doctorat susţinută în 1947, sub coordonarea prof. Valeriu Iordăchescu).
„Etică şi estetică”
Lucrarea „Etică şi estetică”, reprezentând teza de doctorat a părintelui Sebastian Chilea, iniţial publicată în 1948, este redată teologiei româneşti în anul 2007 prin strădania pr. drd. Nicolae Răzvan Stan, în acea vreme directorul Editurii Mitropoliei Olteniei. Valoarea cărții este inestimabilă, descoperind talentul şi profunzimile unui mare teolog român al secolului 20. Împletirea de sensuri şi lămuririle conjugate dintre teologie şi artă îmbie spre meditație şi întăresc convingerea mărturisitoare. Dintru început, părintele Chilea se arată un opozant vădit al „diletantismului estetic”, înfierând tot ceea ce înseamnă falsă frumusețe, golită de sensul autentic şi mesajul apologetic binelui moral (eticul). „Înainte de a se proclama independența estetică, e necesar să se învedereze în ce condiţii e posibilă această independenţă şi în ce margini se poate exercita autonomia estetică” (Etică şi estetică, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007, p. 8). Cu alte cuvinte, etica nu poate fi niciodată urâtă şi estetica nu se poate „auto-afirma” ca imorală. Acest lucru este îndeosebi probabil încă din Antichitate, fiind afirmat şi susţinut de filosofiile lui Platon şi Aristotel. „De îndată ce virtutea este frumoasă, artele frumoase ca să se realizeze au menirea să ţină seama de cerinţele morale. Ca şi Platon, Aristotel pretinde artiștilor să-şi pună talentul în slujba moralei, a moralei individuale sau a moralei publice. Arta trebuie să aducă o limpezime lăuntrică şi o ușurare prin înrâurirea sa” (p. 17).
O rugăciune a frumosului artistic
Arta reprezintă în genere o materializare a cunoaşterii potențate prin virtutea creativă. Impulsul artistului este dat însă de „năzuința de a releva frumosul, de a da corp unei valori superioare înţeleasă din perspectiva estetică, de a satisface o tendinţă înnăscută spre frumos, tot atât de vânjos înrădăcinată în sufletul omenesc ca şi tendinţa spre bine sau spre adevăr” (p. 160). De aceea, cea mai potrivită materializare a artei se face prin sentimentul de iubire. Este elementul relațional prin care artistul, chiar şi necredincios fiind, se transferă fără să ştie în „legătura nemijlocită cu Fondatorul primar al vieţii”, Care este Dumnezeu. În felul acesta, esteticul este perceput de părintele Chilea ca o rugăciune multiplicată prin iubirea frumosului, ca „necesitate intimă care face ca frumosul să fie iubit oriunde se găseşte el” (p. 168). „În Paradis, natura acestei iubiri tainice se defineşte ca o lumină intelectuală; ea încetează de a fi o simplă stare de conştiinţă tulbure şi poruncitoare şi devine un proces lucid de analiză a frumuseților pe care le întâlnește şi de a căror contemplație se bucură cu bucurie pură” (p. 169).
Înainte de a fi o simplă cercetare desprinsă din interferențele interdisciplinare dintre artă şi teologie, cartea părintelui Sebastian Chilea reprezintă un ghid de esențe pentru arta creştină, în special, şi pentru artele laice, în general. Mesajul său afirmă un rezumat al esențelor creative şi o cernere a lor prin sita eticului frumos. Şi, nu în ultimul rând, părintele profesor afirmă apologetic faptul că „arta creştină este o artă a esențelor”, dat fiind faptul că prin ea „orientarea operei şi valoarea sa morală, ca şi valoarea sa estetică, ţin şi una şi alta, în mod nemijlocit, de valoarea principiilor înalte pe care se construieşte” (p. 184).
O viaţa închinată lui Dumnezeu
A urmat pe rând cursurile Seminarului Teologic „Sfântul Ierarh Nicolae” din Râmnic (1921-1929) şi apoi Facultatea de Teologie din Bucureşti (1929-1933). În anul 1932 a primit harul preoţiei, fiind numit de Episcopul Vartolomeu Stănescu pe seama bisericii cu hramul „Sfinţii Voievozi” din Baia de Aramă, Mehedinți. În 1941, Mitropolitul Nifon Criveanu, cunoscându-i sârguința pastorală, l-a adus ca preot slujitor la Catedrala Mitropolitană „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie” din Craiova. Aici are o activitate deosebită ca predicator, colaborând de asemenea cu articole în paginile revistei eparhiale „Renașterea”. După desființarea Mitropoliei Olteniei prin scoaterea forţată din scaun a Mitropolitului Nifon, părintele Chilea militează puternic pentru reînființare, „devine un cvasilider al preoțimii oltene în această perioadă, vehiculându-se ideea alegerii sale ca Mitropolit al Olteniei (din 1939 era văduv). Eforturile sale sunt încununate cu succes, Mitropolia Olteniei fiind reînființată şi Arhiepiscopul Firmilian Marin ales ca întâistătător, pe care îl va susţine permanent” (Adrian Nicolae Petcu, „Părintele Sebastian Chilea sub teroarea autorităţilor comuniste”, în Ziarul Lumina, 15 august 2013).
Se numără printre părinţii fondatori ai Seminarului Teologic „Sfântul Grigorie Teologul” din Craiova, reînființat în timpul Mitropolitului Firmilian. A fost arestat de comuniști prima oară la 14 martie 1952, fiind eliberat după 12 luni de muncă forţată la Bicaz. A doua oară, în 27 iunie 1959, a fost ridicat chiar din timpul orelor de curs. Între foştii săi elevi de atunci, pr. Ioan Ioanicescu, slujitor la Biserica Obedeanu din Craiova, are şi astăzi în memorie „chipul demn al părintelui încătușat, dar neînfrânt în credinţa şi mărturisirea sa ortodoxă”. A trecut prin lagărele de la Periprava şi Salcia. Este eliberat în anul 1963. După un periplu disciplinat la câteva parohii de ţară în județele Mehedinți (la Dobra) şi Dolj (la Breasta), părintele a fost reabilitat de Patriarhul Justinian Maria, fiind adus ca profesor la Seminarul Central din Capitală. A trecut la cele veşnice în 9 martie 1990.
